Long weekend – Canada day (I)

Tags

, , , , , ,

20180629_092815

Am pornit cu noaptea în cap. Șoseaua se desfășura lungă tare până la destinație, vreo opt-nouă ore sănătoase de mers, dar intenția era să rupem drumul în două, să ne oprim la Montreal, apoi să continuăm spre Quebec City.

M-am născut cu dor de ducă și mi-ar plăcea la nebunie să am un job în care să călătoresc și să scriu despre diferite locuri de pe planetă.  „Vise maică, vise!” Știu. Dar poate mă aude soarta, poate se învârt în așa fel astrele ca cineva să aibă nevoie de mine, să mă pună pe drumuri și să-mi zică să scriu ce văd. Și să mă și plătească pentru asta. Râd când scriu. Visez cu voce tare, adică cu voce scrisă.

Nu știu alții cum sunt, ca să-l parafrazez pe marele povestitor, dar eu m-am născut cu mare dor de ducă. Nu am vrut să emigrez în Canada, pentru că eu de fapt sunt româncă până-n măduva oaselor. Dar tentația călătoriilor m-a făcut să-mi calc pe inimă și să plec, deși eram bine-mersi în țara mea, în casa mea, în orașul meu.

20180629_100345Vineri, 29 iunie, ora șase dimineața. Zi perfectă. Și cum să nu fie când în fața ta se întind peste opt sute de kilometri cu multe necunoscute, ai cafea și vei face cunoștință cu locuri noi? Emoția descoperirii nu se aseamănă cu nimic. Atunci te scurgi toată în ochii personali și absorbi culoare, gust, miros, informație, soare, ploaie, artă, istorie. Tu te pui deoparte, pentru că tu nu mai ești tu. Ești un soi de ochi de melc cu care mângâi minunea frumuseții lumii întrupată în om, cascadă, mănăstire, pădure, pictură ori o înghețată cu gust divin.

20180629_092352

Am ieșit la un moment dat de pe autostradă și am văzut o casă de om bun. Adică foarte bun, cu dovadă. Că no’, toți suntem buni. Dar așa trebuie să te numești când ai inima croită pe măsura atâtor colivii pentru ciripitoare. Sigur, tras pe dreapta, ieșit din mașină (eu) și făcut poze. Tot eu. Nu vă spun ce triluri și nebunie era acolo, pentru că în căsuțe era o civilizată și temeinică asociație de locatari.

20180629_144841

Am ajuns câteva ore mai târziu la Chalet Mont Royal și am admirat Montrealul de sus. Atât m-a impresionat la această locație: orașul văzut de sus. În rest nu mi s-a părut nimic deosebit, poate pentru că eu mă așteptam la un castel. Confundasem chalet cu chateau. Montrealul e un oraș superb, cu foarte multe puncte turistice, însă de data aceasta nu era obiectivul principal.
Așa că am tras aer în piept de la înălțime, am mers printr-o pădurice, pe lângă un lac, până la destinație, am făcut j-de poze, mi-am îmbunătățit cunoștințele lexicale, am văzut o familie de români și m-am amuzat. De ce? Pentru în timp ce tot furam eu imagini, i-am văzut și auzit de la distanță. Vorbeau tare. Când ne-au auzit vorbind românește, au tăcut toți, ca la comandă. M-a pufnit râsul și nu am putut să mă abțin. „Frumoasa noastră limbă românească”, am zis și am salutat. Mi-au răspuns cam cu jumătate de voce. Dar am întâlnit români și în Quebec city, în aceleași împrejurări, foarte calzi de data aceasta. Nu e o regulă. Majoritatea acționează în funcție de experiențele avute și, dacă omul s-a ars cu ciorbă, suflă și în iaurt.

20180629_142058

Prima zi a fost cumințică. S-a încheiat la un hotel aproape de Quebec City. Am dormit trei nopți în trei paturi diferite, pentru că așa s-au potrivit obiectivele unde trebuia să ajungem. Concluzia pe care pot să o spun de acum: a fost o vacanță foarte scurtă, dar fabuloasă pe care sper să o repet. 

 

Pe asfalt nu cresc afine

Tags

, , , ,

e63808a6850e038b7ef1d672cc7baecd--blueberry-recipes-watercolor-paintings

Am atâtea de spus că nu știu cum și de unde să încep. Ar fi înțelept să încep cu începutul. Voi începe însă invers, de la coadă la cap.

