Niciodată imaginația nu bate realitatea. În ciuda părerii generale…
Poți adulmeca, te poți apropia, însă doar când ajungi pe piscul muntelui, ai întreaga perspectivă.
Ochiul nu e decât un organ anatomic. Emoția se declanșează abia atunci când ai pus piciorul pe punctul terminus al stâncii din vârful cel mai înalt, când frica și certitudinea sunt împletite, când fascinația absolutului te copleșește, te inundă, îți cresc aripi – de plumb, vorba lui Bacovia.
Când ești singur deasupra lumii, plasat de un destin imposibil de înțeles, simțind sub tălpi instabilitatea, știind că în orice secundă ai putea aluneca la vale.
Știind că ești singur.
Știind că orice ai face, oricum ai face, nu poți împărtăși esența care te pătrunde, te transformă, te toarnă într-un șablon diferit de ceea ce ai fost înainte.

Liberul arbitru e o jucărie de plastic.
Altcineva ți-a scris destinul. Tu îți joci rolul. Poți doar să joci bine sau rău. Ori să refuzi să joci.
Omul nu-și face singur soarta, nici norocul.
(Norocul nu ți-l poate lua nimeni – nici ghinionul.
Oricât de curajos ai fi, oricât de mult ai schimba macazul itinerariului tău, îl duci cu tine, îl transpiri la fiecare efort, iar soarta – o cățea care îți simte mirosul, îți știe fiecare mișcare, – e acolo. Flămândă.)

Filmezi, explici, faci fotografii, însă nu există modalitate pentru a-ți transmite esența.
Ceilalți se pot hrăni cu date, informații. Din fotoliul confortabilității lor pot privi documentarul pregătit de tine cu meticulozitate. Însă nu pot trăi ceea ce tu, înălțat în absolutul propriilor emoții, ai trăit/trăiești
în vârful existențial al trecerii tale, pe vârful de stâncă plasat deasupra tuturor simțirilor.

Și niciun rol nu e greșit. Nu trebuie să se bată toți cu norii și pădurea. Dacă ar fi așa, norii și pădurea ar lua-o la sănătoasa.

PS.
Azi am făcut muffins. I-am făcut plângând.
Am fost pusă la treabă, întreruptă din ocupația mea de a privi pereții.
Și, la o adică, de ce n-aș privi pereții?