Pe românește

25 Thursday Aug 2022

Posted by in A fi scriitor, Observatorul

≈ 9 Comments

Calendarul se deschide calin ca o floare de nu mă uita. Căldura îmbie pământul și-i usucă florile. Luna august pare a fi luna fânului, pentru că peluzele stau obosite și-și întind gâturile spre stropii dăruiți cu parcimonie seara. Sau mai bine dimineața. Timpul omului e aidoma unui țăran cu traista în spate, ce străbate muntele vieții alene, ajungând pe culme. Aflat sus, își pune mâna streașină la ochi și cuprinde ca-ntr-o fotografie panoramică tot peisajul pe care l-a trăit până atunci el, călătorul. Se minunează cât de repede i s-a dus tinerețea. Se miră un pic, apoi o ia la vale în același ritm sibilinic și cuminte. Recapitulează dacă a făcut bine ce a făcut, ținând în brațe o înțelepciune cu care nu mai are ce face, că anii s-au dus cuminți, ca florile uscate într-o carte. Mintea i se împiedică asemeni unui asin îndărătnic în flashbackurile unor momente de celestă fericire ori de acută tristețe ubicuă, puncte luminoase ale traseului consumat.
Își ia de mână destinul și-i ascultă bătăile inimii. Știe că trenul cu care călătorește nu e dictat de liberul arbitru, ci de divinitate. Omul nu-și construiește soarta, nici ziua, nici ceasul. El poate face curățenie în clipa provizorie, pe care o ia de toartă ca pe o cană plină cu apă curată. O poate sorbi încetul cu încetul ca pe hrana lui cea de toate zilele, ori o poate risipi în volatile interese mici.
Omul e o ființă alcătuită din litere. Ele, minuscule sau majuscule, scriu toate poveștile emigrării. Pentru că nu e deloc întâmplătoare Canada zilelor și nopților noastre.
E gara celor care am poposit aici, aducându-ne fiecare dintre noi România personală. O purtăm cu mândrie la piept, ca pe o insignă. Ne lăudăm cu ea. Noi între noi când ne vedem, dar mai ales. când o arătăm străinilor. Cu fală le-o arătăm. Pentru că România noastră e frumoasă. E interesantă. E ciudată. E exotică. E contrastantă. E gălăgioasă și prietenoasă. E curioasă. E caldă.
E amuzantă. E gustoasă. Se grăbește spre globalizare, dar e atât de valoroasă prin tot ce are românesc, încât aș ține-o de mână și i-aș arăta iile înflorate și țuica de prune, i-aș recita puțin din Eminescu, Blaga ori Nichita și aș pofti-o pe cărări verzi, ce duc în munți cărunți de nori.
Eu mi-am făcut-o salbă și maramă. În gara mea, în gara frunzei mele de arțar, mi-am așezat-o ca pe o lumină. Am folosit turnesolul tricolor și am schimbat macazul jobului canadian în muncă românească, în cărți și în istorie care se scrie ceas de ceas. N-am renunțat la diacritice, așa cum nu am renunțat la mamă și la tată, pentru că așa mi-e scris.
Se spune că românul e născut poet. O fi! Însă cu siguranță e și inginer. E și profesor. E și diplomat. Și mai ales e gospodar.
E-adevărat că omul sfințește locul. Cu siguranță românul l-a sfințit aici, la capăt de pământ. Și îl sfințește cu fiecare răsuflare la opt mii de kilometri distanță de patria mamă. Dovadă stau nu
doar bisericile noastre românești, ci fiecare spațiu botezat românește, fiecare nume de compatriot din instituțiile canadiene.
Și ca o floare de crin între flori, mărturie stă de ani de zile Câmpul Românesc de la Hamilton unde se întâmplă an de an limba și literatura română.