În Toronto s-a năpustit soarele și curge în șuvoaie otrăvitoare, fierbinți pe străzi. E un monstru invizibil ce te izbește în moalele capului, aruncând cu peste patruzeci de grade. E căldura aia tâmpită când transpiri degeaba, ai pielea jilavă și părul ud. Dacă ai putea, ai ieși din propria-ți piele. Dogoarea te obligă să fugi la umbră deasă, ori în apă. Dar avem ac de cojocului lui: AC. 😀

Am plecat în jur de ora 11 dimineața dintr-un Montreal îngenuncheat de foc. Aveam să ajungem acasă după mai mult de opt ore, deși în condiții normale nu facem mai mult de cinci. Trafic imposibi. Cum altfel? Ziua Canadei. Lume evadând. Long week-end.
Nu pot să vă spun cât de minunat ofertantă e țara asta imensă. Așa că lumea pleacă să vadă. Și strânge mii de kilometri sub roți, pentru că sunt atâtea de văzut, de respirat, de admirat.

Cu toate că autostrăzile sunt largi și au multe benzi, furnicarul de oameni a reușit să le sufoce în multe puncte. Am mers cu poticniri dese. La  fiecare on route, unde am oprit, erau cozi imense la punctele de mâncare și la băi. Aceste on route, care nu există în România, sunt un fel de food-court-uri plus benzinării, plasate din loc în loc pe autostradă Sunt mari, așa cum totul e mare în țara asta. Azi însă s-au demonstrat a fi insuficient de spațioase pentru puhoiul de omenet scos din bârloage. Nu am văzut niciodată locurile de genul acesta atât de aglomerate.

Soare orb, mulți kilometri în față, muzică, torsul motorului, opriri dese și un GPS fără soluții. Toate rutele alternative la fel de păcătoase. În mașină răcoare. Muzică. Butonez telefonul cu starea aia de lehamite când drumul lung se lungește la infinit și nu ai control. Nu ai habar când ajungi la destinație, pentru că destinația pare a fugi de tine.
Oboseală de stat degeaba după zile pline, mustoase, colorate. Acum peisaj liniar. Verde mult. Exituri. Mașini. Opriri și porniri.

Dintr-o dată răsare un nor pe șosea. O pâclă albicioasă, apare din senin. Aproape. Un nor mic și dens. Lăptos. Ceață, zice soțul meu în prima clipă. Fii serios. Pe căldura asta? E praf, spun absentă, fără să încerc să înțeleg de unde ar putea fi praf, convinsă totuși că nu e ceață.

În câteva secunde ochii prind niște imagini care se opresc neputincioase pe retină, refuzând să le traducă minții, dar dându-mi o stare de rău, de greață. Primul lucru pe care-l văd sunt afinele împrășitate pe griul mat al șoselei. Și-au pus fructe și ei, îmi trece iute prin gând, fără să știu care ei și ce caută afinele pe asfaltul fierbinte, neprietenos. Apoi câteva cutii răsturnate ciudat și alte obiecte plantate și ele fără nici un sens pe șosea și iar afine. Apoi o mașină într-o rână, lângă drum. Înregistrez cu încetinitorul detalii, culori, contraste. Și frică. Parbrizul e pocnit pe întreaga lui suprafață, străbătut cu vinișoare, linii și steluțe albe, uniform repartizate. Caut cu teamă șoferul, dar, în interior, în zona unde ar fi trebuit să fie capul, văd doar o talpă mare de pantof bărbătesc. Mașina e șifonată ca o foaie de hârtie scrisă greșit și aruncată la coșul de gunoi.

Zgomot. Agitație. Mașini trase pe dreapta. Șoferi alergând imprudenți pe banda întâi a autostrăzii spre victimă. Fiarele mașinii constorsionate, îmbrățișând strâns în capcana lor pe cineva. Tăblăria, o foaie de hârite boțită. Aruncată în iarbă. De unde praf?
Fum, nu praf. Talpa pantofului pe parbriz. Afine împrăștiate pe asfalt. Iad coborât pe pământ. Sirene. Multe sirene.

Lumină stridentă. Căldură pândind prin geamuri și parbrize. Un cineva care nu mai ajunge acasă. Un om cu vise și planuri și listă de cumpărături și iubiri și antipatii poate. Un om cu job și cu stres pentru mâine și pentru săptămâna viitoare și pentru anul viitor. Un om care a vizitat un loc frumos. Un om căruia i-a fost cald și sete și dor. Un om care conducea o mașină: o foaie de hârtie ușor de șifonat și aruncat la gunoi. O foaie de hârtie care scuipă afine și cutii și oameni. O foaie de hârtie insensibilă la căldură, la frig și la dragoste. Și fragilitate. Și ziua de zi și clipa de acum și atât. Fragilitate. Frângere. Om.

Un infern coborât provizoriu pe pământ, dar în condiții de civilizație ușor de evitat. La un click de butonul termostatului în mașină sau în casă.

