Symphony in the garden

Tags

, , , , , , , , ,

casa-loma-building-toronto(pp_w608_h404)

Când a început să cânte mi s-a făcut pielea de găină…

Recunosc, nu sunt un consumator de muzică avizat, cultivat, școlit la-la-la. Unicul criteriu de selecție este: îmi place, ori nu-mi place, după caz. La admitere, la liceu a trebuit să trec printr-o probă de aptitudini muzicale și fost coșmarul vieții mele de până atunci. Am învățat cu chiu cu vai un cântecel, cu profesoara mea de muzică și cred că de frică l-am cântat ok. Am păcălit cumva comisia și am luat proba. Am cântat și în cor, cu turma, că cică am voce frumoasă, dar n-am auz muzical, sau invers. Nu cânt niciodată. Nici măcar la duș. Excepție când întâlnesc pe stradă vreun câine, care e suficient de departe de stăpân, ca să nu sperii stăpânul. Cânt că mi-e frică, să nu mă simtă.

Și de sărbători, colinde că deh…
Whatever… De ascultat ascult. Tot timpul și mai multe genuri cu vreo două, trei antipatii aferente și categorice.
Iubesc muzica simfonică și opera. Ador să ascult în mașină cu sonorul dat foarte tare. Îmi place vibrația aceea divină. Îmi crește inima și adrenalina și pâlnia prin care-mi intră oxigenul în plămâni. Îmi cresc aripi. Nu. Nu calc mai tare accelerația. Nu mă cred avion.

Suntem binecuvântați cu atât de multe minunății. E suficient să deschidem ochii, urechile, inima. Și suntem copleșiți de sunet ori culoare…
Cât de frumoși sunt oamenii talentați, oamenii atinși de divinitate, oamenii cu har…

Gala operei a avut loc la Casa Loma (Casa de pe deal sp.), un loc pe care cu greu îl asociezi mental modernei metropole canadiene. Imaginea castelului cu aproape o sută de camere, construit în stil gotic în 1911, te duce cu gândul la cu totul altă zonă geografică și istorică, populată eventual cu prințese și cavaleri. Trecerea de la peisajul urban de zgârie nori, sticle și betoane la turnulețele romantic dantelate din vârful dealului, este o veritabilă călătorie în timp. Astăzi este muzeu, odinioară a fost reședința lui Sir Henry Mill Pellatt, militar si economist, cunoscut în principal pentru rolul său major în electrificarea orașului Toronto.

Concertul a avut loc în grădina palatului și de la primele acorduri muzicale, așa cum spuneam, pielea mi s-a făcut de găină. A fost unul din momentele acelea pe care le conștientizezi cu mintea, sufletul și trupul ca fiind perfecte.
Dirijorul Keryy Straton a făcut spectacol în spectacol. Nu doar că a exploatat cu finețe de vrăjitor orchestra, făcând să vibreze dealul, castelul, dar mai ales fericiții muritori aflați acolo, dar a fost și foarte haios. A jonglat cu mimica feței și mișcările trupului, având un joc de scenă continuu cu soliștii, provocând zâmbete și chiar hohote de râs audienței.

Nu poți povesti muzica. Pot să spun însă că atât mezzo soprana Danielle MacMillan, preferata mea, cât și soprana Sara Papini nu doar că au voci rupte din stele, dar sunt și foarte frumoase. Au cântat de asemenea bassul Solomon Tencer și tenorul Vaguif Kerimov. Am ascultat, de fapt inhalat, trăit: Mozart, Rossini, Dvorak, Bizet, Verdi, Di Capua, Gershwin, Lehar, Puccini, Tagliaferri, Offenbach, Donizetti, Gounod, Sieczynski – ordinea e aleatorie.

