Banal

culinat.jpg

Duminică și micul dejun. Și fuga la telefon și țac! Poză la ochiurile care se prăjesc în tigaie. Ochiuri pe care le faci frumoase, cu albușul pătruns și gălbenuș moale. Apoi răzuiești cașcaval, când sunt gata. Și cașcavalul se topește cuminte, intimidat de fierbințeală. Tai roșii proaspete pe care râșnești sare roz de Himalaya. Apoi așezi simetric, lângă ochiuri, fâșii de bacon, pe care te-ai învățat să-l faci șmecherește, la cuptor. Îl scoți din grăsimea încinsă și-l lași să se odinească în paper towel, să transferi în hârtie grăsimea, iar el să rămână apetisant și crocant.
Ai croissante, care se îneacă în moalele pastelat din farfurie. Yummy!!! Ai făcut și banana bread, peste care ai aruncat un pumn de nuci prăjite în prealabil și ți-a ieșit divin, deși e doar o banală banana bread, cuminte și sănătoasă, făcută din trei banane prea coapte. Râșnești cafea Zavida, și-o pui în filtru. În bucătărie miroase divin și zâmbești, gândindu-te cât ești de culinară și cât de împletită e mâncarea cu poezia, pentru că, după micul dejun, care e de fapt un soi de brunch, trântești vasele în mașina de spălat și scrii. Și uiți de tine printre litere și iubești și lăcrămezi și tu nu mai ești tu. Ești total dizolvată în Word și-n întâmplarea de-a fi roaba cuvântului pe care-l adori. Și afară e soare. Sunt explodate geamurile, dar nu te păcălește. E soare cu dinți ascuțiți de Dracula și e frig și-ți place. Plimbi prin casă cafeaua în cana neagră adusă din Las Vegas cu o inimă roșie, cam kitchoasă, dar dragă. O săruți încet și tainic și pasional.
Ce dulce e weekendul, deși nu ai pic de zahăr în ceea ce înghiți. Mai târziu îți iei totuși niște afine mari și o tabletă de ciocolată neagră, cu mentă și iar te gândești că e divină cafeaua și zâmbești, conștientă că exagerezi cu epitetele. Dar asta simți, chiar dacă ești cam ciudată, pentru că te fac fericită niște banale ochiuri, ce te duc cu gândul la galbenul florii de soare, plus o ceașcă de cafea și o felie de banana bread cu nuci prăjite. Cam ieftin ești tu fericită, și râzi. Dar ce contează?
Și-ți amintești ziua aceea când, studentă fiind, ai furat meseria preparării ochiurilor perfecte: cu albuș bine făcut, cu gălbenuș moale și leneș, deschis doar și numai și total papilelor gustative. În ziua aceea erai la mătușa ta și ea ți-a făcut ochiuri. Că așa a vrut, deși gătitul pentru tine era o perfectă inutilitate la ora aceea, că erai ocupată să fii artistă și îndrăgostită și visătoare și romantică și ușor eterică și cam ciudățică. Un soi de vis care nu prea știa unde era localizată bucătăria în casă. A găti se traducea în prozaic și nu te pasiona nici măcar activitatea de a mânca. Trăiai poezie și erai hrănită cu de-a sila. Cu toate acestea te-a fascinat ritualul făcut în jurul aragazului de ea, mătușa, care ți-a așezat în față ochiuri perfecte, descântate și respectate, cu mișcări grațioase și artistice, cu o alchimie delicată. Ai asistat vrăjită la fiecare mic gest din bucătăria demnă de o casă regală, curată și perfect echilibrată coloristic și culinar.
A început prin a deschide frigiderul cu gesturi de regină. A scos pe blatul lucios de bucătărie cofragul cu ouă de casă, ca pe un obiect unic și de mare preț. A aprins apoi focul și așezat o tigaie de inox, unde a turnat delicat ulei. A spart două, deși ție nici măcar nu-ți era foame. Și, când uleiul a început să cânte sfârâit, a luat o lingură și, ca-ntr-un descântec, a turnat ulei fierbinte peste ouăle ocupate. Scurt. Iar ouăle i s-au supus cuminți și s-au înălbit pe loc, ca niște flori care înfloresc la cerere. Ai privit fascinată magia. Gelatina a devenit albă și mătușa, cu o spatulă din lemn, a învârtit ochiurile. Apoi le-a luat aproape matern și așezat în cuibul unei farfurii albe, desenate cu albastru și auriu. Ai mâncat fascinată, ca și cum ai fi luat o poțiune magică. Și ți s-a părut delicios. Ajunsă acasă ai repetat procedeul. Și ți-au ieșit niște ochiuri perfecte. Ai fost lăudată și te-ai mirat. Ți-ai zis: uite mă, că nu e mare filosofie nici coada asta de cratiță.

