Moș Nicolae

20171224_141052

Cizmulițele erau impecabil curățate. Le curățam întotdeauna împreună cu mama. Le puneam la ușa dintre antree. În antreul mic. Aveam emoții amândoi și ascultam foșnetul vântului care se strecura uneori printre jaluzelele solide din lemn de la ferestre. „O fi moșu’?” și adormeam. A doua zi de dimineață descopeream uimiți minunea care se petrecea invariabil. Moșul ne lăsa dulciuri frumos împachetate și portocale, plus câte-o jordiță aurie cu panglică creponată roz. Necazul că nu l-am prins asupra faptei se topea în gust de ciocolată și miros de portocale. Casa era sărbătoare. Curtea mirosea a frig și casa a curățenie. Nu-i nimic. Îl descoperim noi la anu’.

Și l-am descoperit. Când ne-am lăsat la ușa de la antreul mic copilăria, am aflat că moșu’ e un basm frumos. Și noi trăim deja povești adevărate, cu o excepție. În fiecare an tunelul timpului își deschide poarta în același loc, la ușa dintre cele două antree. De fiecare dată pungi frumoase de celofan cu dulciuri atent împachetate și portocale apar miraculos, aduse de Moș Nicolae. Nu ne mai lasă nuiele aurii cu panglici creponate roz.
Poate că devenind adulți ne-am cumințit?

(Potecuț’ ăsta e moșu meu. De fapt am scris textul acesta de Moș Nicolae și vin cu el după Crăciun, 😀 – tu ești divină. 😀 )
* antreu = hol

20171224_141043

A venit!

20171222_211945

În seara asta a venit Moșu’
S-a descurcat în ciuda nămeților și frigului și în general a condițiilor grele de ajuns la destinații. Dar, bănuiesc că de aia e Moș ca să se dea de trei ori peste cap și să facă surprize când te aștepți mai puțin. Și hodronc-tronc și buf prin șemineu fix sub brad. Probabil că merge la sală în timpul anului, de aceea are condiție fizică, deși nu s-ar spune după rotunjimi, dar poate că așa îi e conformația…
(Ce m-o fi apucat să-l critic pe Moș???? Tre’ să fiu atentă să nu mă mușc de limbă.)
Și vă spuneam de moș…

Dar înainte de asta vreau să mă laud. Pot? Tot e final de an, și, dacă am fost bună până acum e bine, dacă n-am fost, tot aia. Cadou am primit, deci…

De când mă știu am fost înconjurată de oameni speciali. Cumva Dumnezeu mi-a scos în cale ființe minunate, cu suflete soare. Lumină. Știți și voi, ochi mari, zâmbet larg și dragostea la vedere.
Că omul în sine e o sărbătoare. Fiecare om e o zi de sărbătoare. Cu dimineață, prânz și seară. Fiecare om e un brad de Crăciun, împodobit după posibilități.

Unii au coroana bogată, generozitate și inimi mai mari decât prevede legea. Sunt asortați în bun gust și culoare, trăinicie și calitate. Îi iubești instantaneu pentru că-ți dorești să fii ca ei, să fii în preajma lor, în curtea lor, la masa lor. Să te molipsești de binele lor trainic de verde liniștit. Au case frumoase cu geamuri curajoase prin care intră curat lumina. Au zâmbet și cuvânt. Și suflet.

Alții sunt grăbiți în viață, în relații, în sărbătoare, în ceașca de cafea și respiratul în pădure. Nu e vina lor. Așa se nasc, cu suflet de argint placat cu aur de 10 karate. Așa se bucură ei. În fugă, pe jumătate. Kitchos. Împodobiți cu globuri ieftine, de plastic, chinezești. No big deal, se pot înlocui ușor. Sunt în serie.  Imitatori prin excelență.
Se mulțumesc cu puțin și au puțin. Cu crengi slab arcuite, ițite strâmb dintr-o tulpină fără vlagă.

Dar și ei sunt un soi de sărbătoare, pentru că-n fiecare casă vine Crăciunul și toți au zâmbete și sarmale pe masă. Iar soarele răsare pe fiecare stradă, indiferent de cartier. Iar ușile se deschid și se închid. Ca oamenii.

Eu am avut parte mereu și mereu de cei din prima categorie. Nu glumesc.
Am fost binecuvântată la început în real. Iar apoi în virtual s-a întâmplat la fel. Sunt atât de frumoși oamenii de care vă spun, că îmi crește sufletul pentru că-mi prețuiesc prietenia. Mă simt eu mai bună din cauza asta. Pe câțiva i-am cunoscut și real, iar legătura noastră s-a accentuat.

