cafea

Hai la cafea, prietene drag!
să povestim oleacă,
Treburile mi-ajung până-n tavan.
Dar Universul să facă bine să șadă.
Poate sta la o tacla cu Timpul.
Un pic.
Un răgaz, un minut, să îmi dea.
De-o cafea.

Și a sunat poștașul. Iar intenția mea de a povesti despre orice altceva decât carte s-a dus, dusu-s-a. Mare bucurie mare, mi-a ajuns cartea lui Petru și comoara SIONO crește și dușmanul nu sporește.
În Canada am doar cărțile care au apărut după plecarea mea. Și firește ale mele.
Și am deschis plicul cu bule, pe care scria fragil, trimis de redacție și m-am emoționat când am văzut-o.
E atât de frumoasă! O carte. Dar ce carte!

Înainte de SIONO nu eram atentă la detalii. Cartea era carte. Eh, mi-au crescut pretențiile, pentru că am înțeles acum: cartea poate fi bijuterie.
Mă bucur cum nu vă puteți imagina pentru al nostru Petru, că al nostru este prin scris și prin blog. Și vă invit să-i cumpărați cărțile, pentru că citindu-l, te bucuri, te simți bine, te îmbogățești, crești.
Fetița care visa pentru alții este un roman care te ține în suspans, un roman al cărui film îl urmărești cu sufletul la gură.

Plăcerea să îl ating nu pot să v-o descriu în cuvinte. Este frumos și elegant. Cei care îl aveți deja, puteți să confirmați că arată ca o ediție de lux. Hârtia fină cu tentă crem, care asigură ochiului confort la citit, coperta neagră lucioasă, foarte elegant concepută, conținând pictura doamnei profesoare Rodica Scutaru Milaș (care semnează și prefața) și conceptul realizat, în colaborare, de Sasha Segal și colegul nostru Răzvan. Grafica de interior semnată de Răzvan… Ce să vă spun? O carte este o construcție pe care poți să o faci lipind doi pereți și un acoperiș sau construind cu migală fiecare detaliu.
Îl felicit pe Petru din toată inima pentru toată opera lui, dar cel mai mult pentru cartea asta frumoasă care a ajuns peste ocean la mine, aducându-mi atâta bucurie. Și mândrie că face parte din patrimoniul SIONO.
Pentru că o carte e mare responsabilitate. Semnătura pe care o așezi pe copertă… Ea rămâne, dăinuie în biblioteci.

Trebuie să mărturisesc că prietenia mea cu Petru durează de mulți ani și el mi-a trimis în Canada și primele lui cărți, spre marea mea bucurie și prețuire.

Cartea lui Petru se află online la Libris, Cărturești, Siono și Emag (pe Emag nu sunt sigură dacă a apărut azi, dar, dacă cumva nu este, va fi) și la librăriile Eminescu – București, Gaudeamus – Cluj, Junimea și Casa Cărților – Iași, Șt. O. Iosif – Brașov, Prăvălia cu cărți – Constanța, Elstar – Câmpina și… Franța – Paris – Galerie Moldave.

Dragilor, citiți-l pe Petru! Este o bucurie de om curajos și gospodar. Talentat firește, că fără floare nu se poate face primăvără. Sunt sigură că viața lui a afost un munte de urcat, pe care el l-a urcat. Și îmi doresc și îi doresc să scrie un roman autobiografic.

Azi la cafea ne-a fost Petru cu Fetița… lui. Am și uitat de cafea la cafea.
Dar intenția contează. Nu-i așa?

Cafea un pic virtuală

Azi am vorbit cu un om frumos cu care mi-ar fi plăcut să fiu la o cafea.
Am povestit virtual și au căzut niște perdele. Tot virtuale.
Nici noi nu știm cum. Mi-a spus că nimic nu e întâmplător din ceea ce ni se întâmplă. Am aprobat. Nu știu care dintre noi e lecție sau binecuvântare pentru celălalt. Poate că amândoi.
Și am fi stat de vorbă mult, fără să ne terminăm subiectele de discuție. Și sigur vom mai sta.

Coincidențe, situații similare din viețile noastre, probleme pe care le-am depășit, lupte mai mari decât noi, o înclinație de a stoarce cu stoicism lămâi și a face limonadă delicioasă. Fruntea sus și zâmbet pe orice furtună. Pe orice vorbă rea sau situație nedreaptă.

Firi asemănătoare, aptitudini asemănătoare, ferestre înspre lumi asemănătoare.