Articol publicat în Observatorul de Toronto, ediția tipărită – august, 2022

PS. Cred că nu v-am spus și vreau să împărtășesc cu voi bucuria: din iunie sunt membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România. 🙂

Ana

18 Thursday Aug 2022

Posted by in Ana

≈ Leave a comment

Em Sava nimic n-am lucrat azi.
La cafeaua de dimineață (dimineața mea 😁) am început cartea și nici n-am realizat când au trecut orele.
Minunat stil ai de a scrie!
O carte așa cum trebuie să fie o carte! Te atinge, te mișcă, te răscolește, iar la final lasă ceva în tine, o aromă, un gust, o imagine și chiar un sunet ce ți l-a creat imaginația în timp ce citeai, făcând încăperea să pară pustie și prea tăcută odată lectura terminată. 

M-am gândit că e o poveste de viață, dar nu m-am gândit că voi citi cu drag lucruri care mă făceau să-mi toc măselele.
Întâmplări de care ne despart un pumn de ani, vremuri în care erai bătrân la 40 de ani, greutățile sătenilor și gura lumii care a distrus întotdeauna vieți. Războaiele și mârșăviile oamenilor. Durerile femeilor și chinul traiului de zi cu zi. Toate toate descrise pe un ton atât de dulce, de parcă ascultam povești de-ale bunicii la gura sobei.
Am oftat alături de Ana cu aceeași incapacitate de a înțelege de ce ne învrăjbim din atâtea lucruri când la bază toți suntem doar oameni.
Cartea ta m-a aruncat acolo, în lumea aia a satului din care am apucat să gust un pic. Acum că i-am închis coperțile mă întreb și mai intens cum putem rata să vedem că noi chiar trăim vremuri bogate? Nu ne despart milenii de copiii morți în primii ani de viață, de bolie banale care secerau prin oameni, de zilele care însemnau doar munca cruntă a pământului, de distrugerile făcute de război și veștile care se pierdeau pe drumul poștașilor, de bătrânii satului care adesea închideau ochii pe la 50 de ani. Nu ne despart milenii ci doar câțiva zeci de ani și deja am uitat cum era… Ne credem nemuritori… Nimic nu ne mulțumește… Nici viața nu ne-o trăim…
Mulțumesc Em pentru o lectură deosebită. M-am enervat, m-am întristat, m-am bucurat și în general am făcut hiperventilație de la cât am oftat parcurgând paginile. 

(Cristina Dinu)

Ana mea

18 Thursday Aug 2022

Posted by in Ana

≈ Leave a comment

Am plâns cum nu am plâns vreodată citind o altă carte în română sau engleză. Nu am plâns doar la final, ci de multe ori de-a lungul cărții. Am plâns de tristețe, de bucurie sau chiar din cauza unor propoziții descriind oameni simpli, râsul lor, portul lor, noroiul de pe bocancii lor, obiecte de prin casa, luna, pădurea, dealurile sau zilele saptamanii. A fost o lectură interactivă, intreruptă deseori de amintirile povestirilor bunicii care confirmau cele spuse in romanul Ana de Em Sava pe care o declar mai mult decât Rebreanca Ardealului. Dacă Ion si Moromeții au fost descrisi prin mintea si talentul literar al unor bărbați desăvârșiți, Ana a tâșnit dumnezeiește din sufletul unei femei.

Sunt profund impresionată și complet răvășită de această carte. Accept faptul că această carte odată citită nu mai poate fi uitată vreodată. Pur și simplu nu ai cum. Sper ca această carte să ajungă unde merită.

(Ligia Monica Mateiu )

Ana

18 Thursday Aug 2022

Posted by in Ana

≈ Leave a comment

Ana

M-am întrebat, pe măsură ce mă adânceam tot mai mult în povestea Anei, dacă și ceilalți cititori ai cărții s-au regăsit atât de tare în Sava – satul ardelean în care se petrece această cu adevărat fascinantă istorie. Nu am găsit încă un răspuns.

Înclin să cred că pentru noi, ardelenii, cartea are un plus de savoare. Care e dat nu doar de folosirea regionalismelor, pentru deslușirea cărora autoarea a inserat un glosar de termeni la finalul cărții; glosar de care eram aproape convinsă că nu voi avea nevoie, că doar sunt și eu “de acolo”. Dar nu a fost chiar așa, și, cu toate că majoritatea termenilor mi-erau cunoscuți, cu tot cu micile diferențe specifice locului (ex. șuștar spune Ana, șiștar spunea buna mea), totuși m-am îndreptat de câteva ori spre acel glosar. Dar recunosc că toate acele cuvinte mi-au revărsat în suflet valuri dulci de nostalgie după vacanțele petrecute în satul ardelenesc al bunicilor mei materni.