Te poți detașa de trup și valsa un pic, o miime de secundă printre stele? Te poți. Nu-i așa?
Și asta e fericirea, indiferent ce sinonim alegi să-i pui pălărie. Că e dragoste, când amprenta lui se potrivește perfect cu a ta și uite-așa descoperiți împreună cifrul căii lactee. Că e senzația aceea de zbor pe muzica astrelor ce se revarsă din vocea nepământeană a unui pământean. Că sunt nuanțele vreunui tablou care-ți magnetizează ființa și te întrebi cum doar o mână și o pensulă au așezat buchet poezia și muzica culorii într-un singur loc. Că e un răsărit de soare surprins nud, în intimitate, în momentul acela când lumina toarce viață.
Te zăpăcești, te pierzi. Lumea întreagă îngheață o secundă. Și timpul tace în semn de respect pentru MOMENT. E cadoul tău.
Asta e fericirea. Restul? Sunt bucurii și liniști, maratoane, așteptări și vise.

a5a6a13a19a20a27bb1b8

Metamorfoză: mic studiu despre îndrăgostire

Tags

, , , , , , , , , ,

paun-1

Iubirea metamorfozează individul. Larva devine fluture, iar oamenii sunt mai frumoși, mai buni când iubesc. Fiecare. Fără excepție. Spun miere și poartă cele mai bune haine ale sufletului. Îndrăgostiții sunt sărbătoare. Ajung peste noapte păuni.

Perioada de împăunare se limitează pe intervalul de timp necesar vânătorii și cuceririi.

Îndrăgostitul își desface generos penajul colorat-sidefat și acoperă cu o pânză de păianjen toate întrebările și neliniștile posibile și imposibile ale ființei-țintă. Penajul este păstrat cu grijă în dulap și scos doar în aceste momente speciale. Când lucrurile se așază, penele de păun se închid, iar omul își îmbracă realitatea cotidiană, plictisitor de obișnuită. Ternă.

Pentru anumite persoane, perioada de vânătoare este drog, devine dependență. Se permanentizează într-o continuă căutare a experiențelor de împăunare. Genul acesta de împăunat își asumă riscul uzurii penajului strălucitor, format dintr-un portofoliu clișeic, cu formule șablon, care, în mare, se potrivesc unui procentaj larg de posibile cuceriri.

Cele mai stabile și mai reușite relații sunt cele care se nasc între doi prieteni. În aceste situații, perioada de împăunare este diferită, pentru că cei doi au trecutul unei realități deja cunoscute, ce cuprinde lista calităților și defectelor, fără exagerări voite, sau nevoite, fără ascunzișuri, lustruiri, sau măști.

Inițial, dragostea anulează prietenia, dar perioada de cucerire este fascinantă pentru cei doi. E revelația descoperirii iubitului/iubitei care, neașteptat, iese dintr-un friend zone crezut inofensiv și se revarsă spumos în sfera intimă a sentimentului. Fascinația se naște din căldura copleșitoare care inundă pe cei doi actuali parteneri, foști prieteni.

Sentimentele au aceeași intensitate, indiferent între cine se petrece reacția chimică stelară. Iubirea există, sau nu. Se conjugă, sau nu. Dragostea nu este cantitativă, pentru că nu ai cum să dăruiești un sfert, sau două de suflet. Îți pui pe tavă ființa celui/celei din fața ta. Necondiționat. În perioada de împăunare e dăruire fără calcul. Nu există reguli, timp sau spațiu. E absolut.

În cazul dragostei la prima vedere, fascinația „întâmplării” de a te intersecta chimic cu o altă ființă te lovește brusc, fără preaviz. Penajul e activat la secundă, împăunarea se produce. Însă, când în cele din urmă omul se liniștește și revine la realitatea care-l definește, partenerul poate avea un șoc, descoperind în spatele penelor de păun minunat colorate, o posibilă totală nepotrivire. Sunt situațiile în care iubirea devine insuficientă și relația se rupe, se sparge în cioburi atât de mici, încât cel puțin unul din cei doi parteneri sângerează.

