Nu știi tu ce dragă mi-e prezența ta aici…
Ai dreptate, nici eu nu știu. Însă faptul că ești aici și acum – în ACUMUL durerii și deznădejdii mele, în singurătatea mea absolută…
E o luminiță de chibrit pe o planetă pustie.

Nici viteza luminii nu întrece rapiditatea împrăștierii unei vești rele. Și tu știi asta…
Răspândacii cu asta se ocupă, cu senzaționalul.
Senzaționalul e o tragedie întâmplată altuia.

Unii vor să-mi scoată cuvintele cu cleștele, să le spun eu cu subiect și predicat totul totului.
Dar tot nu se pot pune în locul meu.
Se pot pune cu o singură condiție: să fie fix în aceeași postură (da, știu, Doamne ferește!) și să aibă fix aceeași capacitate de a iubi. Ca mine. Că nu toți iubim la fel. Iubim în procente.

De ce nu vorbesc?
Uite, ție-ți spun. Pentru că nu accept ce s-a întâmplat. Nu accept. NU ACCEPT.
Și dacă tac, poate că Dumnezeu îmi apreciază discreția, pufnește în râs și zice: te-am păcălit.
Și râdem amândoi, iar eu îl iert că m-a făcut să plâng atât de mult.
Iar el mă iartă pentru că l-am certat.
Facem pace.

Psihologii spun că sunt încă în faza de negare și NU TREBUIE să vorbesc despre asta dacă nu vreau. Dacă nu sunt pregătită. Că nu trebuie să vorbesc deloc dacă nu vreau. Cu nimeni. Că acum jobul meu, singurul meu job, e să supraviețuiesc. În modul meu. Alegerea e a mea. Hallelujah! – am liberul arbitru.

Crezi că e ușor lucru? Poate pentru tine. Pentru mine nu.
Nici nu știu dacă-mi iese.

Alții se supără că nu le răspund, fără să înțeleagă că pentru mine un pix are acum un kilogram, computerul 20, etc. Că nici eu nu știu ce să fac cu mine, nu știu cum să vorbesc cu mine și când să vorbesc cu mine.
Tu știi că nu am chef nici de mine.
Nu am chef de nimic.
Așa că mi se rupe de oameni, de războaie, de venirea Apocalipsei, de vreo catastrofă ce ar putea distruge universul, de faptul că ar crăpa jumătate din omenire, că ar veni extratereștrii…
Apocalipsa mea a venit.

Unii se supără că nu le răspund LOR în mod special și aruncă în mine cu insistențe și reproșuri mai mult sau mai puțin voalate.
Știi că am pierdut cel puțin o „prietenă bună” cu tăcerea mea? Pun la îndoială sintagma „prietenă bună” pentru că abia acum (în prea târziul vieții mele) realizez că era unilaterală relația.
Am ajutat-o mult. Toți anii mei canadieni.
Acum s-a supărat. Nu mai sunt utilizabilă.
Pagubă-n ciuperci!
Pun pariu că nu e singura. Dar cum ziceam: pagubă-n ciuperci.

Alții, dintr-un exces de zel, îmi scriu rugăciunea lor intimă pe care o adresează lui Dumnezeu. E, adică, la fel cum m-ar adăuga la Cc sau Bcc la e-mail și ca și cum Dumnezeu ar fi ușor retard și ar avea nevoie de toate datele problemei de la ei, ca un sinopsis, ori mai degrabă ca un proces verbal care, în prealabil trebuie semnat și de mine.
Îți dai seama că-mi vine să mă urc pe pereți când citesc scurtul rezumat al tragediei mele?

Ai înțeles de ce m-am supărat pe oameni?

Desigur, nu pe toți, sunt unii care-mi aduc alinare, care-mi trimit cu delicatețe parfum de normalitate și mă așteaptă. Îmi așteaptă timpul. Dau timpului timp și mie ocrotire.

Inima mea a murit. Distopic, în piept îmi bate acum talpa. Impenetrabilă.
Însă de va veni o zi când voi putea iubi din nou, îi voi iubi din nou. Te voi iubi din nou.

Faptul că scriu aici e o gură de oxigen.
Faptul că ești aici, cu mine, mă ajută să respir.

De ce ți-am spus toate astea?
Nu știu. Ți-am zis că eu și cu mine nu ne prea înțelegem.

PS. Nu-mi spune să nu pun la suflet, că nu pun. Că nu mai am.
Observ. La fel cum văd din mașină copacii de la marginea drumului.