Dar nu e doar limbajul folosit cu măiestrie. Nu. E întreg tabloul satului ardelenesc de acum un secol și ceva. E întreaga poveste a vieților personajelor, care se îmbină armonios cu descrierea societății rurale din secolul trecut și pe care o lecturam tot mai încântată.

Însă cartea e mult mai mult decât o poveste de dragoste. E o radiografie a unei societăți care a dispărut demult și care a fost readusă la viață de către autoare. Magistral readusă la viață, aș spune, pentru că nu am înregistrat nici măcar un derapaj de limbaj sau istoric în întreaga carte, ce are 400 de pagini.

Nu știu nici dacă tonul moralizator al cărții a fost în intenția autoarei sau doar așa s-a întâmplat să iasă. Cum li se mai întâmplă scriitorilor autentici, atunci când se lasă și ei cuceriți de personajele din carte care, la un moment dat, preiau controlul.

Dar întreaga carte e străbătută de un fir roșu. Și, cu toate că asta nu e o recenzie, și deși poate sunt și ușor incoerentă din pricina lipsei de somn (dar chiar nu am putut lăsa cartea din mână după ce am început să o citesc; ergo, am adormit abia spre ora 2 azi-noapte), trebuie să spun că toată lectura mi-a bâzâit în cap un singur gând, acel fir roșu fiind sumarizat într-un citat devenit celebru dintr-o altă carte pe care o consider extraordinară: “Dacă dragoste nu e, nimic nu e.”

Voi reciti cartea ta, dragă Em, pe îndelete. Și după ce o voi mai citi, voi scrie mai pe îndelete despre ea. Pentru că “Ana” merită să fie cunoscută de cât mai multă lume. E o carte minunată! Și nu exagerez deloc cu epitetele.

Mă întreb doar dacă vreodată ar putea fi tradusă în vreo limbă străină fără să i se altereze farmecul original. Nu știu. Dar ar fi interesant de aflat (cum a spus unul dintre cei care au scris despre volum, ale căror gânduri se găsesc în partea finală a acestuia) cum le-ai putea spune canadienilor printre care te afli de mulți ani deja despre Dumnezeu alduitu’.

Te felicit din toată inima pentru “Ana”! O notă specială și pentru coperta și conceptul grafic excelente (Sandra Segal – încă o dată chapeau bas!) și pentru ideea de a pune una dintre picturile superbe ale Iuliei Șchiopu pe copertă.

“Am venit în Canada cu limba română prin toate buzunarele și mi-am păstrat-o în suflet, ca pe o religie.” – Em Sava

Literatura română s-a îmbogățit cu o carte de nota 10+. Iar asta e, poate, cea mai mare realizare a unei autoare care trăiește de peste 20 de ani în Canada. Fiindcă, așa cum spune extrem de inspirat Ela Mihu alias Em Sava: “dacă Dumnezeu te face român, degeaba emigrezi.”

Anca-Iulia Beidac

Când îngerii zboară

25 Monday Jul 2022

Posted by in Amalgam

≈ 9 Comments

Scriu aici.
Scriu deși imaginile care vor pendula multă vreme pe retina mea internă nu se vor șterge vreodată.
Scriu aici imaginea unor șiruri de tineri de 22 de ani care îmbrățișau o mamă.
Am crescut împreună cu tatăl lui.

O. e gravidă. Prima veste despre venirea lui.
O. are un băiețel. Cam bolnăvior. Dar copiii se repară iute.
P. nu.
Am venit în Canada. Înainte de plecare m-am întâlnit cu tatăl lui P. Adică prietenul meu.