Cafeaua cu prieteni e o poveste. Cafenelele sunt închise. Am fost o singură dată în centru, din octombrie, de când am venit acasă. Centrul orașului e la aproximativ treizeci de kilometri de casa mea. Nu e glumă. Toronto. Metropolă. Imensitate. Sunt, firește, zone de cumpărături, care sunt un fel de mini-centre, mai mari decât centrele unor orașe. Dar centru-centru e în centru. 🙂
Aici totul e mare. Și distanțele cresc mici.
Când am condus prima oară în România, după ani de Canada, mi-a fost frică. Mă strângeau șoselele.
Să fug până la un magazin european, la peste zece kilometri, mi-e peste drum.
Însă pădurea mi-e aproape. Fac două minute pe jos.

Azi-noapte a venit primăvara. Dintr-odată temperatura dă cu plus.
Asta înseamnă că ne vin curând culorile acasă.



Frumoasă să vă fie și ziua și primăvara!

O carte ce o pui dop sufletului și dorul se astâmpără…
De 8 Martie, pentru voi! O veți iubi. E genul de carte pe care o ții în bibliotecă, știind că te vei întoarce la ea. Un concert al duioșiei, o galerie de portrete, un șir de emoții ca mărgelele pe ață. Lucioase, clare, sincere, frumoase și tulburătoare.
Indiferent de unde izvorăști, indiferent unde ți s-au împiedicat rădăcinile, vei simți pe piele „Amintirile” Annei Timotin. Ea vine din satul Puhoi (aproape de Chișinău) și trăiește în Montreal. Compară, judecă, colorează, adună și scade. Își iubește obârșia și te obligă să o iubești. Să-i iubești neamul, și țara, și satul, și mama…

„Mama mea este un fir de iarbă. Pe care îl calci și se ridică la loc. Pe care îl tunzi, cum ai tunde visele, și el crește și mai mare și mai verde. Un fir de iarbă de pe marginea unui drum de țară, pe care nimeni nu îl bagă în seamă. Pentru că firul de iarbă de pe marginea unui drum de țară nu e altceva decât o buruiană acolo. O buruiană care răsare din pământul negru și care așteaptă roua dimineții pentru a-și spăla fața.
Mama mea este bunica. Și bunica bunicii…”

A ajuns de la tipar acum două-trei zile și am tăcut. Greu am tăcut. Dar am vrut să fie buchețelul nostru de ghiocei SIONO în această sărbătoare. La mulți ani, FEMEIE!

PS: E frumoasă rău cartea. 🙂
Alt PS. Am uitat să vă spun unde o găsiți:
București – librăria Mihai Eminescu, Cluj – librăria Gaudeamus, Brașov – librăria Șt. O. Iosif, – Iași – librăria Junimea și Casa Cărților, Constanța – librăria Prăvălia cu cărți.
Online – SIONO librăria, Cărturești și Libris.
Curând și alte librării…


Veste de martie

Familia. Câteva litere ce grupează copii, părinți, bunici, străbunici, etc. Un arbore genealogic cu ochi și rădăcini. „Ana” mea a apărut în această dimensiune geografico-temporală, în lumea mea, în familia mea.
Sunt instrumentul prin care a izvorât între file și ceea ce simt, prin toți porii, e faptul că suntem norocoși de povestea asta poposită în cuibul familiei noastre, de minunea de om care a fost Ana, de mândria că sângele ei curge prin venele noastre.
Cartea a apărut în zi de sărbătoare, aproape miraculos. Azi, la fel de miraculos, cea de-a doua ediție, a ajuns în timp să-l îmbrățișeze, în locul meu, pe fratello, de ziua lui. La mulți ani, dragul nostru!
Apariția minunată – grafică Sandra Segal, pictură Iulia Schiopu – este o ediție limitată, o ediție valoroasă din multe puncte de vedere (realizare și conținut). Cuprinde imaginea icoanei din secolul al XVIII-lea din biserica de lemn din Sava (aflată azi într-un muzeu istoric din Ardeal), blidul, vechi și el, plin de amintiri și semnificații, harta iosefină etc.
„Ana”, ediția a doua, se găsește din acest moment la Cluj – librăria Gaudeamus, la București – librăria Eminescu, la Brașov – librăria Șt. O. Iosif, la Iași – librăria Junimea și Cartea Cărților, la Constanța – Prăvălia cu cărți.