Pe Danaiana am cunoscut-o în niște circumstanțe despre care nu voi vorbi, pentru că sunt doar ale noastre. Ne-am apropiat, pentru că nu se putea altfel și noi două am vorbit în toate felurile, nu doar cu vorbe. Chiar și cu frunze. Aș putea spune multe despre ea, însă o imagine face cât o mie de cuvinte. Nu-i așa? Iar ea are mâini de aur. În seara asta m-a făcut fericită.
Azi am avut o zi foarte grea. Una din cele mai grele zile din ultimii ani. Și știu că nu întâmplător a ajuns la mine mângâierea ei colorată.
Pozele sunt sărace. Sunt mult mai frumoase în realitate bijuteriile făcute de ea, ajunse azi la mine. Iar culorile… aș fi ales exact aceste culori.
Îți mulțumesc tare mult, draga mea!

Iar vouă vă urez Sărbători vesele și colorate. Și liniște. Multă liniște cu zâmbet și dragoste. Iubiți și bucurați-vă! Dar încercați să vă iubiți în primul rând pe voi.

20171222_21194120171222_21205320171222_21250420171222_21252920171222_21261620171222_2126300

Așa ceva…

Toronto_skyline_in_winter[1]

Pe aici a venit iarna. Iarnă serioasă cu zăpadă și clopoței. Frig cu țurțuri și străzi feeric luminate. Patria lui Moș Crăciun. Cum altfel?

În seara asta am fost la Zumba, ca de obicei joia. Trebuie să spun că merg la sala asta din iunie, minim de trei ori pe săptămână.
Deci de șase luni. Șase luni! Parchez mașina după caz, afară sau în garajul de vis a vis, aflat la parterul unui bloc de birouri sau locuințe. De când e frig o pun înăuntru, în caz că-i vine ideea să mă aștepte pudrată.

Așa și azi, doar că, pe când să intru să o iau, intră dacă ai pe unde. Ușa, care de obicei se ridica automat când mă apropiam, acum stătea bosumflată cu nasu-n zăpadă.
Ce-o fi având? M-am apropiat. M-am îndepărtat. Am mers mai încet. Oi fi fost prea iute și nu m-o fi simțit… Am făcut pași în față și în spate. Nimic.
M-am gândit că poate-s prea mică. Poate că cei 1.63 de cm ai mei nu sunt suficienți și nu mă vede. Așa că am sărit dând din mâini. Mai în față. Mai în spate. Nimic. Am făcut tot ce am crezut că ar putea îndupleca un senzor cumsecade.

Eram pe WhatsApp cu prietena mea, care se tăvălea de râs văzând dansul pinguinului pe care-l făceam, doar-doar impresionez ușa îndărătnică. Nimic.
După vreo zece minute de insistență, văzând că nu pot și nu pot, am tras unica concluzie logică: s-a stricat.

Am intrat pe ușa principală, unde e portarul, ori recepționistul ori whatever și l-am anunțat că li s-a stricat senzorul. Că nu mi se deschide ușa. „Care senzor?” m-a întrebat el. Ce a urmat a fost un dialog a la Caragiale. Nu. Ei nu au senzor decât pentru mașini. Iar eu nefiind mașină…

Am aflat că de șase luni, am fost atât de norocoasă încât de fiecare dată când am intrat, ușa s-a deschis pentru că o mașină intra sau ieșea în același timp cu mine. De fapt procedura e alta.

Și acum râd. Ora nouă seara. Eu cu o haină din puf de pinguin, cu gluga-n ochi, cu uggs și mănuși, sărind ca o minge în fața unei uși de garaj încăpățânate.
Ce-o fi fost în mintea celor care m-au văzut? Ce au înțeles ei din ritualul meu, nu știu. Nimeni nu m-a deranjat. Nimeni nu m-a întrebat ce fac.

Scurtă lecție de gramatică

x55

Acasă e un substantiv cu minim doi protagoniști. Definiția mea.

Acasă e o propoziție simplă cu subiect și predicat. Eu coc la cuptor atribute, iar tu le complementezi pe fiecare și le pui simetric pe pereți, după ce le-am desenat cu portocale. Eu decorez casa construită de tine după planul nostru. Cu ferestre largi să ne iubim pe lumină. Să-mi vezi ochii. Să-ți văd zâmbetul. Să scriem toată ziua litere.