Acum faci ochiuri frecvent pentru că te-ai prins, asta e viața. Ai înțeles că niște ochiuri bine făcute chiar pot forma un soi de branch, un soi de fericire calmă, într-o zi când afară e rece. Ochiuri și omlete, savurate în pijama, cu roșii, ardei și castraveți, treziți și ei să adulmece weekend-ul, când cafeaua somnoroasă cântă același cântec negru în dimineți. Și afară e frig. Iar tu cuprinzi ceașca cu ambele mâini și o pui lângă computer și scrii. Și te gândești că e bine c-ai făcut banana bread. Ce bine că e weekend și ai un soi de fericire singuratică, când literele curg cuminți, iar tu te uiți fascinată și te întrebi cum oare nimeni până acum nu s-a gândit că banalele ochiuri pot fi responsabile de niște fericire la farfurie. O fericire casnică, domestică, pășind cuminte în farfurie. Banale ochiuri.

Și toamnă de octombrie cu soare cu dinți ce-ar vrea în casă, tentat fiind și el de niște ochiuri perfect făcute, cu bacon și roșii, cu banana bread și cafea. Ori pur și simplu i-e dor de-o leneveală de weekend.

Doar un pic

torofest

Să fim nițel mai români, zic. Doar un pic. Să nu vă supărați pe mine. Nu vin cu sfaturi și nici cu lecții de fostă profesoară, ci cu drag după niște zile petrecute într-un miez de nucă. Pentru că e toamnă. Și miezul ăsta a fost românesc și a avut gustul nucilor verzi de care mi-e atât de dor. Indiferent unde s-ar fi petrecut pe planetă, ar fi fost la fel de tricolor, la fel de elegant, la fel de sensibil și vibrant, pentru că au fost voci care cuvântează în limba autentic strămoșească, voci care s-au împletit și n-au avut nevoie de google translate pentru nimeni, indiferent că au curs în litere, muzică ori culoare.
Dragilor, românilor, oameni cu sufletul flămând de frumos, dăruiți-vă vouă înșivă aceste momente, așa cum mi le-am dăruit eu, indiferent unde v-a așezat Dumnezeu pe pământ, că sunteți în România ori împrăștiați de vânturi prin colțuri de lume!
L-am numit miez de nucă românesc, pentru că am fost o mână de oameni, strânși buchet într-un punct din Toronto, la capăt de pământ, departe de România noastră cea de toate zilele și gândurile și dorurile. Și m-am încălzit cu bucuria aceea interioară, amestecată cu mândrie, pe care o poți trăi doar în astfel de momente, când te simți un șurubel dintr-un mecanism frumos ce merge ceas.

A fost ToRo Fest, a doua ediție. Am ajuns acasă bogată, împlinită, cu mintea și ochii adăpați de culoare, de literă, de muzică și mai ales de energia aceea pozitivă a unor oameni frumoși care dăruiesc. Care au mult și dau tuturor, care se comunică zugrăvindu-și sufletele în exterior, ca pe niște căsuțe de turtă dulce.
Am cunoscut oameni extraordinari și am re-cunoscut prieteni dragi pe care-i știam din virtual.

Nota zece organizării, care a îmbrățișat eficient fiecare secundă. Zâmbetele celor două organizatoare nu au dezvăluit munca de Sisif aflată în spatele evenimentului.

Nu am să fac nici un tag, pentru că risc să uit nume și fiecare merită aplaudat individual, însă fac o singură excepție cu pictorița Sophia Leopold Mureșan, un copil frumos de nouă ani, care se joacă genial cu pensula și desenează povești înmuiate în soare. Fiecare tablou vorbește pastelat, inocent, dar divin în același timp.