Miercuri cu sărbătoare

E Ziua mondială a scriitorului. Doamne, cât vă iubesc pe voi, cei care-mi dați beția literei și evadarea! Nu e drept să vă enumer, pentru că voi uita nume și apoi mă voi supăra pe mine.
Dar cafeaua de miercuri e la datorie și la prietenie. Azi cu bomboane de ciocolată.
 
Pe aici e frig. Ai zice că e iarnă dacă n-ar bate calendarul cu pumnu-n masă a martie.
Îmi strâng în brațe comoara SIONO care crește. Atâta am aici peste hotare și peste oceane, doar atât. Restul sunt în România, dar le-am fost nașă de botez și la cele de acasă.

Cum se nasc, sar în plic, cu litera fierbinte pe ele. Abia tăiat cordonul ombilical. Și vin în Arțaria. Mi le aduce poștașul, le lasă la ușă, iar eu mă bucur cu întârziere. Am încredere în colegi și în poze când zic că sunt frumoase, dar senzația aceea când simt hârtia lucioasă și respir parfumul divin de cerneală proaspătă…

Noutatea cu care venim azi, de ziua scriitorului, nu e carte. Se leagă mai degrabă de cafea, pentru că e cană. Doar scriitorul e o combinație de imaginație, muncă, disciplină, răbdare și cofeină.

Nou la SIONO e cana scriitorului SIONO. Mi-e tare dragă. Ca să vedeți ce idei năstrușnice ne vin. Dacă o măriți, o să vedeți ce scrie pe cotoarele cărților de pe cană.


Altă veste: cartea lui Petru Racolța merge în prima ei librărie. Începe cu dreptul și cu Eminescu, pentru că acolo va poposi „Fetița…” lui prima oară – la vestita și iubita librărie din capitală.
Va fi însoțită de cartea Annei Timotin – „Amintiri”. Oare v-am spus despre ea data trecută? Oh! Ce carte! Și de „Ana” mea nouă.

Și, pentru că e o zi atât de însemnată, vă dau și mai mult din casă:
Pregătim un volum de poezie, o flacără delicată, scris de Irina Mgierka.
Apoi un roman care dezvăluie „O altă ea”, de Petruța Petre. Interesantă relaționarea… dar șșșșt. Nu zic nimic.
Irina Alexe vine cu „Un loc doar al meu” și credeți-mă, e doar al ei.
Și, l-am lăsat la urmă, pentru că e domn și luna asta e exclusiv a doamnelor: prietenul nostru, Cosmisian va publica „Lucette”. Prefațată de Potecuța noastră. Știu că o așteptați. 🙂
Miere e stupul SIONO. Miere!

(ordinea e cea cronologică)

Ana mea – ediție aniversară

Nu e miercuri, e joi.
Dar noblesse oblige. 25 februarie marchează primul an SIONO.
Nu sărbătorim cu șampanie și cu tort, ci cu o nouă ediție a Anei mele.

Acum problema e tocmai asta: că e a mea. Dacă ar fi scrisă de altcineva m-aș lansa în tirade de cuvinte.
Însă pot să vă spun că a fost prima carte SIONO, că au apărut mai multe tiraje și a ajuns în toată lumea asta mare. Și că am primit cronici și recenzii foarte frumoase, venite de la cititori avizați. Fragmente se regăsesc la finalul acestei noi ediții. Numele celor care apar sunt într-o ordine absolut aleatorie, fixată de redactarea materialului și aranjarea lui în pagină după mărime: Aura B. Lupu, Vera Oren, Vianu Mureșan, Hadrian Arion, Nicoleta Dabija, Ami Ancelin, Potecuța, Nicoleta Pătrăucean, Simona Poclid, Nicoleta Beraru, Oliviana Georgescu, Suzănica Tănase, Vavaly, Camelia Sima, Nora Cosmin, Mona Șimon, Cristina Apostol, Ionel Anghel, Diana Elena Gole, Oana Stroe, Issabela Cotelin, Dana Alistar, Florina Turugă și Elena Secară Bratu.
Prefața este semnată de cunoscutul critic, Iulian Boldea.