Ghicitoare

Words-love-17385975-500-362

Trei vorbe ți-aș spune
doar trei
când curcubeul s-ar întinde de la mine la tine.
M-aș aduna toată, ca o pisică răsfățată
și doar trei vorbe ți-aș toarce la ureche.

Ți le-aș spune foarte devreme dimineața
ori noaptea, înainte să aluneci în vis.

trei vorbe ți-aș spune
de fiecare dată când tristețea și-ar bate clopotele pe umărul tău,
ori când ai râde în hohote (știi cât de frumos râzi?)

Trei vorbe ți-aș spune de fiecare dată.
Le știi?

Quote

“Pasi” — arta si natura

Ane ne-a făcut o surpriză minunată. O postare dedicată „Pașilor”. Comentează cu delicatețe, abia atingând tastatura rândurilor. Cartea atinge inimi și scoate la iveală gânduri și similitudini între experiențe și gânduri personale, filozofii de viață. Multă lume se regăsește parțial sau total în rândurile „Pașilor”.
Editorul cărții noastre ne-a spus că abia după șase luni cartea are un răspuns obiectiv de la public. Cu siguranță că domnia sa are dreptate, însă am primit deja până acum mult feedback frumos, inimi care se deschid în cadența pașilor, inimi care pășesc deschizându-se curat.
Mulțumim mult, Ane!

“Pasi” – roman de Em Sava & Axel O carte pe care am citit-o cu mare plăcere. O scriere duală de exprimare …. de dragoste, Nicole si Axel. O scriere frumoasa, curg cuvinte cristaline, din pasiune pentru scris. Talent. Recomand cartea, cu tot dragul! Am ales sa scriu concluziile mele. Nu intru in detalii. Fiecare are părerea lui despre o […]

via “Pasi” — arta si natura

clișeu de-aș fi, ori de n-aș fi

36

Mă întreb cum poți să nu fii clișeu când te naști, iubești și mori, exact ca fiecare individ dinaintea ta, din dreapta ta, din stânga ta?
Cum poți să nu fii clișeu când durerea a durut și înainte de tine și altul a țipat înainte ta? Când toți oamenii, care au fost, sunt și vor fi, au iubit, iubesc și vor iubi? Când toți au râs, râd și vor râde?
Cum să nu fii clișeu când toate femeile au născut, au fost arse pe rug de trădare și au îmbătrânit dizgrațios într-o zi de toamnă? Toate.
Dragostea se repetă la infinit și roata se reinventează în fiecare luni a săptămânii, iar soarele răsare zilnic. Și luna. E și ea.

10

Cum să nu fii clișeu când ți-e foame și sete și a ai doi ochi cu gene pentru strecurat lacrimi?
Cum să nu fii clișeu când ploaia plouă și avioanele zboară, iar florile revin tot păpădii și margarete în fiecare an?
Cum să nu fii clișeu când toate vorbele s-au spus și toate cărțile s-au scris, iar ochi oricum nu am cât să cuprindă tot?

17

Fac poze cu nemiluita, apoi îmi încarc memoria telefonului și laptopului pentru că fiecare dintre ele are o poveste la care nu pot să renunț. Dacă te uiți la mine în telefon nu vei înțelege în ruptul capului de ce am cinci poze cu aceeași floare. Doar că fiecare rază de soare spune altceva și nu pot și nu știu la care să renunț. Clișeu.

Pădurea mă inspiră. Eu o inspir. Îmi umple plămânii și inima și-mi odihnește ochii obosiți de exces de ecrane. Îmi place natura. Obositor îmi place și o iau cu mine acasă în telefon. Azi eram pe pod și un zgomot ciudat m-a făcut să mă opresc. Nu știam de unde vine. Dânsul ronțăia. Nu prea civilizat, fără cuțit și furculiță, fără să țină gura elegant închisă între înghițituri.

Și după toată poezia răsăritului și-apusului de soare. După petale și artă și sărutări și râs, viața se răsucește brusc obosită, ca o surcică ruptă-n două de omul obișnuit. Cel care nu vede nuanțe și spune scurt și clar într-un mesaj întins pe-o bancă.

34

Asta-i pădurea mea, ori parcul meu azi, la sfârșit de iunie. Nu-mi aparține, dar e a mea pentru că o iubesc, așa cum ale mele și ai mei sunt prin iubire cei și cele pe care îi păstrez în inimă și îi dețin pentru că sunt a lor.