Nu aproba emigrarea.
Peste patru ani aveam să aflu că au venit și ei. În Montreal.
Cum așa? Tu ziceai că nu ai pleca…

P. e bolnav. În Montreal este cel mai mare centru de….
2016. Ne-am dus să-i vedem. P. avea 6 ani.

Năstrușnic. Băiețel pus pe rele. Haios. O: P, fii cuminte!
Apoi la noi. Un an mai târziu. Îmi place la tine – mi-a spus.
Ne-am împrietenit tare.
El căra un Dinozaur bleg.

Cu ei la Niagara.
P. fii cuminte! Mănâncă tot.
Privire ghidușă.
Eu: Păi, am crezut că tu ești cuminte.
P. Sunt cuminte. Uite! Mănânc tot din farfurie.

P: Mami! Am uitat să-mi iau enzimele!
Un cuvânt mare pentru un puști de 6 ani.

P. are nevoie de transplant.
P. a trecut cu bine.
P. e rău. Organismul i-a rejectat organele noi.
S-a întâmplat o minune. P. va primi a doua grefă.
P. e rău. Organismul e epuizat.
P. e în comă indusă.
P…………………………………….

Un șir de tineri de 22 de ani îmbrățișând o mamă fără copil.
Un copil doarme.

La Toronto se întâmplă cărți românești

14 Thursday Jul 2022

Posted by in A fi scriitor, Recenzii

≈ Leave a comment

SIONO Editura la Toronto!

Joi am avut bucuria și onoarea de a participa în calitate de reprezentant al editurii SIONO la lansarea cărții Meandre, de Luisa Apostol, apărută la editura noastră la sfârșitul lunii mai. Lansarea a avut loc la Japanese Canadian Cultural Centre – frumoasă coincidență, dacă ne gândim că anul acesta, la Bookfest, unde s-a întâmplat prima întâlnire a cărții Luisei Apostol cu cititorii, invitat special a fost Japonia.

A fost o seară ca un cireș înflorit, cu mulți participanți de seamă, printre care și consulul României, Titov Gherghe.

Am fost foarte plăcut impresionată de interesul acordat cărții românești, mai ales aici, la opt mii de kilometri de țara lui Eminescu. Evenimentul interactiv și atmosfera caldă au construit o seară specială, cadru propice primului zbor al „Meandrelor”.

Recenzia „Meandre”, apărută în Observatorul de Toronto.

„Meandre”, apãrutã la sfârșitul lunii mai, anul acesta, la editura SIONO, a debutat în cadrul Salonului Internațional de Carte – Bookfest la București, în luna iunie.

Drumul cãrții e cu poveste, pentru cã am cunoscut-o pe Luisa Apostol în 2018, la o lansare proprie – un moment ca oricare altul, o întâmplare care avea sã ducã la alt șir de întâmplãri. Dar, pânã la urmã toate întâmplãrile prin care viața ne trece ca printr-o sitã nu sunt decât cheile ușilor ce ni se deschid. Nu am bãnuit atunci nici una, nici cealaltã cã meandrele vieții ne vor duce la aceste „Meandre”, pe care Luisa le-a construit cu același mecanism și cu aceeași tenacitate cu care scoica își construiește în interiorul ei perla. Cu emoții deloc liniare, cu muncã, timp și firește har.

Drumul „Meandrelor” a început în 2020, când autoarea mi-a trimis o piesã de teatru, numitã ghiduș „Supozitorul”. În primã instanțã am fost miratã, pentru cã în zilele noastre genul dramatic este mai vitregit de autorul contemporan, poate fiind mai dificil de construit. O piesã de teatru, prin comparație cu o povestire, se construiește în 3D sã zicem. Pentru cã, în afarã de momentele subiectului, acțiune, personaje, autorul trebuie sã fie atent la punerea în scenã, la mimica actorilor, la reacții, la sunete, la butaforie, sã vadã filmul scenelor, sã le balanseze într-o așezatã simetrie.