Cartea este regal îmbrăcată. Și aici nu am nicio opreliște la cuvânt, pentru că nu am niciun merit.
Sasha Segal a realizat o compoziție absolut fascinantă, folosind pictura Iuliei Schiopu. Fiecare detaliu este lucrat cu migala unui bijutier. De la bucla fontului care se strecoară pe sub mărgelele Anei și până la nuanțe, liniuțe, combinații de culori, migrând spre grafica din interiorul cărții. Sasha a reconstituit harta iozefină – desenată manual pe planșe, în secolul al XVIII-lea – și a introdus între filele cărții elemente foarte valoroase, cum este farfuria bunicii, adusă de mine în Canada, sau vechea icoană împărătească a Maicii Domnului cu Pruncul, din biserica de lemn din Sava.

Pe copertă se află pictura Iuliei Șchiopu, iar elementele care o compun definesc metaforic atât de bine scrierea mea, de parcă talentata pictoriță ar fi realizat tabloul în cunoștință de cauză, după citirea cărții. Este o potrivire minunată între culoare și cuvânt. Tabloul, ca și cartea, cuprinde elemente moderne, care alternează cu cele tradiționale, iar figura păpușii surprinde aceeași inocență, aceeași privire curată către lume, ca Ana, protagonista cărții.

Având o altă structură cartea are un număr mai mare de pagini, două dintre ele fiind color.
O primă părere de la Cristina, căreia i-am arătat coperta în premieră:
„E frumoasă, e genul de copertă care se dezvăluie pe masură ce o privești și parcă te cheamă să vezi iar și iar, să îi descoperi fiecare detaliu. Dacă e să o compar cu cealaltă, cea a Anei mele, cum îi spun eu, dacă cea veche mă cheamă să o mângâi, cu evlavie aș spune, cea nouă îmi dă senzația de veșnicie, de mers înainte, ridicându-te peste dureri, peste greutăți, dincolo de vremuri și timp. E senzația blidelor de lut care sunt învârtite pe roată iar și iar, până la perfecțiunea pe care o desăvârșește culoarea și focul.”

Iubește românește

Ar putea fi o imagine cu unul sau mai mulţi oameni, persoane în picioare şi în aer liber

„În vara aceea Ana făcuse cincisprezece ani și băieţii începură să-i dea târcoale. Marin a’ lui Petreuș veni seară de seară, aproape trei săptămâni, să o fluiere la poartă. Se înroșea fata până-n albul ochilor de rușine, dar făcea pe surda, că nu-i plăcea băiatul, și-și vedea de treabă în casă.
Maria nu s-ar fi împotrivit, că de-acum fata era holteie, dar Ana-l lăsă pe flăcău cu buzele drâmboiete și nu ieși nici măcar o dată în povești. Săracu’ venea, fluiera ce fluiera, de săreau pe el și câinele lui Florica și Negru lor, să-l rupă, nu alta. El îi înjura și arunca după ei cu bota cu care venea din capul satului, de unde ședea, da’ câinii îl hârâiau mai rău, nu-l lăsau să-și vadă de fluierat liniștit.
– Du-te tu, fată, și spune-i să se ducă acasă și să nu mai vină dacă nu ţi-i de el, că l-or rupe cânii, îi zicea Maria.
Dar pe Ana o înfunda râsul și nu ieșea. Ce? Ea l-o chemat, să-i poarte grija? Da’ să-i poarte mă-sa!

Când primii fiori ai toamnei începură a îngălbeni pomii, Ana se întristă. Venea vremea să se ducă la Gherla și pe la mijlocul lui brumar își lăsă măicuţa singură și plecă la muncă la oraș.
Maria nu se mai îngrijora de-acum, că fata era descurcăreaţă și avea vorba ca piperul, nu se temea că ar prosti-o vreunu’ pe acolo, așa cum băga mâna în foc Lucreţia că se va întâmpla. Ana nu se mai duse cu aceeași bucurie ca în primul an. Venise frigul, e drept, și nu se mai făcea joc în capul satului, la șură la badea Gheorghe a lu’ Fătu, dar începuseră șezătorile prin sat și fusese și ea la vreo două. Râs, voie bună și jocuri de tineret erau când se întâlneau ele, prietenele, toate cu furcile, pregătite de tors și de povești, ca un cârd de gâște slobode la gură, cu limba ascuţită și ochii clipind umed spre ușă, așteptând flăcăii. Se puneau pe tors și, după o vreme, gazda, lelea care ţinea șezătoarea râdea de ele:
– No, fetelor! Șezătoarea ni-i de-n plin, fete-avem, feciori nu vin.
Dar fetele nu se lăsau și una mai isteață îi întorcea vorba:
– Nu-ţi bate capu’ lele Valerie, să mai treacă un pic, că vin.
Și pofta de vorbă era la fel de mare ca cea de lucru. Fetele erau pregătite, cu râsul după ureche și luau în batjocură pe câte una care se mișca încet, ori avea poalele honioșe ori motroșite. Ferească Sfântu’ pe cine ajungea în gura lor, că nici Someșu’ nu îi spăla rușinea.

