Promit că nu mai tac. O să răspund la comentarii. Deși mi-e amorțită mâna în orice dialog.

Am tot scris drafturi pe aici, dar n-am avut putere să apăs publish. Nici acum nu știu dacă voi duce acțiunea până la capăt.

Desigur că dragostea celor din jur topește zgura pe care mi-am impus-o singură ca și cum aș fi pedepsită, ca și cum Dumnezeu mi-ar fi dat time out nedefinit.
E firesc să fiți curioși – așa aș fi probabil și eu – însă mă tem de cuvinte. Mă tem să le rostesc ca și cum dacă nu zic, nu este. Ca și cum fără cuvânt adevărul nu este adevărat.
Cuvântul e singurul fir de ață ce mă ține la suprafața apei. Scriu și citesc. Mă anesteziez cu vorbele mele, cu vorbele altora. Și plâng. Pentru că atât consoanele cât și vocalele taie în carne.

Am rupt toate colaborările, toate legăturile cu prieteni, vecini, cunoștințe, familie. Tac.
Am vorbit cu Radu abia la venirea lui în Canada. Mi-a fost necesar fratele meu aici (deși inițial nu am știut câtă nevoie am de el și am refuzat să îi primesc pe el, pe mama – abia după două luni am acceptat… ), însă după ce s-a reîntors în România am ezitat din nou să răspund la telefon.
Plâng la fiecare cling al telefonului, la fiecare mesaj, la fiecare comentariu aici… E modul meu de a răspunde, modul meu de a topi marele zid chinezesc al durerii mele. Cu cerneala simpatică (impropriu termen, pentru că lichidul în sine e profund antipatic) al lacrimilor.

Inițial am urât oamenii. Pe toți, fără discernământ. Inclusiv (și cel mai mult) pe mine. (când mă spăl pe dinți mă zăresc, fără să vreau, în oglindă).
I-am urât pe toți, pentru că oamenii respiră, merg, le răsare și apune soarele și visează.
(oamenii n-au nicio vină, îmi repetă mama. și așa e)
Așa că le-am întors spatele. Nu mă mai interesa niciunul dintre ei.
Curiozitatea lor nu era problema mea.
Chiar dacă și eu, înainte să devin marțian, pe timpul umanității mele, eram curioasă ca o pisică. Gata să sar în ajutor, gata să îmbrățișez.

Curiozitatea are nevoie să eticheteze durerea? Să o așeze în șabloane, în tabele, pentru a ști care bisturiu al compasiunii să îl scoată din sertar, ca și cum ar fi un chirurg și pentru fiecare organ e nevoie de alt set de instrumente?

Când ești marțian, și porți în tine un urs nebun – care nu se poate îmblânzi cu nimic, de care nu poți scăpa; e condamnarea ta pe pământ, e crucea care te strivește – nu ești pregătit să împarți cu alții durerea ta. E mai rău ca boala. Mai rău ca moartea.
Durerea năucitoare e intimă. E oribilă. Nu ajută cu nimic celorlalți, iar pe tine te apasă compasiunea lor.
Pentru că nu o vrei. Nu vrei compasiune. Nu vrei să fii victimă. Pur și simplu nu vrei.

PS. Am primit sute de mesaje – nici nu am știut că am atât de mulți prieteni și vă mulțumesc. Pe blog ați scris câțiva, însă sunt așa de multe vizualizări și atât de mulți mi-ați scris pe toate căile posibile și imposibile, încât știu că aveți gândul la mine, chiar dacă nu v-am răspuns. Grija voastră m-a obligat să ies din muțenie și să scriu aceste postări.