
Mi-a plăcut mereu să scriu aici. Adică să folosesc foaia WordPress-ului ca ciornă. Rezultat… câteva sute de drafts unde îmi promit, la fiecare nefinalizare, că voi reveni, că e prea bună ideea ca să o șterg… Cuvintele, pe care le lipesc neîncetat unele de altele, sunt, pentru mine, vii. Așa că nu le pot anula printr-un delete sec. Aș înfăptui o crimă… gândesc.
Nu am scris de multă vreme, deși dorul de scris mă bântuie adesea, imprimat fiind în ființa mea dinainte de a mă naște, cred.
Însă scrisul e normalitatea mea veche, aceea de când trăiam. Acum, când verbele s-au schimbat între ele și nu mai trăiesc, ci supraviețuiesc, a scrie mă umple de vinovăție pentru că îmi place. Ador să scriu, iar eu nu am dreptul să fac chestii care îmi plac, pentru că plăcerea mi-e interzisă. De cine? De mine, firește.
V-am anunțat, plină de spaimă, acum aproape doi ani că sunt strivită de tragedia cea mai cumplită. N-am spus ce anume mi s-a întâmplat, pentru că am sperat că nu e adevărat și, cum cred în cuvânt, gândeam că spunând dau concretețe. Că aprob prin cuvânt întâmplarea. Gândeam, repet, că fără să spun, Dumnezeu, ce păruse că mă iubește toți anii mei de până acum, va face undo la acțiunea LUI și că mă voi trezi la firescul meu drag. EL atotputernicul, avea cu siguranță recuzita necesară să facă o minune și să învârtă puțin anii, viitorul, trecutul. Nu putea să-mi facă mie această cruntă nedreptate, să supraviețuiesc puiului meu. Toată lumea se răzgândește. Până la urmă și El putea. Dar n-a vrut.
Însă, deși visam repetitiv – și încă o fac – că totul a fost o păcăleală, totuși mă trezesc în fiecare zi în același coșmar, în care mă plesnește peste față realitatea că Tudor nu mai e, că sunt mamă de înger. Că o fată frumoasă, Eliza, și-a pierdut sufletul pereche, iar eu mi-am pierdut sufletul. Mi-am pierdut inima. Mi-am pierdut totul. Că un accident de mașină a pus punct vieții lui și vieților noastre care nu mai știu să meargă înainte.
Nu am putut și nu pot accepta, însă, dacă tot trebuie să stau o vreme pe aici, pe tărâmul plângerilor, nedreptăților și suferințelor, voi începe să îmi investesc literele, energia și tot capitalul a ceea ce am, ce pot și ce gândesc acolo unde e nevoie de mine…
În primul rând nu vreau să-mi supăr băiatul și știu că de acolo din cer, mă ceartă pentru fiecare lacrimă pe care o vărs, pentru fiecare supărare pe care o trăiesc și în general pentru tristețea care mă guvernează. Și pentru autoizolarea în care m-am scufundat.
„Oamenii n-au nici o vină!” îmi spune mama adesea, pentru că multă vreme n-am suportat să văd oameni. Și, așa cum știți, nu v-am răspuns mesajelor. Am peste o mie de mesaje în WhatsApp, pe Instagram, în emailuri la care nu am răspuns. Nici măcar celor repetitive, pentru că unii dintre voi îmi scriu periodic, surzi la tăcerea mea. Și vă mulțumesc.
Mai multe întâmplări m-au scuturat și m-au împins să reacționez și să revin azi. Cineva a încercat din răsputeri să-mi spargă contul de FB pe care nu l-am șters, ci doar dezactivat. Cred că e momentul să îl activez eu.
Apoi, mă strigă „Ana”. Deși eu tac, ea ajunge neîncetat la suflete și hazardul a făcut să deschid un mesaj primit acum câteva zile și să înțeleg că am o datorie față de cărțile mele.
Și față de voi.
Abia am revenit din Asia într-o iarnă canadiană albastru de albă.
Și vreau să vă povestesc despre Asia, chiar dacă e văzută prin ochii mei înlăcrimați. Dar Asia pentru prima dată… Asia resetării mele.
Asia timp de 40 de zile.
Și tot ce scriu și voi scrie, e în memoria fiului meu drag, îngerul meu ocrotitor.
Am pe cineva, persoană mai în vîrstă, căreia îi dau mereu cărțile mele, articole etc. Cum am rămas în pană de la un timp, dar nu puteam rămîne din a da… m-am ciocnit de Ana într-o zi. Cea fără autograf… era perfectă! Apoi și Promisiuni, tot fiindcă n-avea autograf… Va urma Orizuru. Ești citită, ești apreciată, indiferent de orice, ce am făcut e bun făcut (sau rău) și totul merge mai departe, cu sau fără noi…
Nu știu ce altceva să-ți spun… Orice cuvînt îmi pare nelalocul lui. Și totuși, tu ești, noi sîntem… de ce, habar n-am încă, dar asta e…
LikeLiked by 1 person
Like-ul meu e pentru că ai reuşit să revii, să scrii din nou aici.
În rest… e exact aşa cum spune Issabela: “orice cuvânt îmi pare nelalocul lui”.
LikeLiked by 1 person
Cine s-ar fi gandit ca voi gasi in email notificare de pe blogul tau? Eu nu! Zilele trecute am vrut sa iti scriu un email, desi chiar credeam ca nu voi primi raspuns. Am ezitata, nu am scris…
singurul lucru pe care vreau sa il fac e sa te imbratisez. Fara cuvinte, doar cu tacere.
LikeLiked by 1 person
Nu am cuvinte. Dar am tresărit stiindu-te (aici), citindu-te. Gandindu-te.
Em…
LikeLiked by 1 person
M-am gândit de nenumărate ori la tine, Ela dragă, chiar zilele trecute admiram pozele când ai venit la Bruxelles. Tragedia ce te-a lovit n-am pretenția să-ți spun c-o înțeleg, mie doar mi-a trecut glonțul pe la ureche și am fost dărâmată, anulată, redusă la o funcție doar: să mai treacă a zi. Te îmbrățișez și fac ce pot și știu: mă rog pentru voi.
LikeLike