Niciodată imaginația nu bate realitatea. În ciuda părerii generale…
Poți adulmeca, te poți apropia, însă doar când ajungi pe piscul muntelui, ai întreaga perspectivă.
Ochiul nu e decât un organ anatomic. Emoția se declanșează abia atunci când ai pus piciorul pe punctul terminus al stâncii din vârful cel mai înalt, când frica și certitudinea sunt împletite, când fascinația absolutului te copleșește, te inundă, îți cresc aripi – de plumb, vorba lui Bacovia.
Când ești singur deasupra lumii, plasat de un destin imposibil de înțeles, simțind sub tălpi instabilitatea, știind că în orice secundă ai putea aluneca la vale.
Știind că ești singur.
Știind că orice ai face, oricum ai face, nu poți împărtăși esența care te pătrunde, te transformă, te toarnă într-un șablon diferit de ceea ce ai fost înainte.

Liberul arbitru e o jucărie de plastic.
Altcineva ți-a scris destinul. Tu îți joci rolul. Poți doar să joci bine sau rău. Ori să refuzi să joci.
Omul nu-și face singur soarta, nici norocul.
(Norocul nu ți-l poate lua nimeni – nici ghinionul.
Oricât de curajos ai fi, oricât de mult ai schimba macazul itinerariului tău, îl duci cu tine, îl transpiri la fiecare efort, iar soarta – o cățea care îți simte mirosul, îți știe fiecare mișcare, – e acolo. Flămândă.)

Filmezi, explici, faci fotografii, însă nu există modalitate pentru a-ți transmite esența.
Ceilalți se pot hrăni cu date, informații. Din fotoliul confortabilității lor pot privi documentarul pregătit de tine cu meticulozitate. Însă nu pot trăi ceea ce tu, înălțat în absolutul propriilor emoții, ai trăit/trăiești
în vârful existențial al trecerii tale, pe vârful de stâncă plasat deasupra tuturor simțirilor.

Și niciun rol nu e greșit. Nu trebuie să se bată toți cu norii și pădurea. Dacă ar fi așa, norii și pădurea ar lua-o la sănătoasa.

PS.
Azi am făcut muffins. I-am făcut plângând.
Am fost pusă la treabă, întreruptă din ocupația mea de a privi pereții.
Și, la o adică, de ce n-aș privi pereții?

Azi nu am chef de scris. Tulburarea mi-a fost tulburată de niște cuvinte, chiar mai mult decât deja era.
Le-am primit în piept ca pe-o katana .
Tulburarea mea a fost greoi tulburată. Însă nu e deloc dificil să mă tulburi pe mine, adânc tulburata.

E ca și atunci când ți-e poftă să râzi și ți se arată un deget. Râzi spasmodic, isteric. Fără un motiv neapărat. Râzi până nu mai aer.
E la fel și acum. Doar că pe dos.
Se spune că plânsul e eliberator. Nu e. Apa ce țâșnește din privire adună plumb și te coboară în neputință, cu direcția spre minus infinit.

Ai mei intră în panică atunci când plâng. Încearcă să mă facă să încetez, ca pe un bebeluș bolnav, în pericol să facă hernie din cauza spasmelor.
Plânsul te poate rupe, îți poate sfâșia ființa, iar prin spărturi te poți prelinge dincolo, ușor. E un principiu fizic. Aluneci.
Ai mei încearcă să pună dop lacrimilor, înspăimântați că atunci când sticla s-ar goli, m-aș termina și eu. M-aș evapora spre cer în același timp cu ultima lacrimă.
Ca și cum eu n-aș mai fi (și probabil e adevărat) decât o sumă de lacrimi.

Când locuiești pe coama lacrimei, nici nu e mare lucru. Ești lichidă. Sărată. O lacrimă uriașă.

Și mă gândesc. Pentru că am tot timpul din lume.
Fiecare zi trece extrem de greu, dar, în ciudată contradicție, săptămâna zboară așa de iute…
Luni începe săptămâna, marți se pune gunoiul care se ridică miercurea, joi e deja e cu piciorul în vineri care practic e sâmbătă și duminică e obositoare. Ești cel mai obosit duminică seara pentru că vine luni.