Și, dacă nu mă opresc acum, o să scriu un roman cu personaje și culori. Și va fi kilometric, de-o să vă lăcrimeze ochii, ca de la ceapă, de la atâta ecran. Mai bine las imaginației voastre filmul dintre coperțile pe care doar le-am colorat timid și vă invit, vă rog, să vă dăruiți voi vouă înșivă, mai mult, bucuria de a fi români. Fiți magnet la tot ce e românesc, indiferent unde trăiți, pentru că, nu doar că e frumos, dar e atât de al nostru.

În cadrul evenimentului a avut loc și lansarea romanului „Pași”. Dacă prima lansare s-a petrecut în cadrul Bookfest – București, exact la apariție,  apoi „Pași” au fost prezenți la diferite evenimente culturale pe teritoriul României, era cazul să le auzim cadența și aici, în țara mea de adopție. A fost un moment emoționant, petrecut într-o zi de toamnă perfectă, iar cititorii români ce trăiesc în Canada au demonstrat că Pașii sunt iubiți și pe continentul nord-american.

40

 

Avertisment

20181009_181434_resize

Într-o lume alb-negru, ce se grăbește încet și numai după ce-și bea cafeaua fierbinte de dimineață, s-a pornit pe străzi doamna culorilor ruginite.
Știu, știu, știu! Mi se va spune: ce-ai soro cu toamna? Nu te lovește niciun anotimp așa zdravăn precum zăpăcita asta nehotărâtă și capricioasă. Ba e cald, ba e frig, ba e frunzoasă de bal, ba obscenă ținându-și într-o frunză… pardonul.

20181010_170958_resize

Răvășitoare. Profitând nebună de ultimele răsuflări de tinerețe. Cu forme coapte, aromate. Culori discrete ori stridențe, depinde de mood, nu-i așa? Cu păr pe moațe, ori zulufi ce se pierd creponați și pufoși în nori, dacă nu se răzgândește într-o răpăială nervoasă, ori romantică de ploi reci, ca să te cuibărești îmbrățișare.
Cu strofe duse de rândunici mici ce zboară-n stoluri simetrice. Ori cu soare tâmp ce e setat pe august de octombrie.

20181010_170323_resize

Perfectă. Cu forme rotunde. Colorată și pasională. Iubibilă prin nuci verzi și gutui parfumate galben. Năpustindu-se primăvăratic-nebună pe câte-o stradă, unde i se năzare ei că ar fi cam sepia. Vopsește fără discernământ tot ce prinde. Întomnează cald-roșiatic frunze, mașini, case, oameni, pisici și câini.

Azi pe strada mea s-a dat cod: lasă-mi toamnă pomii verzi!

 

Pur și simplu, amnistie

10440773_746558242062530_8055426639029987269_n
E vremea de „în sfârșit”

Poate că toamna și nu tu
Poate că teama și nu tu
Poate că zborul și nu tu
Poate că eu. Nu tu.

e vreme de bun rămas
cu ochi căprui stinși albastru
arunc zale și lanțuri și plec
E vremea de „în sfârșit”

Când te-ai îndurat
și m-ai lăsat
m-ai dezlegat
și zbor. Deși-n cuvânt te-am aninat
in vorbe multe te-am încondeiat
iubindu-te, te-am blestemat
te-am alintat,
m-am zbuciumat

iar tu m-ai condamnat
cu tine m-ai legat.
pe-un leat.

oh, cât am scris,
Cât m-am aprins!
ca un proscris
de dorul tău atins, cuprins, încis…

Te-ai îndurat.
Astăzi te-ai îndurat și m-ai lăsat
să zbor tu m-ai lăsat
și ai semnat
in alb tu ai semnat
și… am plecat.

Pe frunte-am tatuat:
Amnistie!

Temă – Literatura ca utopie – Flash – Amnistie

Nu poți râde de fluturi

Tags

, , , ,

My-First-Love-hd-wallpaper

Îi era rușine. Fetele râdeau. Dar ea n-ar fi recunoscut în ruptul capului.
– Te iubeșteeeee! Te iubește Bogdan. Chicoteau invidioase și uniformele albastre se scuturau de râs. Bogdan era cel mai frumos dintre băieți și primul la matematică în clasă.
– Nu pe mine, pe Sofia! se apăra ea, dând vina pe o colegă mai bleguță. Era și bucuroasă și supărată că Bogdan o plăcea pe ea. Pe de o parte era mândră că dintre toate colegele o alesese pe ea, deși ea nu se juca cu băieții, pe de alta nu-i plăcea că fetele râd. Știa că fetele nu o cred, dar nici nu îndrăzneau să o contrazică pe față.