Iubirea metamorfozează. Faceți din ea permanentă împăunare.

supărare

Tags

, , , , , , ,

14188606_10210236561171197_1842296388494153020_o

Oamenii se supără. Unii se supără aprig pe moment, țipă și sparg, apoi le trece.
Alții se supără așezat, ca și cum ar clădi un zid de cărămidă, cu tencuială bine făcută. Se supără organizat, perioade lungi și pline, își clădesc cu meticulozitate supărarea și alimentează focul ei cu lemne uscate din pădure, tăiate simetric. Adună mormane mari de supărare și chiar dacă se ard și ei, ori mai ales ei, se simt motivați să fie supărați. De cele mai multe ori motivul supărării e absurd de banal. Poate să fie o propoziție citită de sus în jos și interpretată.

Supărarea asta ivită din nimic crește în timp, alimentată de pasiune. De fapt se simt bine făcând casă cu supărarea. „A ierta” există undeva teoretic în spatele minții, dar sunt atât de convinși de „dreptatea absolută” pe care o dețin, încât nu se aplică „de data asta”. Supărarea devine la fel de intensă ca o poveste de iubire și le dă aceeași putere. Dacă un îndrăgostit mută munții și culege luna de pe cer, un supărat de genul acesta poate să dea un șut lunii, să o scoată din galaxie și aruncă sufletele din preajma lui la gunoi, mai lejer decât ambalajul de la caramele. Nu e curios ce se petrece dincolo de zidul gros de cărămidă, cu multă tencuială, ridicat de încăpățânarea lui.

Cunosc oameni care se hrănesc din conflict, trăiesc conflictul, iubesc conflictul. Au o nevoie organică de „dușmani” și de lupte verbale. Nici nu contează motivul discordiei, atâta timp cât au un partener de nădejde cu care să se războiască, care să le dea agitația și adrenalina dată de ură. Am văzut taciturni care începe să trăiască și să devină spumoși și coerenți doar în momentul în care se activează într-o discuție conflictuală. În rest îi vezi… parfum de tei.

Supăratul, profesional i-aș spune, distruge fiecare relație din viața lui, mai devreme sau mai târziu. Cum îl recunoști? Are o balanță spartă și un buchet de amintiri uscate, cernute în rumeguș ieftin. Și o supărare rotundă. Perfectă în urâțimea ei. Satisfăcătoare ca trăire în oglindă.

Toți ne supărăm. Ori ne trezim pe partea stângă, ori suntem grăbiți și tragem noi concluzii iute-iute. Sau avem pur și simplu poftă să purtăm ochelari de cal. Ne zgârie un ton ce încă n-a ajuns la soare și-n noi e șapte dimineața… Sunt multe motive.

Eu explodez. Ca dopul de la sticlă. Apoi îmi trece și uit de ce m-am supărat și vorbesc normal. Iar când îmi amintesc mi-e ciudă, că nu mai pot să mă întorc.

Se spune că-i frumoasă împăcarea. Eu cred că-i doar o scuză ca să ne iertăm noi înșine pentru că ne-am supărat.

Nu sunt motive să ne supărăm cu adevărat. Când mergi pe fir și pricepi omul, nu ai cum să nu-l înțelegi. Există mereu o motivație și o explicație care stă la baza acțiunilor lui.
Nu creșteți oameni de zăpadă. Nu porniți un conflict mic cât un ghem, pe care să-l rostogoliți în ură, crescându-l tot mai mare și mai mare. Nu-nchideți uși!
Oamenii nu sunt răi, ci adesea răniți, ori cumplit de nepotriviți…

Curiozitate

21

Așa începe. Cu o frunză scăpată timid, din neatenție. Ca din întâmplare… cu o roșie coaptă și un măr rujat carmin… Cu struguri și prune… Cu ratoni veniți la furat struguri. Pândind din tufele de trandafiri.