Dimensiunile durerii sunt atât de diverse, că până și noi, ne raportăm la aceeași durere în mod diferit. Eu o trăiesc la maximum, poate dincolo de granița ei supremă. Dintr-o inconștiență periculoasă, am exersat-o, am devenit specialistă. Am făcut practica suferinței scriind. M-am jucat cu ea ca și cum m-aș fi jucat cu focul. Și m-am ars.
Scriam despre suferințele personajelor mele imaginare și plângeam în hohote. Mă opream, pentru că nu mai vedeam ecranul laptopului. Fără să vreau intram atât de rău, atât de adânc în pielea ființelor mele ficționale, încât sufeream generoasă în locul lor. Pentru că eu nu mai eram eu, ci el sau ea…

Poate mi-am scris blestemul, poate am trecut niște limite, poate am prefigurat un destin și am ridicat ștacheta atât de sus, încât destinul a intrat în joc cu mine. Și a ridicat-o mai sus.
Dacă eu am scris, și el a scris. M-a scris.
Dacă eu am plâns, și el a plâns. M-a plâns.

(Dacă aș fi știut… toate cărțile mele ar fi râs în hohote.)

Am visat azi noapte cu Fabiola. Nu știu de ce, care sunt mecanismele onirice și cum se joacă cu noi. Multe persoane întâlnite online și prelungite în real, dezavantajate de geografie, însă unite de spațiul virtual, ne-ar putea fi, într-o existență diferită, prietene/prieteni buni. Poate cei mai buni.
Pe Fabiola am întâlnit-o la un târg de carte și am comunicat cu râsul în noi. Ne știam de pe blog și FB, iar povestea dintre noi a fost atât de firească… Adică cum? Nu ne știm noi dintotdeauna? E un exemplu aleatoriu (ales de vis) dintre cele câteva persoane care m-au iubit pe vremea când eram iubibilă și care îmi sunt – incredibil – și acum aproape, în ciuda insignifianței mele actuale, aplatizate de ultimele trei luni.

Acum, când lumea mea s-a dezintegrat, când locuiesc, fără să vreau, poate provizoriu, poate definitiv, într-un total dezinteres față de tot ce iubeam înainte – iubire… cât de generos o dăruiam, posesoarea unui corn al abundenței de care nici măcar nu eram conștientă – privesc la tot ce mă înconjoară, mirată de spectrul culorilor, al luminilor și umbrelor, care sunt total modificate. Realizez acum, tot cu uimire, că frumusețea și lumina izvorau din mine, și nu invers. La fel cum urâțenia și umbra sunt emanate acum de același suflet, același chip, aceeași privire.

Abia acum, când e prea târziu, când cărțile de joc sunt definitiv făcute, înțeleg cât de binecuvântată am fost în trecut, cât de multă iubire (sinonimă cu liniștea) am avut la dispoziție, fără să o conștientizez. Mi se părea că mi se cuvine, că e pentru vecie a mea, liberul arbitru permițându-mi alegerea, sau dimpotrivă respingerea, reciprocității. Aveam impresia – cât de fals! – că pot să aleg, că pot să dau sau să iau, că pot să mă deschid sau închid, în funcție de propriile mofturi.

De asemenea, eram sigură că știrile rele, tragediile, sunt departe – portofoliul știrilor de la ora 5. În niciun caz nu îmi puteam imagina, accepta, bănui, că într-o zi aveam să devin trista lor protagonistă. Trăsnită din senin în luna nașterii mele. În loc să sărbătoresc aveam să plâng, în loc să dansez aveam să-mi retrag în sine-mi picioarele și aripile. Retezate în luna mea preferată, devenită în câteva minute blestemul supraviețuirii mele. Aveam să descopăr că nu moartea e cel mai oribil rol al vieții.

Am crezut – cât de greșit! – că voi conjuga întotdeauna verbul la prezent și viitor. Însă întreaga paletă a trecutului: perfect compus, imperfect, perfect simplu și mai mult ca perfect, mi s-a transferat obligatoriu nu doar în predicat, dar și în subiect. Declinarea a alunecat, ca o paletă de poveste. Atemporalul „a fost odată” îmi începe fiecare propoziție: spusă, scrisă, gândită, bănuită, trăită…

Gramatical vorbind, substantivul îmi era verb. Acum, dimpotrivă, verbul mi-a devenit substantiv.
Iar trecutul meu – pe vremuri prezent și viitor – e atât de frumos. De-a dreptul sublim.