Prin sat se ţineau două sau trei șezători deodată și flăcăii se adunau în grupuri, le luau la rând și ajungeau până la urmă pe unde le erau drăguţele ori fetele care le plăceau. Se auzeau fluierând de departe și râzând, gălăgioși ca niște cocoși nealcoși, apoi intrau cu glume și veselie. Fetele torceau de mama focului, ca și cum ultimul lucru pe lume de care ar fi fost ele interesate ar fi fost feciorii. Câte unul fura fusul fetei pe care pusese ochii și ieșea afară. Fata trebuia să se necăjească de ochii lumii și să se ducă după fus, ca să poată lucra. Se rușina și se fâstâcea, dar privirea îi era ca și cărbunii aprinși de bucurie. Ieșea și, acolo, în umbra și taina stelelor, el reușea să-i fure un sărut sau mai multe și să-i șoptească vorbe dulci. Ea intra cu fusul, mai roșie decât ieșise, iar fetele o râdeau și-o împungeau cu vorba. Ea se făcea că-i supărată pe flăcău și zicea cu jumătate de gură că no’, ea n-o vrut, dar ce putea să facă dacă el i-o furat fusul? Cu ce să lucre’? Dar strălucea fericită și lucra cu mai mult spor toată seara, de ziceai că fusul ăla furat știa a se învârti mai bine după ce a fost afară. Iar în ochi purta o taină jucăușă și un început de râs, pe când celelalte deveneau ursuze și fără chef deodată. Da’ poate data viitoare…

Anei îi dădeau târcoale mulţi băieţi, însă ea îi lua în glumă ori tăcea, după cum simţea că-i cazul, însă nu se lăsa atrasă în jocurile lor. Dar, cu toate că își păzea bine fusul, Ispasu reuși să i-l fure într-o seară. Fetele râdeau tare și-o îndemnau să iasă:
– Du-te tu, că nu te mâncă!
Nu-i plăcea băiatu’ nici de rugă, nici de fugă și mai degrabă l-ar fi lăsat să se ducă învârtindu-se, cu fus cu tot. Însă, pentru că nu putea să strice distracţia, ieși până la urmă, dar, când Ispasu, greoi și emoţionat, încercă să o cuprindă în braţe, ea apucă iute fusul, i-l smulse din mână și fugi în casă, râzând tare, lăsându-l prost în lumina unei luni uriașe care părea că ţine și ea cu fata.
Ispasu era feciorul unuia dintre bogotanii satului, iar Lucreţia și Niculae puseseră ochii pe el pentru Ana, să o mărite. Mama băiatului, lelea Victorie, avea o gură cât o șură și de nimeni nu încăpea în sat, atât de scârnavă era. În schimb Ispasu era moale ca o pancovă nedospită…”

Fragment apărut pe FB din „Ana” și preluat de ziarul Timpul.

(Ana – Em Sava)

Miercuri la cafea și etc.

Peste drum de casa mea stau niște indieni tineri. Indieni din India, nu nativi. O familie tânără cu o fetiță de vreo zece ani. Oameni harnici, gospodari. Mereu meșteresc câte ceva și, cum omul sfințește locul, au o reședință frumoasă. Pe toată ușa de la garaj se întinde un abțibild uriaș cu steagul Canadei. Cred că e abțibild și nu vopsit, că prea e perfect. Povestit pare de prost gust. În realitate nu e. Unele lucruri în teorie sunt cumva, în practică altcumva. Casa lui e gri, cu dale solide din piatră, cu multă sticlă, ușa de la garaj albă.
Ninge lăptos. Ninge glorios, ninge ca-n povești – nu știu de unde e expresia, dar chiar așa ninge – iar culorile ușii se împletesc cu roșul steagului canadian și cântă. E o frumusețe ireală dată de fulgii supraponderali care, leneși, se dau stânga-dreapta, dreapta-stânga, până se așează pe pământ. Am încercat să fac poze, dar nu ies. Efectul nu se compară. Tehnica omului nu prinde tehnica lui Dumnezeu. Uneori, când au ei sărbători, îi văd îmbrăcați tradițional. Sunt frumoși toți trei. Exotici. De cuib. De trib. De gintă. De comunitate unită care se adună și se sărbătoresc și-și sfințesc obiceiurile.
Asta despre Arțaria mea.