Ca o poveste,  când în palmă-ți răsare un pui de toamnă, roșu ca un ou de Paște…

32.jpg

 

 

Cățeluș cu părul creț, sau nu

Tags

, , , , , , , , , , ,

5e64b5ce2d4c8cd512804136b2906a57--mini-poodles-toy-poodles

De când mă știu mi-e frică de câini. Habar n-am de ce, că nu m-a mușcat niciunul. Copil fiind mi-am dorit mult câine. Aveam, dar numai la bunici. Îl aveam pe Rimbor, un ciobănesc uriaș și blând pe care-l chinuiam cu jocurile mele, îl trăgeam de păr și-i făceam codițe. „Nu-l mai motroși” îmi spunea bunica, dar se distra și ea uimită: „Uite la el cum stă!” Era aspru cu oricine voia să calce ograda, dar cu mine se transforma în ursuleț de pluș. Oricum pe vremea aceea nu știam că era inventată teama.

Mulți ani l-au avut bunicii pe Rimbor. L-am botezat așa când o mătușă mi-a spus în râs că-l cheamă Bimbor, nume de bou, cică. Eu m-aș fi supărat și am decis pe loc: „Nu! Nu e Bimbor, că e Rimbor!”, și așa i-a rămas numele.
Îmi amintesc petele roșcate pe blană și ochii blânzi.
L-am avut ani mulți. Eram mare, când a murit de bătrânețe, și tare mult l-am plâns. Ograda însă a rămas știrbă când s-a dus Rimbor. Apoi n-au mai avut câine mulți ani.

Pe Dara, un caniche argintiu, de talie mijlocie, am primit-o târziu de tot, după ce terminasem facultatea, de la un prieten bun.
Era un suflet mare, ascuns din întâmplare în trup de patruped. Un ghem micuț și creț, o jucărie. Era ocupată să fie frumoasă și să tacă. Nu a scos nici un sunet multe zile și am crezut că nu știe să latre. Dar, prima dată când s-a întâmplat, am râs cu toții. Avea o voce urâtă, răgușită parcă, total nepotrivită cu drăgălășenia ei. Am înțeles că-i complexată și de aceea tace. Apoi ne-am obișnuit. Și noi și ea cu lătrătura scârțâită. Era extrem de inteligentă și afectuoasă. Mama știa că venim acasă, pentru că Dara o anunța cu trei, patru kilometri înainte să ajungă mașina. Era și emotivă… Mai supăra pe câte-un musafir, că se scăpa de bucurie pe pantofii lui.

Când am venit în Canada a fost atât de mâhnită, încât ai mei au crezut că o pierd. Iar când ne-a revăzut, după doi ani, toți am plâns, și cei de-acasă și noi, văzând dragostea necondiționată cu care ne întâmpină. Nu s-a putut nimeni apropia de noi, până nu și-a terminat ea turul de fericire. Nu știa ce să mai facă, ce să ne mai arate. Era un spectacol.

Frica mea total nejustificată, mai ales aici unde nu există câini fără stăpân, a fost întreruptă de perioadele în care am avut câine. Au fost intervale în care mi-am depășit teama, pentru că într-un mod ciudat le pricepeam psihologia.

În Canada, greu de tot mi-am convins soțul meu să ne cumpărăm unul (că responsabilitate mare, că plecări dese și ce faci cu câinele?? etc.) De fapt nici n-am știut că l-am convins, îmi cam pierdusem speranța că vom avea vreodată. A apărut cu el în seara de Crăciun, într-un coș frumos cu o fundă mare și roșie, care-i stătea câș. O mogâldeață bej de catifea și doi ochi mari, speriați, un Golden Retriever frumușel și curios, care s-a făcut urgent stăpân în casa și curtea noastră și a făcut la trăsnăi cu nemiluita.
În afara faptului că suferea de Sindromul lui Făt-Frumos și creștea văzând cu ochii, era setat pe vânătoare. Medicul veterinar ne-a explicat că și câinii au diferite personalități, ca oamenii.
În general, rasa asta e foarte bună pentru familii, fiind ușor de dresat. Nu Ace. Ați văzut filmul Marley & Me? Acesta era Ace. Cel mai plimbat câine de pe stradă, cel mai școlit, dar cel mai needucat.
Ieșeam la plimbare cu el. Cu emoții de fiecare dată. Dacă avea chef să ne plimbăm, ne plimbam. Dacă avea chef să alerge, mă trăgea după el. Ferească Sfântu’ să fi trecut cineva pe lângă el să nu-l mângâie un pic, că se trântea cu burta de trotuar și nu puteam să-l mai urnesc, până nu-i trecea nefericirea.