Scriu ca și cum scrisul ar fi colacul meu de salvare. Și citesc până nu mai văd.
Parcă memoria, emoțiile, amintirile, tot sufletul meu s-ar ascunde în buricele degetelor.
Dumnezeu mi-a dat talantul acesta.
Poate că toate încercările, pe care tot El mi le-a dat, sunt menite să mă aducă în punctul preaplinului meu, să-l dau afară, să-l spun, să previn, să fac să se înțeleagă, pentru a înțelege și eu la rândul meu.
Sunt o ființă redusă la zece degete care scriu singure și curăță cu o lingură smântâna aflată deasupra inutilității mele ca ființă.
Îmi iau avânt să zic, să mă definesc, însă adaug cifre, mă transform într-o ecuație prelungă. Suma frământărilor mele se distanțează de mine, semnul egalului e un soi de Mecca ce se depărtează oricât de mult zbucium s-ar aduna în interiorul meu, oricât de tare aș alerga să îl prind, să realizez balanța, echilibrul necesar fiecărei respirații.
Buricele degetelor cenzurează cuvintele sau, dimpotrivă, forțează poarta ce se deschide spre lumea pe care acum o refuz cu încăpățânare.
De ce? Nu știu nici eu. Totul e instinct. Până și luminile și umbrele care se luptă parte în parte.
Și totuși sunt aici. Cu degetele care tastează, cu ochii lipiți de ecran. Cu mintea care rațional și matematic organizează farmaceutic amintiri, gânduri, emoții…
Lumea mea s-a schimbat. Oamenii au alte dimensiuni. Unii au crescut mari. Alții au crescut mici.
Doar scrisul a rămas la fel, lipit de buricele degetelor mele, evadând chiar și atunci când nu pot scrie.

Promit că nu mai tac. O să răspund la comentarii. Deși mi-e amorțită mâna în orice dialog.

Am tot scris drafturi pe aici, dar n-am avut putere să apăs publish. Nici acum nu știu dacă voi duce acțiunea până la capăt.

Desigur că dragostea celor din jur topește zgura pe care mi-am impus-o singură ca și cum aș fi pedepsită, ca și cum Dumnezeu mi-ar fi dat time out nedefinit.
E firesc să fiți curioși – așa aș fi probabil și eu – însă mă tem de cuvinte. Mă tem să le rostesc ca și cum dacă nu zic, nu este. Ca și cum fără cuvânt adevărul nu este adevărat.
Cuvântul e singurul fir de ață ce mă ține la suprafața apei. Scriu și citesc. Mă anesteziez cu vorbele mele, cu vorbele altora. Și plâng. Pentru că atât consoanele cât și vocalele taie în carne.

Am rupt toate colaborările, toate legăturile cu prieteni, vecini, cunoștințe, familie. Tac.
Am vorbit cu Radu abia la venirea lui în Canada. Mi-a fost necesar fratele meu aici (deși inițial nu am știut câtă nevoie am de el și am refuzat să îi primesc pe el, pe mama – abia după două luni am acceptat… ), însă după ce s-a reîntors în România am ezitat din nou să răspund la telefon.
Plâng la fiecare cling al telefonului, la fiecare mesaj, la fiecare comentariu aici… E modul meu de a răspunde, modul meu de a topi marele zid chinezesc al durerii mele. Cu cerneala simpatică (impropriu termen, pentru că lichidul în sine e profund antipatic) al lacrimilor.

Inițial am urât oamenii. Pe toți, fără discernământ. Inclusiv (și cel mai mult) pe mine. (când mă spăl pe dinți mă zăresc, fără să vreau, în oglindă).
I-am urât pe toți, pentru că oamenii respiră, merg, le răsare și apune soarele și visează.
(oamenii n-au nicio vină, îmi repetă mama. și așa e)
Așa că le-am întors spatele. Nu mă mai interesa niciunul dintre ei.
Curiozitatea lor nu era problema mea.
Chiar dacă și eu, înainte să devin marțian, pe timpul umanității mele, eram curioasă ca o pisică. Gata să sar în ajutor, gata să îmbrățișez.

Curiozitatea are nevoie să eticheteze durerea? Să o așeze în șabloane, în tabele, pentru a ști care bisturiu al compasiunii să îl scoată din sertar, ca și cum ar fi un chirurg și pentru fiecare organ e nevoie de alt set de instrumente?

Când ești marțian, și porți în tine un urs nebun – care nu se poate îmblânzi cu nimic, de care nu poți scăpa; e condamnarea ta pe pământ, e crucea care te strivește – nu ești pregătit să împarți cu alții durerea ta. E mai rău ca boala. Mai rău ca moartea.
Durerea năucitoare e intimă. E oribilă. Nu ajută cu nimic celorlalți, iar pe tine te apasă compasiunea lor.
Pentru că nu o vrei. Nu vrei compasiune. Nu vrei să fii victimă. Pur și simplu nu vrei.

