Trebuie să vă spun că de când mă știu am iubit mai mult fețele uimite de surprizele pe care le-am făcut, decât surprizele care mi s-au făcut mie. La fel ca în dragoste, când „vânătoarea” este mai fermecătoare decât însăși povestea care transformă zeița visată ori prințul dorit în umanoizi aflați la distanță de o respirație, strategia făcută pentru o surpriză reușită ridică la cote înalte adrenalina. Am terminat „Ana” care a însumat munca a doi ani și nu am spus nimănui nimic. Am parcurs cu greu fiecare etapă ca manuscrisul să devină carte (o să vă povestesc parcusul deloc ușor). Cu două sau trei zile înainte de Crăciun am atins în sfârșit copertele mătăsoase. Apoi am transferat subtil pe unde am putut pachetele din portbagaj în camera mea și, când se dormea ori simțeam eu că nu sunt ochi în jurul meu, le-am împachetat și lipit câte-un moș de ciocolată.

Așa că familia mea (extinsă) a găsit printre cadouri și cea mai recentă carte a mea. Ana. Nu vă spun reacțiile lor… Unul din cele mai frumoase Crăciunuri… Bucuria să o atingă și tata care nu e bine…
Mi-e greu să vă spun cât jar și câtă viață și câtă muncă se află între paginile acestei cărți. Ce pot să afirm cu siguranță e că așa nu am mai scris și nu voi mai putea scrie vreodată. Nu vă spun mai multe, pentru că atunci când va pleca în lume nu voi fi lângă ea să o iau de mână. Își va cuprinde rândurile și va ajunge la voi singură, cu fiecare cuvânt, cu fiecare trăire, cu fiecare respriație, ridicare din sprânceană sau gură de cafea. Sper și îi doresc să o iubiți.

(anul trecut…)

Jur că nu i-am făcut nimic, acum am văzut că erau blocate oomentariile. Mi-a luat razna și wordpressul.