Câini sau pisici… Cum să nu ai lângă tine să iubești, o creatură atât de minunată și de generoasă?

ACE 3

ACE 🙂

De-ale toamnei

Tags

, , , , , , , , ,

20769939_1343840779066999_4336640593460029547_n

Nu-mi amintesc cum făcea mama dulceața pe vremea când eram acasă. Cumva răsărea întotdeauna în cămară, alături de tot felul de compoturi și murături. Zacuscă cu vinete și fasole. Bulion și ghiveci. Fasole verde și vinete la borcan și tot felul de alte conserve de fructe și legume. Și firește rafturile congelatorului. Cămara mamei era  magică și, întotdeauna când ajungeam acasă, atât eu cât și Radu, fratele meu, făceam primul drum în cămară. Așa a fost, așa este și acum. Farmacie. Borcane înșiruite pe mărimi, culori și sortimente. Cu etichete cuminți, scrise de mâna mamei. Nu-mi amintesc s-o fi ajutat vreodată la dulceață, sau la murături. Întotdeauna păreau a crește borcanele pe rafturi ca niște soldați în linia întâi. Găseam de fiecare dată și bunătăți, frumos aranjate ca la magazin. Ne știa mama drumul căutărilor în cămară și pregătea din timp provizia de surprize cu miros de ciocolată, sau vanilie. Ne fascina pe amândoi cămara. Mereu era ceva nou acolo așteptându-ne, iar noi ne bucuram și-albastrul verde din ochii mamei se umplea de soare.
Nu-mi amintesc să mă fi pus prea des la treabă când eram copil. Mă alinta și-mi ocrotea dragostea de carte. Un singur lucru mă punea să fac. Și aveam normă precisă și clară. Să cos câteva rânduri de goblen. Apoi puteam să ies la joacă, ori să citesc. Antipatice-mi erau goblenurile acelea pe care le vedeam inutile, ca toate lucrușoarele și danteluțele, ori alte briz-brizuri decorative. Dar mama mă punea să cos câte puțin în fiecare zi. Apoi le spăla, le înrăma, și le făceam cadou bunicii, sau mătușii de opt martie, ori de Crăciun. Și se lăuda că-s făcute de mine, uitând să amintească lipsa totală de interes cu care le înțepam.
Deși am avut mereu înclinații artistice, nu mi-a plăcut prea mult lucru de mână, excepție croșetatul – că mă apucase într-o vreme să-mi fac pulovere. Bunica tare și-a dorit să mă învețe să fac dantelă, „cipcă” cum îi spunea ea. Oricâte argumente și promisiuni a pus în bătaie, n-a reușit să mă convingă să-l dau pe „Nu” jos din brațe. Și n-am învățat. Dar îmi pare rău că n-am făcut-o, de dragul ei. Mi-o amintesc șezând pe scăunelul în fața „cohiei” cu degetele umblându-i iute cu acul acela special cu cârlig. Ața albă se transforma miraculos în spume înflorate de fețe de masă, ori tot felul de nimicuri migălos construite. Și-a folosit degetele și acele până în ultimele ei zile și drag îmi e tot ce-a atins bunica.
Și toamnele se-adună…

Frumusețe neînțeleasă

Tags

, , , ,

1.jpgOroare… N-am mai văzut așa ceva. Fricoasă prin definiție, însă direct proporțional curioasă. Mi-e teamă de tot ce mișună la modul general. Nu voi simți niciodată moliciunea și parfumul ierbii,  pentru că, paralizată la ideea că vreo mișcătoare cu multe picioare m-ar putea escalada, nu mă așez niciodată direct în iarbă.

Arătarea mă fascinează. Oare atacă? O fi veninoasă?