Acasă e o frază. O transform eu din când în când în propoziții labirintice, udate de oceane unde m-ai dus tu. Lăcrimez la cascade (îți amintești în Brazilia când am plâns de fericire că Dumnezeu m-a sădit om pe pământ ca să-i ador măreția?)

Acasă devine o fraza cu propoziții secundare, înșiruite nu prea cuminte într-un draft de principală. Tu spui că sunt cea mai cea de pe pământ. Dar ești îngrozitor de subiectiv. Până la urmă calitatea mea e că sunt iubita ta cu verbe auxiliare.

Azi ninge. Și chiar de mă grăbesc uneori,  mă uit la liniștea ta și-mi potrivesc pasul după pasul tău. Să nu-ți fie frică! Pentru că eu sunt tu. Și tu ești eu.

Virtuali. Intens virtuali

20728231_1341781839272893_6081331678142178084_n.jpg

Virtuali. Intens virtuali.  Păcat și inocență. Dragoste în ciuda…
„Sună-mă dacă poți.”
„Te sun în zece minute.”
Inima, să-i spargă pieptul, ca de fiecare dată…
”Ce faci? Vreau să mă plimb cu tine. Sunt în parcul de lângă casa mea.”
Ei îi fugi un gând ghiduș prin minte. Spontaneitate. Ce-ar fi dacă?
Puse pe GPS adresa lui. O avea, pentru că el pusese din start toate cărțile pe masă. Ea nu. Poate venise momentul să…
Nu-i spuse nimic, dar vorbind se apropia de el. Găsi o parcare. Coborî din mașină. El descria copacii și se juca ghiduș cu ea. Ei îi tremura vocea de nebunia pe care o făcea. Fără să-i spună.
Îl văzu de la distanță. Se plimba încet și zâmbea vorbindu-i. Îi vedea semi-profilul liniștit. Iubea liniștea lui. Trase aer adânc în piept. Stomacul îi era în gât. Dacă?
Un timp rămase așa, la distanță suficientă cât să nu o audă că era atât de aproape. Încerca să se liniștească, să adune curaj. Conversația curgea între ei, ca întotdeauna.
El, fără să știe ce se petrece, simțind tonul agitat:
„Ești ok?”
”Nu știu. Tu trebuie să îmi spui asta.” Și închise telefonul.
Se apropie încet, tremurând, deși afară era cald, aproape ca vara.
El, derutat, își verifică telefonul. O fi pierdut semnalul?
O sună din nou. Iar telefonul ei începu să sune exact în momentul în care ea necunoscuta-cunoscută își strecură mâna în palma lui.
Uimit, involuntar, îi strânse instinctiv mâna și se întoarse spre ea.
Rămase fără cuvinte. Ea, acolo?
Apoi realiză ce se întâmplă, o îmbrățișă și întinse mâna protocolar.
Zâmbi ghiduș: „Eu sunt X. Nice to meet you!” Vizibil emoționat și el.
Ea îi strânse mâna, dar nu avu putere să spună nimic. Colțurile buzelor ar fi vrut să zâmbească, dar nu reuși. Încercă să se adune. Îi venea să fugă și să stea în același timp. Avea nevoie să se acomodeze cu străinul acesta pe care îl cunoștea atât de bine. Fizic era el, îl știa bine din mulțimea de fotografii pe care le primise de-a lungul relației.
O îmbrățișă, dar îmbrățișarea lui nu avea nimic cald. Era protocolar și civilizat, iar ea ar fi vrut să dispară de acolo într-un clipit de ochi.
Cine era străinul acesta care purta chipul și vocea iubitului ei? Vorbe fierbinți și nopți arzânde timp de aproape doi ani… Un joc de-a v-ați ascunselea între ei.

La început dorise să o vadă. Insistase. Locuiau în același oraș. Era absurd să nu se întâlnească. Apoi se obișnui așa, udând în fiecare zi ghiveciul cu speranța. Prietenii râdeau de el și de iubita lui imaginară. Mereu singur la chefuri, dar cică în relație. „Hai măi, las-o! Uite-o pe x, ori pe y. Ce e greșit la ele? Ești bolnav!” Apoi îi dădeau pace.

Însă el nu voia să riște. Nu putea să o piardă. Îi era sete și foame. Accepta puținul dat de ea. Nu era nimeni ca ea. Deși se ascundea în spatele unui ecran. În mintea lui știa că e chestie de timp. Că într-o zi se va întâmpla și asta. Și-i spusese: „Pentru tine pot să aștept și zece ani. Și mai mult.” Relația lor era ciudată. Dar exista. Palpabilă, adâncă, deși nu se cunoșteau. Nu fizic. Însă erau doi solari. Trăiau intens momentele împreună.

