Doamne! Țara arde și baba se piaptănă. La noapte zburăm, iar eu m-am oprit din finisarea bagajelor, ca să vin aici. Mă arde să scriu. Și cum nu? Am ajuns azi accidental la medicul de familie, o urgență urgentă, ivită ca ploaia. Din senin. Panică, mâna pe telefon și rugăminte să mă primească azi. Nu aveam timp să merg la Urgențe – e o glumă numele că orele se topesc în sala de așteptare- i-am spus recepționistei situația și că la 5 dimineață am zbor. Și, deși era plin ochi orarul medicului până luni, m-a strecurat și pe mine. Azi. Adică azi. Cum să nu îl iubesc?
Nu vă scriu să miaun despre probleme, că nu e mare lucru, însă nu am vrut să mă trezesc în Mexic cu surprize care ard buzunarul. Că, de ajung acolo la Urgențe, mă jumulesc ăia mai ceva decât bunica atunci când îi făcea felul vreunei înaripate.

În fine, am rezolvat ce era de rezolvat și m-am bucurat ca de obicei să îl văd. E așa de inimos! Foarte uman doctorul meu. Îl cheamă Sarmad, noi îi spunem Sarma. Dar o facem cu drag și simpatie. De câte ori ne vedem mă întreabă despre România și trece de bariera aia seacă doctor-pacient. Și am avut momente în care m-a ajutat mult. Și când spun mult e foarte mult.

Așa că m-am gândit iarăși la Ana mea. Cum să nu o traduc să i-o dăruiesc doctorului Sarma, și lui Mike, și lui Nancy, și lui Mary Anne, și lui Sven. Și Elenei (rusoaică) și altor prieteni dragi care au încă obiceiul cititului și mă întreabă cu blândețe când vor putea citi frumusețile mele (au coperte superbe cărțile mele) cu care sigur că m-am lăudat. Se uită la ele, zâmbesc, dar nu pricep o iotă.