Totul pornise din ziua aceea când învățătoarea îi pedepsise pe amândoi și-i pusese în genunchi. El nu știu făcuse. Ea vorbise prea mult. Și acolo, în genunchi lângă tablă, în timp ce clasa scria o compunere despre toamnă, el râse și îi mângâie o coadă:
– Ești frumoasă!
Chicotiră amândoi, privindu-se în ochi și roșind instantaneu. Apoi se rușină o clipă, umilită că ea, fată mare de nouă ani, stă în genunchi ca o corigentă, deși era premianta clasei. Dar uită imediat, pentru că el, printr-o mișcare bruscă se apropie de ea și o atinse cu genunchiul. Se dezechilibră și râseră amândoi zgomotos, uitând scopul pentru care erau izolați pe podea.
– Liniște! auziră în spate și râseră în continuare muțește, ei, complicii puși la colț.

Dimineața, de-abia aștepta să scape din mâinile mamei, care-i făcea codițe. I le pieptăna mama cu grijă și-i făcea două cozi simetrice, strâns adunate în elastice colorate, ca nici o șuviță să nu evadeze în zbânțuiala ei repezită. Suporta trasul de păr, că se smâcea neastâmpărată, fără răbdare, să ajungă mai repede la școală, să prindă câteva minute înainte să sune clopoțelul. Printr-o înțelegere tacită, la fel făcea și Bogdan, ajungea un pic mai repede în curtea școlii, deși părul lui creț nu trebuia să suporte supliciul codițelor. Se vedeau de la distanță și zâmbeau senin: ea căprui, el albastru. Fetele râdeau. Ei îi era rușine. Dădea vina pe Sofia, care, săraca, zâmbea prostește.

Dar sub uniformă simțea niște zbateri ciudate, ca și cum un fluture mare și foarte frumos și-ar fi croit brusc căsuță de turtă dulce în pieptul ei.
Iar într-o zi, în pauza mare, Bogdan veni în fugă și se opri în fața ei. Era cu fetele. Adunau ghindă să-și facă brățări în ora de lucru manual. Băiatul se opri, indiferent la cârdul de fete care se hlizeau, îi luă mâna în mâna lui și-i așeză în palmă un pumn de bomboane cleioase. Fetele amuțiră. Așa ceva!!!
Ea roși până în creștetul capului, înghiți în sec, închise pumnul, apoi băgă în buzunarul uniformei declarația publică de dragoste lipicioasă.

Și din ziua aceea fluturele crescu și mai mare. Atât de mare încât, atunci când el o însoțea acasă, după orele de școală, deși locuia pe altă stradă, nici o fată nu mai râdea că pe ea o iubește Bogdan.
Pentru că nu poți râde de fluturi.

Publicată și aici.

Tu te târăști, eu zbor

Când mi-ai mușcat călcâiul,
ai tresărit orgasmic,
crezând că-s terminată
ca o lăcustă verde
strivită sub picior.
Dar vezi tu?
nu-s Ahile.
Sunt Prometeu. Cu focul.
Însă neprins de Zeus. 😉
Îl cresc în vene-mi.
Arde.
Otrava nu m-atinge,
doar ploaia lui Bacovia
în mucegaiuri triste
arome și parfumuri
în spleen mă-ngălbenesc.
Și frunză sunt deodată
deși nu-mi place frunza
nici floarea,
că se duce.
Un trup de pom mai bine
un trup de pom
de pom.

Mă răsucesc în frunză
și șerpuiești prin mine
și muști cu sete neagră,
mă umpli de venin.
Mă spurci cu răsuflarea-ți,
otravă-mi pui pe plete
și zbor și frunză crește
și fluturesc
în zbor.
În vânt de vorbe rele,
în soare ce apune,
în lut și în aramă,
în piatră de hotar.
Tu viermuiești degeaba.
Otrava ți-este pielea.
Eu fluturesc văzduhuri
și scriu despre păduri.