Se hotărâse singură că e momentul să se vadă. Spontan. Nebunește.
Riscând. Fără să-l avertizeze.
Se priveau curioși, își analizau trăsăturile, gesturile. El o făcuse să-i promită că la eventuala lor întâlnire se vor săruta.
Dar acum, față în față nu se gândea nici unul la asta. Nu se regăseau. Dezamăgirea îi broda gândurile încet. Omul acesta, da… era el. Dar nu găsea căldura aceea…
Modul în care râdea, modul în care își mișca mâinile și… privirea. Nu îi plăcea privirea lui. Tonul vocii. Politețea exagerată. El încercă să o ia de mână, dar involuntar, înainte să gândească, ea își retrase mâna ca arsă, la atingerea lui. El nu insistă, dar se opri brusc din vorbit și îi citi în ochi dezamăgirea. Îi părea rău, dar nu se putea controla. Nu aveau ce să-și spună. Pentru prima dată în aproape doi ani nu găseau vorbe…
„Eu o să plec acum.” Spuse ea, fără emoție de data asta.
„Deja?” Întrebă el. Mai mult din complezență, fără să creadă nici el în acel „deja” fără vlagă.
Zâmbi. Se întoarse pe călcâie și se îndreptă spre mașină. Era liniștită și calmă. Ciudat, dar fluturii din stomac zburaseră brusc. Emigraseră pe altă planetă. Pe un alt umăr visător.
Auzi niște pași în urmă, dar nu se întoarse. El o atinse ușor:
„Ai uitat asta!”
Se întoarse mirată, iar el cu o mișcare scurtă o trase în brațe și o sărută. Brusc. Răspunse involuntar sărutului, fără să realizeze. Mâinile lui o strângeau cu putere pe corpul lui, iar buzele flămânde își continuau explorarea, fără să țină cont că în parc erau copii cu bunici și părinți, fără să-i pese în acel moment de privirile dezaprobatoare ori curioase ale trecătorilor. Apoi o lăsă la fel de brusc.
„De ce ai făcut asta?”
„Ai promis.” Îi aminti el. „Nu vreau să te pierd. Te rog. Dă-mi o șansă.”
Îl privi. Nu știa ce să facă. Instinctul îi spunea să plece, dar ceva o ținea pe loc. El o ținea pe loc.
„Altă-dată” minți. Și deschise portiera. Dar el nu o lăsă:
„Te rooog! Să bem o cafea împreună. O oră. Atât îți cer. Apoi faci cum dorești.”
Acceptă tăcută. Ce mai conta o oră în plus, sau în minus la cei aproape doi ani?
Între ei se căscase brusc o prăpastie imensă. Chimia, care ar fi trebuit să danseze rock, lipsea cu desăvârșire. Îl simțea și pe el detașat. Știa că e ambițios, că are nevoie să demonstreze, că are nevoie de confirmări. Că e o nevoie organică a lui, aceea de a nu se simți refuzat.

-va urma-

Primăveri de noiembrii

Emoții mari am avut sâmbăta aceea. Bagajele așteptau la ușă, iar noi alergam precum Ana lui Manole prin vânt, ploaie și ceață, plus un trafic infernal (până când ne-am depărtat bine de Toronto). Trebuia să ajungem la St. Catharines ca să o întâlnesc pe Corina. Nu apucasem să prind locațiile mai apropiate (la consulat, sau Oakville), dar în Canada distanța e soră cu românul și nu numai cu el. Așa că Niagara să fie, doar să o strâng în brațe un minut. Nu concepeam să nu o întâlnesc. Aș fi făcut mult mai mult, nu doar o sută de kilometri ca să o văd.

Și asta mi-a amintit de o întâmplare. Eram aproape de Washington. Pe autostradă. La un punct am văzut o mașină cu număr 4OZON. L-am convins pe soțul meu să facă niște manevre, surori cu pierderea permisului, ca să fac poze. 4 Ozon. For Corina Ozon.  Ce-am făcut cu ele? Bineînțeles că le-am pus pe fb. 😀

Pe Corina am cunoscut-o prin litera ei la sfârșitul lui 2014. Ne-am împrietenit virtual. Iar când ne-am întâlnit fizic a fost ca și cum ne-am fi știut dintotdeauna. „Același aluat” a zis ea.