PS. Am primit sute de mesaje – nici nu am știut că am atât de mulți prieteni și vă mulțumesc. Pe blog ați scris câțiva, însă sunt așa de multe vizualizări și atât de mulți mi-ați scris pe toate căile posibile și imposibile, încât știu că aveți gândul la mine, chiar dacă nu v-am răspuns. Grija voastră m-a obligat să ies din muțenie și să scriu aceste postări.

Azi m-a țingălit wordpressul. cică 10 ani de vânturat pe aici.
mi-e plin podul de aniversări și de adevăruri.

că tot sunt 10 ani de înțelepciune wordpressistă, pot spune și nu din teorie, ci experiență practică și amară, că ce avem mai prețios în lumea asta, pe care o respirăm vrem nu vrem, nu e nici viața și nici sănătatea. ci liniștea sufletească.

poți fi bolnav în dracii fazei terminale, ai șanse să învingi. și asta e o gură de oxigen.
viața? nu e nimic bun cu ea, că n-ai cerut-o. calul de dar nu se caută la dinți.
o traversezi așa cum ai traversa o stradă, pentru că e semaforul verde.
cu nepăsare de cele mai multe ori.

însă oricât te-ai hlizi ori, dimpotrivă, boci, tot trece, tot e un timp finit.
clip, clip, clip… roșu.
trece cu bobârnace. cu pauze în care respiri și chiar te bucuri, mai mult sau mai puțin conștient că fiecărui plus îi este destinat și un minus.
fiecare bucurie costă. dar tu râzi și nu te uiți la chitanță. las că plătești mai târziu…

sănătatea, tinerețea, frumusețea, conturile din bancă, înțelepciunea – nu prezintă nicio garanție.

în altă ordine de idei, la mine e tot iarnă.
sunt câteva luni de anotimp hibernal, de oameni de zăpadă, de fulgi de zăpadă, de fulgi de îngeri. de tăcere. de muțenie.
de total dezinteres față de lumea exterioară.

știi cum mă simt?
ca și cum aș fi înghițit un urs turbat.
epiderma mea îl strânge.
ursul se zbate uriaș în mine. iar eu mă concentrez la mișcările lui, la răgetele lui tăcute, la balele lui scârboase și amare, la cutremurului mișcărilor lui, având o singură întrebare în minte:
cum naiba a reușit să mă găsească fix pe mine?

Îmi este foarte greu să comunic.
Nu are nimic de-a face cu voi. Ci cu mine.
Știu că paleta de sentimente adresată mie este sinceră, bine intenționată și îngrijorată.
Faptul că nu vă răspund nu e pentru că nu vreau, ci pentru că nu pot.

Pe planeta pe care m-am mutat, fără voia mea, acum mai mult de două luni de zile se vorbește o altă limbă. Pe care voi nu o cunoașteți și nici nu doresc să o cunoașteți. Este singura limbă care nu trebuie cunoscută de nimeni. Și aș da orice pe lumea asta ca să nu o cunosc nici eu.
Din păcate am devenit fluentă în limba asta nouă.

Îmi răsar copaci pe limbă când încerc să răspund la mesaje, la comentarii. Nu mi se mai articulează cuvintele, gândurile, emoțiile. Nu pot vorbi cu subiect și predicat. Mi se ofilesc degetele.
Încerc. Dar copacii au spini și mă rănesc la fiecare respirație.
Și nu pot decât să mă tac, deși n-am tăcut niciodată, iar tăcerea asta atât de presantă, atât de acută, atât de neagră e otravă.

Cristina a înotat împotriva curentului, a sfredelit non-limba mea și mi-a extras câteva vocale, apoi câteva consoane. Apoi m-a sfătuit să încep să vorbesc aici.
Nu știu dacă voi reuși.
Dar, vezi? Încerc, doamna doctor.

Cu cât doare mai tare, cu atât mă ascund mai bine.
Urlu, dar nu mă aude nimeni.
Am murit, dar sunt vie – blestemul de-a trăi mort.
Nici Dumnezeu din ceruri nu mă poate ajuta, sau nu vrea, sau nu poate, sau nu e acasă, sau pur și simplu nu există.
Nimeni nu mă poate ajuta. ridica. păcăli că va mai fi vreodată vreun soi de bine.
Doliul a acoperit pădurea, orașul, strada, țara.
Inima e un bolovan și s-a mutat în stomac. Se mută necontenit înspre gât, sufocant.
Fericirea s-a rupt în paișpe, a luat cu ea liniștea și s-au autoaruncat la gunoi.
Aștept cu drag și dor să nu mai respir. Dacă viața e trecere, să treacă odată.