(Tema săptămânii – Imun la veninul de viperă) Em

Galbenă gutuie, sau nu

Tags

, , , ,

20180929_104511.jpg

A fost odată ca niciodată. De fapt nu e bun începutul. Dar e real. Când am apucat eu pe verticală și am început să fac cunoștință cu planeta, el era acolo. Casa dinainte a bunicii îi purta amprenta. Aroma lui era tatuată în pereți și-n mobilierul din lemn adevărat.

Și acum, când îmi amintesc camera aceea, o văd cu ochii minții, având gutui pe dulap.
Cum eu îl găsisem acolo, era o „mobilă” firească a pământului, la fel cum era casa bunicii, fântâna ori pârâul care trecea în vale.
În Canada gutuiul e un pom rar. Ai mei mi-au adus într-un an o nuielușă ruptă din grădina bunicilor, grădina copilăriei mele. Am plantat-o în Kitchener, unde locuiam atunci. Și nuielușa asta de poveste nu prea știa ce vrea. Doi ani a stat așa, nehotărâtă și verde pe degeaba. Părea pe gânduri pusă, dacă să stea ori să plece, dacă îi place Canada ori mai bine nu. Nici nu creștea, dar nici nu se usca. Am lăsat-o în legea ei. Apoi, brusc, s-a decis și în al treilea an s-a avântat într-o tufă puternică, iar în următoarea primăvară a dat rod, niște gutui care până-n toamnă s-au făcut ca niște glume, cu bujori roșii, de nimeni nu credea că-s gutui.

Și s-a lărgit, și-a făcut trenă și s-a împodobit solid și gospodărește, ca orice ardelean ce se așază la casa lui. Parfumul și pufulețul specific era de netăgăduit. Doar roșul părea nenatural, ca și cum și-ar fi pus prea mult fard în obraji.
Când ne-am mutat în Toronto, am adus cu mine, precum Noe pe arcă, din fiecare plantă ce trăia în grădină. Și firește și o nuielușă de gutui. Am cumpărat, în aceeași primăvară, un măr, un prun și un cireș pe care le-am plantat împreună. Dar din piticul formației, gutuiul a devenit șef de trupă. E mai mare decât toți ceilalți pomi, dacă îi faci buchet. Anul acesta a dat și rod. Dar tot în stilul lui. Rod cu personalitate. Are fructe doar pe jumătate pomul. Clar delimitat. Jumătatea cu rod e încărcată. Una dintre crengi, cea mai conștiincioasă (cea din fotografie) are zece fructe. Zece!
Nici nu-mi vine să le culeg, atât e de pictural și de… perfect așa cum e.

Gutui drag, cu miros de copilărie, cu miros de casa bunicii…
Bunica nu mai e de doi ani, dar gutuiul îi poartă povestea…

 

Conjugarea verbelor „a scrie” și „a citi”

Tags

, , , , , ,

16473566_1822898954626191_8335634957219684268_n

Cine e scriitorul? Autor de opere literare zice dexu’.
Ce este opera literară? O creație/un text în care autorul creează un univers propriu, pornind de la elemente ale realității, pe care le combină potrivit propriei viziuni despre lume, sentimentelor si imaginației sale.
Deci, potrivit definițiilor și limbii române, intrăm, se pare, sub umbrela acestei noțiuni.

Istoric personal: Foarte mică fiind, cu mult înainte de a merge la școală, am descoperit literele. La bunica era un păretar pe care scria cu litere de-o șchioapă: somn ușor. Am citit cu voce tare fiecare literă: S.O.M.N.U.Ș.O.R, după care am sintetizat, dintr-o răsuflare: ADORMIRE. A fost primul meu act literar, la aproximativ patru ani.
Prima poezie consemnată și păstrată cu sfințenie, de mama, datează din clasa a patra și e născută dintr-o amară tragedie: despărțirea mea de tovarășa învățătoare, pe care eram nevoită s-o trădez din cauze obiective: banala clasă a cincea.

De atunci și până acum nu s-au schimbat prea mult lucrurile. Litera mi-e în continuare altar, cartea mi-e pernă și rug. Iar scriitorul e spiritul ce pândește din spatele fiecărui cuvânt și-mi zugrăvește lumi. Apoi îmi dă o cheie. Doar eu am acces. Eu, cititorul.
Nu mă interesează omul din spatele cuvântului. Puțin îmi pasă dacă e bogat ori sărac, gras sau slab, frumos sau urât, pentru că în spatele minții mele nu e om, e demiurg.
Nu mă interesează omul, mă interesează organul acela pe care scriitorul îl are în plus față de individul de rând, farul care îi crește în frunte. Talentul-haină pe care un muritor în nimicnicia sa îl îmbracă.