Am întârziat, pentru că… trafic. Lumea era deja așezată în jurul mesei, iar Corina și Magda vorbeau despre carte și oameni, despre fenomenul literar românesc, despre sentimente și viață. O seară de toamnă, canadian împrăștiată în suflete de români însetați să vadă, să cunoască, să știe…
Am intrat cu emoții duble, pentru că aveam să cunosc fizic două persoane pe care le îndrăgeam de ani de zile. Eram legată de ambele cu firele de păianjen ale literei și nu numai. Magda îmi luase un interviu, după ce-i fusesem „colegă de scriitură”, (o citez) în „Pastile de nesomn”, volum publicat de Corina.
Le-am privit cu zâmbetul adunat la ceafă. Eram fericită că sunt acolo, în aceeași încăpere cu ele și mă amuza faptul că ele habar nu aveau că zâmbetul acela larg care le fixa, era al meu.

Îi promisesem Corinei că o surprind la un eveniment. „Vezi, să mă tragi de mânecă!” îmi spusese ea, intuind timiditatea mea. Și așa am făcut. La sfârșitul discuțiilor, m-am dus la ea și am tras-o de mânecă. S-a uitat mirată la mine. (Ce-o fi cu nebuna asta, o fi gândit). I-am zis că ea mi-a spus să procedez așa. A părut derutată câteva secunde, apoi a înțeles și ne-am îmbrățișat așa cum te îmbrățișezi cu un prieten drag pe care îl revezi după o absență.

Magda m-a privit în ochi și mi-a spus apăsat: tu scrii. Mi-a atribuit VERBUL, ca și cum mi-ar fi pus trese pe umăr.

Corina? Carte și suflet și poveste (șapte cărți în trei ani – un soi de Făt-Frumos al scriiturii). Cărți scrise bine, cu miez, profunde. Stiluri diferite (o să revin cu impresia mea despre cea mai recentă carte). O să revin pentru că subiectul e stufos și trebuie să dau Cezarului ce-i al Cezarului.

Magda? Broderie de scriitură. Foaie De Drum Lung. Două cărți fantastic scrise și povești cu oameni, despre oameni. Care și-au replantat rădăcinile printre arțari. Unii cu succes și răni de dor minore. Alții vânturați, cu alergii în suflet, de la înstrăinare.
Multe sunt de spus….

Am toate cărțile lor scrise până acum. Le voi avea pe cele care vor veni. Pentru că litera naște cuvânt și pagina cere carte. Și mâna de pe condei e neobosită. Doare dacă nu scrie. Pagini cu sensibilitate și har. Literatură contemporană care oglindește pulsul nostru acum și aici.  Creativitatea crescând românește, pulsând vie, scăldată în litere.
Cu harul acela divin care cheamă alți ochi să pască cuminți cuvinte, pentru a crește mari suflete. Am plecat cu inima mare.  Cu și mai mult drag.

 

No’

images (3)
Cu postarea asta mi-o iau. Dar asta e, îmi asum ce zic. E părerea mea. Nu e un pamflet.

Emigrând am realizat că am lăsat acasă pronumele personal de politețe. Care by the way mă calcă pe coadă. Habar nu am de ce. Poate pentru că nu consider că respectul se ascunde în spatele a câtorva litere. Pentru că relațiile interumane aici se desfășoară extrem de civilizat între canadieni, care își spun pe nume chiar în condițiile în care, într-o conversație unul are 20 de ani și celălalt 80.

Să te adresezi cuiva pe nume șterge bariere, creează apropiere. Mi se pare stupid să spui cuiva dumneavoastră din principiu. Arunci o distanță inutilă și gratuită. Asta mai ales când primul, ți se adresează cu pronumele personal persoana a doua SINGULAR.

Mă refer în condiții de blog, că Slavă Domnului, locuind aici, unde și românii au aceeași mentalitate, nimeni nu se prea dumneavoastrează, doar generațiile vechi care țin la etichetă și firește că le respectăm cu drag dorințele. Însă chiar și unei persoane aflate la o vârstă venerabilă, dacă îți cere să îi spui pe nume, îi spui, frate, că nu ți se blochează rinichii. Eu așa procedez.
Respect cu forța?
– Zi-mi pe nume!
– Vai, dar nu pot… adică la vârsta dumneavoastră matusalemică îmi sar molarii dacă spun.

Da, știu! Sunt condiții de protocol unde mergi la costum și cravată. Dar în inventar avem creier și flexibilitate și ne putem plia după situație.