Fiecare milimetru de apropiere îl plătesc cu transpirații reci, dar nu rezist tentației. E atât de frumos! Mă apropii cu telefonul la modul nesimțit, în zona de confort a individului rotofei, cu o atât de fancy costumație. Dar poze, poze, poze. Și câte-un ochi aruncat cu frică: dacă mă mușcă?

Constatări: forme geometric armonioase, un desen abstract bine realizat, în culori elegant contrastante. Înzestrat anatomic cu tot ce trebuie, exemplar sănătos, talentat la țesut pânza, pe care o expune cu mândrie între niște frunze.

Concluzie: frumusețea nu e întotdeauna ușor de înțeles și acceptat.

Blue September

Tags

, , , , , ,

1

Un goblen. Nimic mai mult decât un goblen. Migălos lucrat în ore multe, nuanțând gânduri și planuri pentru cei doi. Și Dumnezeu ajută, când și ochiul și mâna ostenește, iar ruga se duce spre cer curat și drept, ca fumul, prin horn, când vânturi nu bat. Schimbări de dioptrii adesea, că-s multe ape în albastrul și verdele culorii. Iar ochiul e neputincios și obosește. Dar sufletul ți-e tare și trupul fragil n-are-ncotro, rezistă. Și nopțile se strâng în brațe de-oboseală, se-nșiră în goblen. Lumina becului se-ntrece până târziu cu luna, când soarele răsare din albastru iar. Ore târzii pentru doi, trei lei în plus. Ca fata și băiatul să aibă ce tu n-ai avut…

3

Un goblen. Nimic mai mult decât un goblen. Culorile izvorăsc din mijlocul ochiului meu albastru. Ochi căprui. Așa îl văd cei din afară. Dar nu văd bine, căci ochiul meu e albastru. Dovadă este cerul și oceanul și lacul și florile și apele care se străduiesc s-acopere neliniștea din pietre. Le văd albastre, nu căprui, deci ochiul meu i-albastru.
Jur pe albastru!

20170923_104932

Poveste banală

20170923_125348.jpg

Unele povești încep cu sfârșitul și nu se mai termină, pentru că, ajungând la început sunt extrem de derutate. Să spunem totuși că a fost odată ca niciodată un copac și o bancă pe o margine de lac.

20170924_122937

Banca, singuratică, cum sunt toate băncile și total nonconformistă, a decis să facă un pui de bancă. Carieristă de fel și iubitoare de libertate, n-a vrut să se lege la cap fără s-o doară, așa că a tratat cu un copac bine dotat din imediata apropiere pentru o inseminare artificială. Ambii îndeplinind condițiile prevăzute în atmosferă și inseminarea producându-se în condiții de toamnă, au obținut un rezultat remarcabil: o mulțime de pui robuști, maronii, care firește că au încurcat planurile și orarul proaspetei mame.

20170923_125604.jpg

Copacul, ca toți copacii, și-a adunat crengile și s-a dus la ale lui. Semnase de altfel cu banca un contract clar, care-l degreva de orice responsabilitate. Avea alte aspirații, oricum, deși, între noi fie vorba, nu-i displăcea banca asta, cu care se obișnuise din copilărie. A văzut el în treacăt puii, mulți și maronii, cu aceeași complexitate a pielii ca mama lor. A simțit o boare de instinct patern, dar și-a scuturat mândru coroana. Nu-și putea permite să fie sentimental, să fie slab. Era până la urmă copac. Adică definiția evoluției, a zborului spre înalt.

20170923_125423.jpg

Ca orice copac înalt și bine dotat, inteligent și autodidact, era vânat de tufe înflorite, de bănci zdravene, solide.

20170923_114030

Chiar și o cioară începuse să scrijelească niște versuri pe o creangă, iar un scaiete îl sâcâia cu insistența. În fiecare zi la șapte fără cinci îl invita la o cafea. Adică ar fi avut, la o adică, de unde să-și aleagă o pereche.

20170923_115254

S-a tot frunzit și răsfrunzit și într-o zi s-a hotărât și a ouat un… felinar. Că frunze, crengi și rămurele e simplu, poate orice lemn.