În rest Zavida și cică Dragobete azi. Dar Dragobetele care sărută fetele e în fiecare zi. Sau nu.

La SIONO mare bucurie mare. Vin pe bandă rulantă surprize. Joi e ziua SIONO!

Azi au venit de la tipar cărțile lui Petru. „Carte frumoasă, cinste cui te-a scris!”
Sunt excepționale. Vi le recomand din tot sufletul. Exemplarul meu a pornit la drum.
O să vă mai povestesc despre ea. Azi vreau să o vedeți.
Coperta este o combinație între pictura doamnei Rodica Milaș Scutaru, munca lui Răzvan și a Sashei Segal.
Cartea are și o grafică frumoasă. Cât despre cum e scrisă… Trebuie să o descoperiți.

Unde o găsiți? Pentru început la SIONO librăria.


Cafea cu castane

E gata cafeaua. Ce minune e în viața noastră licoarea asta neagră și parfumată!
Și e miercuri. Mie-mi fug zilele ca nebune și vă spun sincer că e vina mea. Pentru că intru cu dinții în muncă. E drept că îmi place mult. Știu că am promis detalii și din viața canadiană, dar nu prea simt că sunt în Canada, cetățean universal ce sunt, la câte ore pe zi lucrez cu România și diaspora, deci…
Ninge cu spume, e alb și mult și frig și am auzit că vine și mai frig.
Dar poștașul e un super-erou, care, nu contează de ninge, plouă, e arșiță, el ajunge. E un soi de Ana lui Manole din legenda bine-știută. Și a venit mări el așa cu castanele Simonei în plic frumos pus de colegii mei.
(Știți, îi implor ca primul drum pe care-l fac atunci când vin cărțile din tipografie e să fie la poștă să-mi trimită mie iute să văd și să pipăi și să urlu, vorba lui Arghezi: este!) Doamne, ce m-am bucurat!

N-o aveți încă? Ok, eu cred că e magică. În primul rând e mult mai frumoasă în realitate decât în poză.
E o bijuterie cartea asta.
Vă spun sincer că înainte de SIONO nu băgam în seamă detaliul copertelor, dar acum m-am îndrăgostit de acest aspect și realizez ce important este ca o carte frumoasă să aibă o haină pe măsură.
Are niște nuanțe elegante, o catifea pastelată a maroului. Un luciu delicat și fin. Zici că e o castană adevărată. Și aici Sandra Segal a folosit bagheta ei magică și a scos o minunăție. E un obiect rar.

Ei, bine, de când energia pozitivă a castanelor a răsărit în Nottingham-ul ei de adopție, Simona a înflorit. Bine, înflorită era și dinainte, că e frumoasă și talentată și apreciată și în Anglia și în România, însă castanele parcă au spart o bulă mică din Univers și s-a abătut asupra poetei multă lumină și o aură de bucurie psihedelică.  
Nu, nu am luat-o razna, dar simt de multe ori energiile negative ori pozitive la anumiți oameni ori anumite situații. E greu să le definim și spune în cuvinte, dar e ceva… Poate că și voi ați simțit? Nu?
Când vezi cum cineva se luminează… E miracol. Oi fi eu un pic psychic. Nu psycho, să ne înțelegem. 🙂