La întâlnirea mea cu litera mă dizolv în scriitură, fără ca, măcar o fracțiune de secundă, să mă gândesc la mâna care a așternut nebunia de cuvinte ce cresc lumi în mintea mea, care mi se înșurubează în așa hal în suflet, încât îmi schimbă traiectoria gândirii.

O carte pe care o citesc e maculatură, o carte pe care o trăiesc e literatură. Când ajung să conștientizez actul citirii, să mă împiedic de textul dintre coperți, știu că am în față o întindere de cuvinte meșterite. E un fake. E un kitch, nu mai e artă. Cel din spate nu este scriitor, chiar dacă are tipărite una, două, ori cincizeci de cărți. E doar un amator, un aspirant la zbor fără vocație, fără miez, fără aripi. Cel din spate nu e scriitor, pentru că nu creează lumi ci desenează stângaci o poză, care nu e nici măcar în 3D. Toți știm a scrie, puțini însă au harul de a cuvânta.

„A citi” și „a scrie” construiesc pentru mine definiția verbului „a fi”, viața fiind pendulul ce-și mișcă secundarele între aceste două acțiuni.
Actul citirii și actul scrierii au în comun intimitatea singurătății. Seamănă cu nașterea și cu moartea, procese pe care le traversezi singur.
Când scriu e ca și cum aș citi. Nu am o schemă prestabilită, scriitura se deschide în fața mea exact ca o carte nouă. Nu știu ce urmează.
Scrisul e un act de total egoism, când sunt doar eu cu mine, închisă celorlalți. Nu dau și nu primesc. Mă scriu.
Bine? Rău? Nu contează. Cum nu mă raportez la nimeni, e ca și cum aș fi singură pe pământ. Place sau nu? Nici asta nu contează. E vocea mea. Nu am alta. Poate fi muzică pentru o ureche, stridență pentru alta, ori tăcere cu toate semnele de exclamație pentru cea de-a treia. Nu caut să mă șlefuiesc, nici să învăț. Acolo e un izvor ce curge când vrea el, așa cum vrea. Și nimeni și nimic nu a plăcut vreodată tuturor.

Experiența publicării cărții mi-e relativ nouă (trei luni), așa că nu voi emite acum păreri în legătură cu traiectoria ei de la varianta manuscris până la contactul ei cu cititorii.

În mintea mea, fără a suferi de aroganță, mă simt scriitor. Pentru că eu dau acestei noțiuni altă definiție decât cei care așază pe un piedestal acest cuvânt. Nu sunt scriitor pentru că am publicat. Ambele dăți în care numele mi-a ajuns tipărit pe o copertă de carte au fost pure întâmplări, necăutate. Am intrat pe ușa care s-a deschis în fața mea, dar nu am săpat tunele ca să prind în brațe vreun gram de cer.

Mă simt scriitor pentru că sunt o unealtă. Sunt folosită. Sunt instrument. Am spus în mai multe ocazii că scrisul mă scrie. Nu sunt eu cea care ia cuvintele să le pună într-o formă prestabilită, după o anumită rețetă, ci invers. Scrisul mă ia și face ce vrea cu mine. Mă dă de pereți uneori, alteori își bate joc de mine și mă scrie în versuri cu rimă, care nici măcar nu-mi plac. Niciodată nu știu unde duce un subiect. N-am în minte nici cel mai vag schelet al textului care va urma. Sunt scriitor pentru că nu am încotro. Scrisul e ca o pisică. Își alege singur sclavul.

Deci să recapitulăm: scriitor e cel care reușește să creeze un univers propriu. Cel care are o voce. A fi scriitor e o realitate. La fel cu aceea de a fi pictor. Ori cântăreț. E un strop de divinitate pe care îl poți crește mare. Sau nu. Îl poți ignora. Îl poți ucide. Însă dacă nu-l ai nu-l poți naște. Ești sterp.