Doi ani mai târziu aveam sã primesc manuscrisul integral, manuscris format din șapte scrieri, aparținând celor trei genuri literare: epic, liric și dramatic. Deși la o primã vedere fiecare pare o construcție independentã, cele șapte texte sunt legate de fire mai mult sau mai puțin vizibile, liantul lor fiind Adia, personajul central, avatarul autoarei. Purtând un nume simbolic de origine africanã (cadou), protagonista este o femeie modernã, ancoratã în artistic și social. Lumea ei aparent liniștitã și confortabilã, curgând delicios și domestic, este de fapt un tangaj existențial presat de o realitate dezolantã, care o angajeazã într-o oscilatorie cãutare de rãspunsuri, prilejul unor incursiuni literare manifestatã intertextual de-a lungul scriiturii.

Scrierea Luisei Apostol este stratificatã pe mai multe nivele, unul dintre ele fiind compus din galeria propriilor valori artistice: literare, muzicale, plastice. Cãutãrile ei imerseazã în bucãți literare în care se regãsește, care îi argumenteazã experiențele, care sunt rãspunsuri propriilor neliniști.

Viziunea scriitoarei asupra actului creației este una spiralatã, viața e întrepãtrunsã cu lectura, e un act al cititului, e o poveste scrisã. Prin intermediul Adiei, se întâlnește în text cu propriul demiurg, cu propriul ei autor, scriitorul, cel care-i topește dilemele cu douã replici tulburãtoare:
„Pentru cã așa te-am scris…”; „Ești chiar așa cum te-am plãsmuit.”

Luisa Apostol nu se dezbracã nicio secundã de haina de cititor. Nici mãcar atunci când o îmbracã pe cea de scriitor. Rãmâne fidelã lecturilor proprii, își pãstreazã ferm aceastã calitate, textele ei fiind de multe ori pre-textele unor incursiuni literare. Cu onestitate jucãușã se semneazã „cititor” pe propria-i carte, mãrturisind recunoștințã cuvântului scris. De altfel ludicul o însoțește pe tot parcursul cãrții, un ludic fin, inteligent și spumos, ca și cum autoarea ar provoca cititorul sã o prindã cã se joacã.
Cuvintele ies din matcã, perspectiva este sinestezicã, astfel primesc corespondent în culoare, ceramicã, sticlã, muzicã, lumini și umbre.
Scriitoarea trece cu ușurințã de la un registru la altul: de la stilul shakespearean al secolului al XVI-lea, la modernitatea feministã a italiencei Elena Ferrante, la românescul cel mai pur, exprimat prin trimiteri lirice la Nichita și Sorescu.

Cartea are simetrie perfectã, de cerc: se deschide și închide cu câte un text ce cuprinde aceleași personaje și motivul central: jocul „De-a v-ați ascunselea”, echilibrat plasat, cu interpretãri metaforice și implicații profunde.
Condeiul Luisei Apostol nu se limiteazã la a înfãțișa ființe, lucruri și fapte, ci surprinde emoții și reacții pe care le percepem la nivelul subconștientului, fãrã a le cuantifica în ansamblul ființei umane. Unele dintre textele ei par, la prima vedere, ermetice, dar autoarea reușește, din câteva cuvinte, sã creeze adevãrate lumi interioare ale personajelor.

„Meandre” este mai mult decât o sumã de texte. Este echivalentul unei diorame panoramice, care prezintã personajele în cele mai diverse situații, de la cele pur sociale pânã la cele care se regãsesc în spațiul personal, atât fizic cât și mental, fiind, în același timp, și un cumul de metafore sensibile, o împletire incredibilã de lirism și umor.
(Em Sava)

Navetistă, de felul meu…

27 Monday Jun 2022

Posted by in Observatorul

≈ 6 Comments

Navetistă de felul meu, mai ales în ultimii ani, nu pot să nu remarc nu doar diferențele culturale între Canada și România, dar și mentalitățile diametral opuse.

Balcanismul nostru proverbial este, până la urmă, un modus vivendi, mai ales pentru prima generație de emigranți. Vorba ceea: poți scoate românul din România, dar nu poți scoate România din român.

Până și noțiuni ca bătrânețea și tinerețea sunt percepute în mod divers, ca niște volatile semne amprentate diferit geografic.