20170924_122806

Dacă îl iei la întrebări, nu ar prea spune în ce fel. Tehnologia îl cam face să roșească. L-am prins cu șapte frunze rușinate ca niște maci.

96.jpg

Dar să ne bucurăm de creație, fără a căuta nod în papură creatorului. Ei, pescărușii cam bârfesc că ar mai bea copacul. Că uneori s-ar crede fluture și-ar cam zbura din floare-n floare.

20170923_113310.jpg

Oricum, dovezi n-avem. Avem în schimb un felinar albastru, ce luminează noaptea gândurile tuturor. Și frunzele-s mai înțelepte, și banca e mai caldă și lucioasă, iar florile par luminițe colorate.

20170924_123000.jpg

Ceva fluturi

129.jpg

Când ai una bucată telefon poți face minuni în anumite condiții: dacă ai la îndemână un soare întreg, niște fluturi cu personalitate și o toamnă zăludă, ce se crede vară. Plus niște flori zăpăcitor de frumoase, fie vorba între noi, sarea și piperul ecuației, condiție existențială pentru fluturi, soare, vară, mine, tine etc.
Dacă aceste ingrediente joacă baba-oarba rezultă PERFECȚIUNE.

Nimerind acolo am țac-țac în neștire și jur dacă am putut să șterg vreuna.
Știu că exagerez, că întind la gradul absolutului absolut răbdarea privitorului, însă memoria mea afectivă e încărcată la maxim de ceea ce am captat cu ochii, cu inima, cu sufletul, cu plămânii și fiecare por din dotare. Recunosc că-s subiectivă până la rădăcina părului, dar mi se par fabuloase și nu pot renunța la nici una, așa că le iau ușurel pe categorii:

Azi mi-am adus fluturii. N-am pisică, n-am câine. N-am nume și nici față. Am însă voce și fluturi. Fluturi în cap, în stomac, în telefon și în laptop. Alerg după fluturi ziua, visez fluturi noaptea, așa că atunci când ei, prea ocupați să-și trăiască clipa mă ignoră, profit. Profit cu majuscule. Mă bag în seamă, deși încerc să stau neobservată.
Mă prefac în plantă, ori într-un pom mai mic (că nah, 1,63 cm), ca să nu-mi simtă intruziunea. Aș bea cerneală simpatică de dragul lor, să vadă prin mine. Deși eu cred că atunci când îi privesc, de dragul lor ochii mi se transformă-n fluturi căprui, iar ei mă văd de-a lor și-și văd liniștiți de treabă.

Mărturisesc că-i iubesc. În fiecare luni spun lumii că s-au inventat fluturii. Dar lumea nu prea-și deschide urechea la ce am eu de spus. E la computer, pe blog ori pe fb. Lumea calculează cu atenție ce nuanță de verde are iarba din grădina vecinului. Lumea se ocupă cu ierarhii, clasamente și competiții, pentru că deocamdată nu știe că s-au inventat fluturii și loc sub soare e pentru fiecare.
Așa că mai bine îmi văd de ale mele, de lista mea extrem de lungă cu defecte și lipsuri.
Am o problemă majoră: nu știu să vorbesc cu oamenii normali, așa că nu vă supărați pe mine! Comunic fluent doar cu vorbitorii care au fluturi prin minte, așa ca mine. Dacă nu fâlfâie din când în când câte-o aripă, cuvintele-s ermetic închise, ca niște nuci verzi, necoapte.
Mi-e greu să socializez fără un mărunțiș de zbor. Nu mult. Cât să-mi crească ceva aripi acolo, sau măcar niște crengi pe care să le ridic rugă spre cer.
***
Diferența dintre flori și fluturi e minusculă.
Fluturii sunt un fel de flori fără rădăcină, iar florile un fel de fluturi care nu zboară.
Și-atunci? Cum să ne descurcăm noi, bieți umanoizi cu dor de zbor? Cum să decidem când e floare, când e fluture? Când suntem flori? Când suntem fluturi?

151149145144143142132128125124123122119117106100