Nu suferința totală ori fericirea ucigătoare naște scriitorul, ci grăuntele de divinitate din buzunar. Poți să suferi ca un liliac atârnat de-un tavan de peșteră, ori să te bucuri ca un purcel bine hrănit, să-ți crape inima în tine de-atâta bine. Tern. Comun. Tot pătrățelul tău uman te definește. E o banalitate până la urmă să iubești, să plângi, să râzi, să mori. Nu suferința ori bucuria te înalță. Divinitatea. Jarul. Acelea îți șlefuiesc vocea.

O rețetă a scriitorului, ori mai bine spus a scriitorului de succes, nu există. Și nici o școală nu te pregătește pentru această meserie. O fi meserie?
Istoria demonstrează: ești sau nu ești. Marele cititor decide. Nu publicitatea, nu prieteniile, ori bisericuțele, ori ambiția, ori dorința. Nu. CITITORUL. El este cel care, din timpul lui, limitat la o viață, te primește și te respiră. Îmbucă din carte ca dintr-un măr. Gustă. Trăiește. Sau nu. Nu-l poți cumpăra. Nu-l poți convinge. Nu-l poți obliga să te aleagă.

Condiția scriitorului în România, poate peste tot în lume, pare a fi tristă, coordonată de trei mari păcate: orgoliul, aroganța și dezorganizarea. Patimi care strivesc creația. Scriitorul ar trebui izolat între patru pereți-pădure și dezlegat de lesă. Alungat în libertatea vorbei lui. Atât. Fără să ia contact cu cititorul care-l ridică sau coboară, fără să se poată raporta la alți confrați de literă cu care se poate trezi într-o necăutată competiție, fără să fie atins de furtuni financiare ori avalanșe de like-uri și armate de păreriști, care-i strepezesc cerneala din stilou și-i otrăvesc existența cu „de ce”-uri și invidii ori laude diabetice.

Dacă tu, scriitorul îți pui piciorul în realitate, ajungi statuie, iar falangele degetelor ți se transformă-n piatră. Nu mai scrii. Nu mai poți. Devii mut. Biblioteca lumii e plină. S-a scris tot. Te-ai născut prea târziu. Ghinion! Trebuia să alegi epoca peniței cu cerneală, nu cea a tastaturii și a cititului pe diagonală.

Și totuși, ai ceva a spune…

Em Sava – Condiția scriitorului

Culoare pur și simplu

Tags

, , , ,

Azi am fost la piață. Am făcut poze la tot ce mi-a ieșit în cale și mi-am amintit de anii studenției când, după examene, mă duceam în piața de flori și-mi umpleam plămânii de culoare. Rezidurile de la balastul unor materii se buluceau, cred că prin intermediul privirii, și se așezau ca un fel de polen pe frunze și flori. Lăsam acolo oboseala. Ieșeam din piața de flori nouă. Pe atunci îmi plăcea să primesc flori. Cred că mi se părea firesc. Aveam încă egoismul acela al omului foarte tânăr căruia i se pare că totul i se cuvine: dragoste, sănătate, flori, pantofi la modă sau ciocolată cu alune. Nu pierdusem încă nimic. Învățam conștiincioasă lecțiile vieții, cu vise intacte și siguranța că e suficient să vreau ca să obțin. Dar piața de flori nu mai există la Cluj. Am fost în primăvară să o salut, ca pe vremuri, dar era plin de tarabe modernizate, unde se vindeau tot felul de chinezării, iar florile, ei bine, florile erau exilate afara. Doi, trei indivizi vindeau câteva buchete chinuite în găleți de plastic.

Azi m-am trezit devreme și am vorbit, cu ochi cârpiți de somn, cu un om tare fain care are grijă de zâmbete și le provoacă. E specialistă, așa că mi l-a trezit și pe al meu, deși era șapte jumate, adică șapte și jumătate de duminică, înainte de cafea. Există câte o persoană pe care o cunoști pur întâmplător și ți-ar fi valoroasă la o cafea adevărată. Genul care, cu o glumă, trezește primăvara chiar într-o zi mizerabilă de toamnă ploioasă. Nu c-ar fi plouat azi, dar zic așa, că sunt oameni-liniște, oameni-pădure înflorită, care cu un râs te aduc cu picioarele pe pământ, dacă trebuie. Nu o cunosc și arareori mi-e toamnă, că și eu sunt omul râsului, chiar dacă n-am forța ei, însă așa o intuiesc din trei vorbe cât am schimbat noi. Și nu prea mă înșel la oameni.