Dacă românul își așază existența în jurul puilor, construindu-le și planificându-le, mai mult sau mai puțin, viitorul și zestrea materială, ca să nu „plece de la lingură și furculiță, ca mine”, tânărul canadian își ia zborul devreme de acasă, aproape imperb, alungat de o normalitate socială, care îi așează pe umeri o oarecare presiune: jena de a sta împreună cu părinții la maturitate. Tinerii arțarieni sunt protagoniștii, nu doar ai propriilor greșeli inerente, dar și ai rezolvării acestora. Își fac cariere, uneori renunță după ani de școală și schimbă macazul meseriilor, indiferent de vârstă, își plătesc singuri cheltuielile școlarizării și repetă aceeași traiectorie precum părinții lor.

Au o oarecare detașare față de viață: jobul e doar job, boala doar boală și haina doar haină. Nu construiesc statui inutile și nici dependențe existențiale.

Fauna caracterială se repetă și în Canada, ca o hartă general umană, însă mentalitatea și educația produc, din punct de vedere social, o altă tipologie de individ. Detașarea anulează acel fatalism mioritic cu care noi, emigranții români, venim prin bagaje. Copiii noștri suferă de un transplant de valori și devin mult mai permisivi decât națiunea din care ne tragem seva.

Vârsta senectuții este și ea un film diferit pentru cele două popoare, aflate la opt mii de kilometri distanță. Românul, ieșit la pensie, își întoarce privirea spre sine, făcând un inventar al bunurilor materiale dobândite și al tarelor fizice, consecințe ale muncii de o viață și ale uzurii firești a organismului. Amar, se autoproclamă bătrân, neputincios din punct de vedere social, și devine veșnicul abonat la farmaciile naționale, dese precum ciupercile după ploaie. Se auto-condamnă și este încurajat în acest păgubos experiment. Societatea îl exclude și, pe măsura înaintării în vârstă, se întâlnește peste tot cu propria-i inutilitate, care-l împinge la margine, demonstrându-i legal, prin instituțiile statului și, uneori, prin propriii copii, că finalul nu este deloc apoteotic. Vorba că „cine nu are bătrâni, să îi cumpere”, nu prea are rezonanță în țara lui Eminescu. Satisfacția supremă a românului aflat în toamna vieții este împlinirea copiilor, el lăsându-se, nu pe planul al doilea, ci pe al două sutelea.

Un canadian, pe de altă parte, percepe vârsta pensionării ca pe o altă etapă – un nou început în care timpul are, în sfârșit, răbdare. Agoniseala și-o investește în călătorii și într-o viață petrecută după plac. Își cheltuie cu înțelepciune momentele, în paralel cu copiii și nepoții, protagoniștii vieților proprii. Se retrage, de cele mai multe ori, în case de bătrâni pentru a avea companioni de aceeași vârstă. Are emoții adolescentine de multe ori – pentru că inima nu face riduri – viață socială și existență activă. Ajunge și el la spital, uneori pentru reparații capitale, dar își cultivă bucuria fiecărei zile.

Trăiește pe aceeași planetă, sub același soare, însă bucătăria internă e altfel amenajată.

Articol – Observatorul de Toronto – 15 iunie, 2022

De la „Delicatese literare” citire

20 Monday Jun 2022

Posted by in A fi scriitor

≈ 2 Comments

Șoricelul meu năstrușnic a fost citit de Tyna de la Delicatese literare.