Am cunoscut la un moment dat o doamnă care, în ciuda faptului că suntem de aceeași vârstă îmi spunea dumneavoastră. Emigrante amândouă, ea prietenă cu buna mea prietenă D. Cică nu putea să-mi spună pe nume, pentru că predam română băiatului ei și avea ea un x față de profesorii de română.
Săraca, nu mi-a fost niciodată simpatică. Mai avea ea un x. Era soția preotului. Deci cineva în comunitate. Deci o dumneavoastră.

Între timp lucrurile s-au schimbat, nu ne-am văzut niște ani. Ea a divorțat. Ne-am ciocnit zilele trecute la alimentara. M-a strigat fericită PE NUME și am pălăvrăgit vreo jumătate de oră. Nu știu ce s-a întâmplat cu ea. Dar nu mai suferea de pronume personal de politețe.
Și chiar am râs amândouă. Și era chiar simpatică…

Și dacă ploaia s-ar opri…

images (2)Autostrada la scăldat. Zi de spălat păcate. Apocaliptică.
Întuneric. Spart din loc în loc de jarul farurilor din față. Ștergătoare de parbriz, sinistru dansând, arată drum. Limpezesc umbre întunecate și ude. Gânduri.

Ochii mei roșii. Ieșiți din orbite ca la melc. Lipiți pe sticla rece, invadată ritmic de nori rupți în coate, supraponderali, emigrând pe pământ.
Uzi emigrând pe pământ.

Mă ustură ochii de concentrare. Nu văd liniile de demarcație între benzi. Piciorul pe accelerație. Privirea înghețată. Nu clipesc. Ne grăbim. Viteză.
Poate că azi vine potopul?!
Mă mișc în tandem cu toții ochii roșii. Alergăm spre departe, spre înainte. Toți. Cu același start luat rând pe rând. Cerul e smoală. Negru impenetrabil.

Închid radioul. Veselia lui Ed Sheeran scuipă modern. Natura e sobră. Dramatică. Ieșită la vânătoare. Clasic răsculată. Ud pedepsind. Dizolvând graba, păcatul, umanul, lumina.
„I’m in love with the shape of you”, sună ca o manea ieftină într-o bibliotecă, sau într-o catedrală.

Miroase ud și sună ud.

Exituri. Tentant. Cumințenia străzilor din orașe cu cincizeci de kilometri pe oră. Semafoare generoase și roșii cu timp de clipit. De verificat telefonul și trimis mesaj: „Mai am o oră. Nu te îngrijora!”

Exit. Lejer. Răgaz. Domol. Lin și cuminte.
Tentant.

Nu ies. Fac parte din joc. Joc viteză. Joc ardere. Până la capăt.
Șah. Negru și roșu. Roșu și negru.
Dragoste și păcat. Lumesc rulând viteză. Negru de smoală, roșu de foc.

O oră și un pic până la adăpost. Cuib cu acoperiș. Cuib uscat. Cuib lumină. Cuib acasă.

PS: GPS-ul: You have reached your destination.

 

Sweet mood

345.jpg

Ieri. O zi lăptoasă și cenușie. Temperatură în conformitate cu ceea ce prevede legea pentru un banal mijloc de noiembrie. Mi-s dragi zilele de genul acesta, pentru că-mi devine grădină cu flori casa. Întotdeauna mi-au plăcut, indiferent unde am locuit. Iubesc cumințenia domestică a bucătăriei, lumina care se filtrează timid prin perdele (de când mă știu am locuit în case cu geamuri mari), căldura care se întinde nestingherită în jurul meu și, în general, toate elementele micuțe care personalizează cei patru pereți, transformându-i în acasă.
Monotonia e superlativul absolut pe care-l poate da o după-masă de noiembrie.
Mă apucă uneori cheful să fac dulciuri cuminți. Dulciuri de toată ziua, gustoase și ușoare, gen clătite, ori checuri, ori muffins. Și atunci căldura casei se împletește cu aroma de vanilie și coajă de lămâie.
– Mi-a ieșit checul ca o spinare de vacă, îți spun.
Arunci un ochi și râzi, amuzat de comparație.
– Ți-a ieșit ca toată vaca, îmi intri în joc.
Apoi îl scot din cuptor și miroase fabulos. Aroma cafelei se amestecă cu fierbințeala checului parfumat, cu gândurile și vorbele noastre. Cu liniștea casei și lumina lăptoasă și gri. E noiembrie…

2

4

1

8

9

10