Azi a fost o zi rotundă ca un dovleac portocaliu copt. Cu soare, ca o înghețată de portocale pe care o mănânci stând în tricou cu mânecă scurtă, deși e sfârșit de septembrie.

20180923_143912

Am fost la piață și am făcut poze cu nemiluita. Cu flori și legume și oameni și tot felul de nebuneli pe care nu le înțeleg, dar mă fascinează, chiar dacă sunt rude cu fasolea ori dovleacul ori cu nimic, dar au viață în ele și dau bucurie, că de-aia stau leneșe, răsfirate pe galantare la piață, provocatoare și colorate, cântărite din când în când și aruncate în cratițe cu tot felul de arome.

20180923_140925

Azi a fost o zi calmă. O zi de duminică tihnită și plină cu de toate, ca orice duminică. O zi lungă, ca pe vremea lui Moromete când timpul avea nesfârșită răbdare cu oamenii. Cu foarte puțin virtual și mult real. O zi colorată și densă pe care aș pune-o în borcan pentru iarnă.

20180923_14031120180923_14030620180923_14024920180923_14022420180923_135946

To be or not to be (acidă)

download (1)

Aș fi jurat că vorbele-ți acide vor arde fierul, mătasea și aromele pe care mi le insinuezi în fiecare dimineață. Dar nu… n-ai recunoaște. Nu-i așa?
Abia fac ochi și-mi zâmbești galben (mai du-te la dental cleaning, lady!!!)
Apoi mă mustri cam un sfert de oră, în care, vreau, nu vreau, te ascult. Da! E alegerea mea să te ascult. Așa e. Te afli așezată în lista ce are în cap un singur cuvânt: TREBUIE.
Aș putea să-ți închid ușa în nas. Să nu-ți mai simt acreala adevărurilor pe care le conții dumneata.
Exact! Acidă! Așa te-aș declara când, cu ochii cârpiți de somn, trebuie să te accept lângă mine. Trebuie. Realizez că, în ciuda acrelii tale matinale (zici că ești mahmură continuu) te aprob în multe.
Ești acră, doamnă! Și n-aș putea să zic că îmi displace. Prefer acreala vorbelor curate, adevărate, decât dulceața mironosiță a lingușelii. Deci ai un plus mare.
Paloarea-ți, însă, mă duce cu gândul c-ai avea hepatită cronică, pentru că niciodată nu te îmbujorezi. Nici soarele nu-ți schimbă culoarea pielii. De-al naibii ce ești! Doar de-al naibii ce ești nu accepți ca porii să-ți fie și ei răsfățați.
Galbenă ești. Și te crezi frumoasă. Mda! Ce să spui și tu? Că toate sunteți la fel. Cochete, un fel de chinezoaice mignone, deși voi clar nu veniți din China, da’ zic și eu, așa, forțând nota puțin, încercând o metaforă cam trasă de păr.
Pielea ta are un parfum natural, o aromă fantastică pe care nu poți să n-o iubești. Așa m-ai prostit și pe mine. Știi că-s alergică la mirosuri și m-ai dat pe spate cu parfumul tău. M-ai băgat în buzunar.
Ți-am spus în față, fără prea multe menajamente:
– Ești acră!
Ai recunoscut cu mâna pe inimă că da. Ești acră.
– Dar nu prea mult, am îndulcit eu acreala afirmației. Doar cât trebuie.
Ai zâmbit și mi-ai arătat dinții tăi galbeni. Asta m-a făcut să izbucnesc din nou:
– Ești galbenă!
Iarăși ai clipit a aprobare. Ce să faci și tu? Doar te-ai văzut în oglindă.
– Dar e un galben frumos, îmi place, am îndulcit din nou acreala afirmației.
Ai zâmbit din nou și dinții mi s-au strepezit:
– Și ești acidă.
Aici ai protestat.
– Te înșeli total și ți-am spus asta de atâtea ori. Sunt alcalină.
Atunci, ca să nu ne mai contrazicem, pentru că nu e bine să-ți începi ziua cu o discuție neplăcută, te-am tăiat în două și te-am pus în storcător. Apoi te-am scurs într-un pahar cu apă călduță și-am început o nouă zi cu tine. Lămâie.

Articol apărut întâi aici