Aventurile lui Andrei de Em Sava este o încântătoare carte pentru copii, plină de tâlc, minunat îmbogățită cu ilustrații haioase și foarte sugestive, realizate chiar de autoare. Cartea reprezintă și un excelent mijloc de deprindere și perfecționare a limbii franceze, fiind o ediție bilingvă. Andrei este un șoricel mic și drăgălaș, însă tare leneș și neascultător. În timp ce frățiorii lui ascultau întocmai sfaturile mamei Andreița, cea mai bună mămică de șoricei, spălându-se pe dinți, curățindu-și blănița și aliniindu-se cuminți în spatele mamei lor pentru o excursie în aer liber, Andrei visa doar să lenevească. Astfel, a făcut el ce-a făcut și s-a pierdut de mămica și frățiorii lui, ascunzându-se sub o frunză de varză și crezându-se tare șmecher. Dar, vai! În curând a regretat amarnic actul lui de rebeliune. Pericolele pândeau la tot pasul, Mâța Câța și pisoiașii ei, Miorlănel și Albioara, abia așteptau să pună laba pe el și să-l înfulece, iar Andrei nu mai nimerea drumul spre casă. Din fericire, Andrei își va găsi câțiva aliați neașteptați, care îl vor ajuta în câteva momente de cumpănă: o vrăbiuță, o furnică și un câine. Cei mici vor fi cu siguranță fascinați de aventurile micului Andrei și vor sta cu sufletul la gură în așteptarea deznodământului. Acțiunea este punctată, din loc în loc, cu mai multe informații și învățăminte foarte utile, ce vor fi asimilate într-un mod facil și plăcut . Astfel, copiii vor afla ce este o poiată, precum și că șoriceii mânâncă aproape orice, dar preferă semințele de cereale, vor înțelege că legumele conțin foarte multe vitamine, iar varza este un aliment foarte sănătos, care te face mai puternic, vor descoperi că pisicile mănâncă șoricei, dar și că pisicile și câinii nu se prea iubesc, precum și alte informații interesante. După multe peripeții pe muchie de cuțit, deznodământul este unul fericit, iar Andrei a învățat, iar odată cu el și cei mici, o lecție foarte importantă: Mămica trebuie ascultată, iar frățiorii sunt cei mai apropiați și buni prieteni. Recomand cu drag această carte pentru copii, minunată și captivantă!

Întreaga recenzie aici.
Mulțumesc, Tyna!

Despre Orizuru

17 Friday Jun 2022

Posted by in A fi scriitor

≈ 3 Comments

Mulțumesc, Cristina Dinu!
Am cunoscut-o la Bookfest, dar o știam în primul rând din cartea ei, apoi de la Românii au talent. E inimoasă și adevărată. Genul acela care-ți spune verde-n față ce crede. E minunată.

A doua carte pe care o citesc, scrisă de Em Sava.

A doua călătorie departe, pe aripi de emoții, pe pale de vânt și pe sclipiri de gânduri.

Cu cât citesc mai mult de la ea (din cărți, de pe Facebook) cu atât mi-o imaginez ca fiind compusă din toate emoțiile umane, condensate și îmbrăcate în piele de om. Am cunoscut-o pe viu și ce-i drept, parcă-mi vibra în brațe, nu se simțea ca orice om 😁.

E delicată în cuvinte și le așează atât de frumos de parcă ar vrea să te mângâie și să te strângă în brațe la fiecare propoziție.

În “Ana” a reușit să aștearnă povești grele de viață, într-un mod atât de frumos, încât îți este drag de ceea ce citești, chiar și atunci când parcurgi cuvintele unei tragedii.

În “Orizuru” a adunat o colecție de trăiri, de întâmplări din cele două țări “mame” ale ei, România și Canada.

Cu fiecare poveste parcursă mi-am imaginat-o râzând, plângând, fiind entuziasmată sau speriată cu pasiune, cu dedicare, cu toată ființa ei, nelăsând nici un gram de emoție să fie irosit.

În fiecare cuvânt simți dragostea ei pentru viață, vezi copilul ei interior fascinat de miracolele existenței, atingi un pic, firav, modul ei de a selecta frumosul din orice experiență a vieții.

Orizuru este despre oameni, despre amintiri, despre trăiri, dragoste și schimbări.

Em este un om care a cunoscut greul, dar a ales să trăiască frumosul, prin asta devenind un autor capabil să trasmită subliniat, îngroșat și cu litere de tipar: “Omul sfințește locul!”.

Mă uitam la poza din carte, cea din a doua imagine și îmi fredona în minte “Şi totuşi există iubire/Şi totuşi există blestem,/Dau lumii, dau lumii de ştire/Iubesc, am curaj şi mă tem”.

Îmi place viziunea ei caldă despre lume. Îmi place bucuria cu care acceptă evenimentele vieții, ușurința cu care găsește sclipirea din oameni și fermitatea cu care stă departe de urât.