Pe Simona o știu de ani de zile, este una din vocile lirice contemporane extrem de muzicale. Trăiește în Anglia, scrie bilingv și își simte apartenența la mai multe zone geografice, care vin la pachet, fiecare cu cultura proprie. E de o sensibilitate cristalină și transmite emoția atât de clar, ca printr-o linie telefonică performantă ce nu deformează trăirile ei intense. De multe ori îți dă senzația că se transferă în propria-i poezie și vibrează ca și cum ar cânta la chitară, indiferent de subiectul abordat, indiferent că suferă, că iubește, că e fericită, că e meditativă, că e vocea întâi sau se transformă într-un observator de situații, trăiri colective ori fenomene sociale.
Schimbă valențele geometrice: „Te văd din unghiul primăverii mele/ Aşa cum poate nici n-ai fost vreodată…”, se joacă cu gramatica, cu sintaxa propoziției, cu fonetica și, când are nevoie se servește din alte limbi: „Subito am dat un giro printre mințile expate/ Să-nțeleg de ce Cuvântul e știrbit de realitate”.
Ori, cu aceeași nonșalanță, scoate bisturiul ironiei „de mă focusez mai bine peste web-ul avansat/ Pot găsi și râsu-plansu’ în oglindă răsturnat./ Stă pitit și plin de teamă un foot în engleza școlii/ Că i-a pus gând rău o mamă și-l vrea șters din portofolii.”
Poeta nu-și construiește propriul Univers, pentru că îl are la îndemână, e ca propria-i mănușă unde își lasă trăirile să se dezlănțuie, fără măști, fără tabuu-ri ori interdicții. Se transformă în omul de la meteo „– La știri au anunțat iar ploi/ Sub dealul gândurilor noastre,/ Stropi reci pe amintiri albastre/ Lăsa-vor poate șoapte noi/ Pe nostalgii dărăpănate,/ Rostogolindu-si prin noroi…”.
Anotimpurile simonice își schimbă esența și morfologia, substituindu-se trăirilor: „Auzi cum se plimbă tăcerea,/ Troiene adânci lasă-n urmă…/ Pe ochiuri de dor stă mirarea. /E toamnă. Pustiul o curmă…”
Poeta se oprește din cotidianul ei liric (nu poate fi altfel cotidianul ei) și se adresează unor personaje, cum este Miseriosul domn Z(et) ori găsește leacuri și soluții la orice, poțiuni magice vindecătoare. Până și la dorul dorurilor noastre, pe care toți îl cultivăm în suflete: „Se ia dorul încet, să nu-l doară…”.

Citind și iubind poezia Simonei m-am trezit recitând-o. Pur și simplu nu m-am putut abține să nu pășesc în lumea care mi-a deschis porta cu o castană.
Azi la cafea vă servesc cu castanele Simonei. Pentru că-mi sunteți dragi și pentru că lumea are nevoie de poezie ca să supraviețuiască.

Iulia, femeia constelație

Când am descoperit-o pe Iulia Schiopu a fost mirare și dragoste la prima vedere. Efectul culorilor ei asupra mea a fost  asemănător cântecului de sirenă, pentru că fiecare dintre păpușile ei este o emoție ce-și trăiește și comunică propria poveste.
Textele care îi însoțesc de cele mai multe ori picturile sunt un fel de tentacule ale culorilor, dar în același timp oglinzi paralele, pentru că nuanțele se transferă în cuvinte și invers.
Pictorița-scriitoare trăiește în alte dimensiuni, obiectele se dau de trei ori peste cap și devin miraculoase, unice, sofisticate, căutate. Cafeaua e „ca un glonț în inimă”, iar ceașca de cafea, „cea mai ceșcuță de porțelan, pictată pe interior cu buchete  complicate și secrete”, luată de prietena ei de la tarabele ce par o Fifth Avenue inaccesibilă, iar crăpăturile porțelanului devin ale umanului  „Târziu (și din greșeală) am observat, ca-n Dorian Gray, crăpăturile mele, eu credeam că-s zâmbete, ceva. ”
Realul se confundă cu imaginarul și norii îți trec prin casă „la propriu” (Jocul.) Până la urmă cerul e „gras, alburiu, întins ca un unt pe felia de câmp.”

Daria are examen, iar emoțiile  se trăiesc colectiv, ca aerul inspirat din aceeași încăpere, pentru că „e ca la ochi, când unul e iritat, se înroșește și celălalt prin simpatie…”,  dar găsește în ea leac fricilor. În definitiv ele sunt  „ca niște libelule prinse în modelul rochiei; dacă le dezlipești zboară și ele, zbori și tu.” Iulia e extrem, acut de contemporană, dacă pot să spun asta, o esență a timpului nostru cu o măsură clară și înstelată.  

Am crezut că va fi ușor să scriu despre Sacoșa cu stele. Am luat-o cu avânt, în iureșul vieții mele pline de cărți, apoi m-am oprit și am savurat-o  pe îndelete. Era ca și cum aș fi primit cadou o ricetta per la gioia. Am consumat câteva stele pe zi, fiind spectatorul îmbucării dintre text și pictură, un soi de nuci cu miez și coajă.  

La un scurt și contabilicesc inventar, sacoșa ei, sinonimă de altfel cu un bucket list,  cuprinde cincizeci de stele, care demonstrează abilitățile ei de prestidigitator. Cu o naturalețe înnăscută, Iulia exploatează semantic și estetic, inventează sinonimii, intră în etimologia cuvintelor și le operează pe cord deschis. Stelele sunt nu doar desenate, ci și cuvântate.