Aș putea spune că Orizuru este o mică hartă cu GPS către emoțiile din noi, alea inocente, pierdute odată cu ignorarea micilor detaliile din jurul nostru și din noi.

Cartea o găsiți la Siono Literar

Orizuru

P. S. E prima recenzie la care am emoții în privința gramaticii 😂 După o listă frumos organizată în care Em și-a consumat din timpul ei ca să-mi facă câteva observații utile, ar fi trist ca tocmai în recenzia ei să greșesc. Culmea este că nu am avut emoția asta când am scris despre “Ana”, dar acum știind din Orizuru că a fost profesoară de Limba Română, stau cu teamă 😂😂😂

Așa cum era

06 Wednesday Apr 2022

Posted by in A fi scriitor, Catchy

≈ 7 Comments

Draga mamei, de atunci nu mai suport pianul. Mi se face stomacul ghem și acum. La creierul meu nu ajunge muzica, ci presiunea turbată a unor clape plesnite peste bot cu sete de o cucoană nebună. Chopin îmi face pielea de găină, Mozart îmi dă stări de vomă. Știu că nu mă înțelegi și mă bucur că nu mă înțelegi, că tu iubești muzica până peste poate. E, până la urmă, un dar divin.
Doamna avea două fete pe care nu le băga în seamă.  Ele, sărăcuțele erau frumușele și blânduțe ca două picturi de Romako. Una de șase, cealaltă de opt ani. Stăteau lipite ca două mămăruțe zgribulite pe o frunză înghețată și se uitau cu ochii mari și albaștri la mă-sa, o străină lipită de casa lor luxoasă, o nebună ce cânta ca apucată de dimineață până seara. Nervos. Cu patimă. Non-stop. O iubeau, că alta nu aveau. Se temeau de ea, că era descreierată. Se ridica de la masă ori din cele mai banale situații, de multe ori din mijlocul unei discuții, de exemplu începea să-mi spună ce să cumpăr de la piață, se oprea năucă, se uita la mine ca și cum n-ar mai fi știut cine sunt, îmi întorcea spatele și se năpustea asupra clapelor ca și cum aia ar fi fost lupta ei cu viața.
Domnul îi era plecat în străinătate de unde venea cu bani mulți, dar degeaba. Oricât aducea, doamna tot nu era mulțumită. Crunt de geloasă pe plecările lui, pe viața lui de fante, cum zicea, îi făcea zilele un chin. Nu știu de ce avea ciuda aceea turbată pe el și nici de ce l-ar fi vrut acasă, pentru că nu-l suporta sub același acoperiș. Domnul era modest ca înfățișare,  aș zice șters. Mijlociu ca statură, cu un început luminos de chelie. Avea tenul foarte alb și din cauza asta, probabil, scăfârlia lui părea fosforescentă. Mereu umbla însoțit de o servietă din piele, pe care nu o lăsa din raza lui vizuală. Nu știu ce purta acolo. Părea important. Odată a uitat-o acasă. S-a întors panicat, roșu la față, gâfâind. A cuprins-o cu dragoste și a plecat, fără să zică nimic, deși fetele își făceau temele lângă mine, iar nevastă-sa zdrăngănea în sufragerie. Interesant, dar îmi amintesc mult mai bine cutele din piele bej și modelul cataramelor aurii, decât trăsăturile lui. 
Și, pe cât de zgomotoasă îi era cucoana, pe atât era el de tăcut. O singură dată și-a ieșit rău din pepeni și a dat cu pumnul în masă, de-au sărit pe podele cănile de cafea și s-au făcut cioburi. Cucoana a înghețat din pălăvrăgeala ei smiorcăită și plină de reproșuri. A trântit ușa după el și nu s-a mai întors două săptămâni. A revenit la fel de tăcut. Aceeași umbră cu chelie fosforescentă și servietă de piele. 
Deși cucoana îl temea, ea era cea care-l înșela cu cine apuca. Vorba aceea: hoțul de hoț se teme. Sau poate nesiguranța o împingea la gesturi definitive și reprobabile.