Autoarea construiește omonimii, exploatează sensul noțiunilor, îl lărgește și transformă, călătoriile se petrec sub semn stelar „Mă gândeam că, dacă aș imprima pe o hartă imaginară toate drumurile mele, mari-mici, scurte sau ocolite, urma mea ar fi o stea cu raze tremurate, unele foarte lungi, altele mai luminoase…”

Cartea debutează cu prima stea, Cesária Évora. „… am stat atât de aproape de ea că aș fi putut-o atinge cu degetul, ceea ce nu aș fi făcut, că o adoram și eu nu-mi ating idolii, nu vreau să știu din ce-s făcuți”, spune cu sfială autoarea oglindind păpușa din abanos în luciul  cuvântului;  artista e „o statuie de marmură neagră năpădită de vrăbii”.

Stelele se înșiră apoi ca mărgelele pe ață: peștele  de sticlă, devenit un soi de lampă a lui Aladin, inelul de plastic transparent, de la cravata de pionier, „Bisisica mea”. Steaua poate fi culinară, pasca de sărbători în mijlocul căreia tronează un ou fiert în coajă, bucățica de oglindă din turtă dulce, pandișpanul, „miros de unt, de rai și de zahăr cu vanilie”, ori banala salată de boeuf, ornată cu homari decupați din gogoșari dulci.
Fiecare stea este argumentată coloristic cu păpușa-emoție, cu păpușa protagonistă a nuanței și poveștii.  Dar prozaic se pot scurge sau, dimpotrivă, înălța în clasificarea unor hoteluri, ori în calificativul luat la școală – „steluță la mate”.  
Sunt înălțate la cer și atunci se definesc astronomic, Pământul de pe Sirius ar putea fi văzut ca un punct luminos pe cer. „Pe Saturn plouă cu inele”, iar Luna e ca o felie de pepene de argint. Însă Universul se poate întoarce cu capul în jos, să lumineze dinspre pământ înspre cer: „Îți dai seama Julia, sute de camioane claxonând în timp ce pe cer proiectăm lumini, lasere, raze”.
Pot fi împrăștiate în așchii de licurici fosforescenți, se pot odihni cuminți pe piept sub formă de mărțișor ori pot lua forma de păpădie.
Universul întreg are formă de stea și Iulia reinventează dicționarul și multiplică sensurile cuvântului. Oamenii și obiectele primesc transfuzii de lumină psihedelică, substantivul „acasă” nu mai e defectiv de plural, ci dobândește valența unui drum inițiatic,  sufletul se poate întoarce pe dos „ca la șosetă”, „frică și frig seamănă”, „macii degeră la căldură” iar autoarea încearcă din când în când „cu dinții aurul unei clipe” și apasă toate clapele argintii ale radioului, poate așa aude muzica stelară, toată muzica lumii. În definitiv se poate întâmpla să te trezești și „să fie plin de 8 martie în jurul meu”.
Locul de joacă al Dariei este între șapte parcuri, iar Șaorma-cu-de-toate are „toate gusturile din rai plus maioneză”. Și, dacă ar fi fost parfumier, ar fi făcut parfum de vacanță, de sesiune, de departe.

Citind cartea Iuliei ajungi la concluzia că în vremuri străvechi culoarea și cuvântul au format un întreg. Probabil că zeii, supărați din cauza perfecțiunii, au separat cele două formule magice. De atunci, din când în când, se deschide câte-o fereastră nemuritoare  la care apare un inițiat. Cineva ca Iulia care le îndrăznește să le lipească cu super glue și să le pună-ntr-o carte sub formă de stele, apoi într-o sacoșă. Iar ele, domesticite, să o asculte.  
Ar trebui să o putem desena în nuanțe sau cuvinte pe ea, femeia constelație, însă o găsim strălucind, în propria-i sacoșă cu stele:
„mă gândesc de câte ori vin eu pe aici: lumea arde, se clatină, plânge, gătește, moare, râde, și eu tot cu câte-o păpușă în mână, oul meu de marmură. Pentru că eu atâta știu…” (Apotheque)

Articol apărut la Timpul.

PS. Ediția a doua „Ana” apre cu pictura Iuliei Schiopu, compoziție grafică Sasha Segal. Foarte curând 😉