Humber – Toronto – 26 iunie 2018

 

 

 

Plouă


Sâmbătă cu ploaie. Toronto. Zi perfectă. Viața e simplă: o carte și o ceașcă de cafea. O carte pe care o scriu. Ploaia răpăie liniștit și ritmic. O aud. O simt. Ce bine miroase ploaia! Ploaie de vară amestecată cu dimineață de sâmbătă și aromă de cafea. Yummy!!!
Toate problemele se îneacă în ceașca de cafea, iar stropii de ploaie le spală. Noi, oamenii, scriem povești. Suntem cărți cu întâmplări și linii de dialog. Unele ajung pe hârtie. Altele nu. Toți bem cafea și zâmbim. Toți iubim. Toți reinventăm roata și apoi murim. Dar azi plouă și timpul stă cu noi, leneș, în pijama. Îl păcălim nițel. Ne transformăm atunci când plouă în Scherezade. Suntem copii și vrem să-nvățăm dansul în ploaie.
Suntem clișee. Cu credința fermă că am inventat dragostea, durerea, dorul, noaptea și ziua. Unii doar țipă mai tare. Asta e diferența.
Plouă și scriu.

O simfonie cool

9b314af3-7191-4501-8126-0e17503ae40b_jpg_615x9000_q95
Hai să vă povestesc ce-am pățit săptămâna trecută. Trebuia să mergem la concert. Frumos tare. Casa Loma. Symphony in the Garden. Deschidere de sezon. Abia așteptam. Și mă îmbrac eu frumos, cu o rochițâcă subțâricî. Îmi iau și un sacou de-ăla de n-ar mai fi, peste.

Nu-s curioasă cum e vremea. Di ce m-aș uita la grade? Că nu-s în armată. Știu că-i frig, dar, ocupată cu ale mele, îmi alunecă pe lângă minte informația. Am prea multe de făcut, iar în casă e cald și bine, că doar am pus termostatul la douăzeci și patru de grade.
Nu gândesc să verific vremea ca să mă îmbrac adecvat. Io știu un lucru în spatele minții: e iunie. Câteva secunde să mă uit pe net? De unde?

Realizez că nu e bine din momentul în care ies pe ușă. Brrr! Tremur până în stație. Dar no, fiind în Canada, mă gândesc că e încălzit peste tot. Civilizație!
Concertul e în grădina de vară. Am mai fost. Știu sigur că va fi cald. Nu-mi fac probleme. Doar să ajung acolo.

Nu știu ce sânge au ăștia în ei. Cre’ că de șopârlă. Ăștia, adică băștinașii. Bagă, frate, aer condiționat de zici că suntem alimente și ne alterăm dacă ne bate vreo boare confortabilă de căldură. În metro e alizeu. De la aerul condiționat. Sunt cam verde. Dar acu’ ce să fac? Am plecat? Am plecat.

N-am mers cu mașina, că e oarecum în zona de centru și până găsim parcare… Ajungem în sfârșit la castel. Dinții îmi clănțăne muzical și mă întreb cum pot fi atât de @#$%^&# să nu verific temperatura înainte să ies din casă.

Ajungem. Intrăm. Cald și bine în construcția delicată, de sticlă, a grădinii de vară. Dar, surpriză!  Full house. Nici un loc liber înăuntru. Plasatoarea, foarte amabilă, ne găsește două locuri bune, foarte aproape de orchestră. Afară!!! În lateralul clădirii. Pânze de aer cald protejează interiorul. Doar interiorul.

Mai sunt 25 de minute până la ora șapte, când trebuie să înceapă atât de așteptatul concert. Stau țeapănă pe scaunul metalic și rece. E foarte multă lume. Îmbrăcată. Îmbrăcată de iarnă. Cu paltoane. Și căciuli. Unii au pături.
Ei au verificat vremea!!!

Strâng din dinți și stau cât mai adunată. Mă obișnuiesc eu cumva. O să uit când începe muzica. Mai e puțin. Și ăștia nu întârzie. Sunt civilizați.

Simt printre scaune șuieratul pădurii. E multă vegetație în grădina castelului. Multe frunze. Care cântă. Pe ritmul instrumentelor acordate în așteptarea începerii spectacolului. Frunze care sunt reci și colectează frig și vânt. Și mă țintesc fix pe mine și rochițâca mea subțire. Săgeți discrete, cu destinație precisă.

Minutele trec greu. Foarte greu. Îmi bag fiecare mână în mâneca cealaltă, ca și cum aș avea mănuși. Și tremur. Ca frunza. Pe ritmul instrumentelor zdrăngănind și repetând.

E șapte fără un sfert. Secundarul se mișcă precum un melc ieșit la pensie. Minutarul ehee! Plecat în vacanță. De vară. În Caraibe. La soare și căldură. Atât e de zen. Se face în sfârșit șapte. Ar trebui să înceapă, că aici nu se întârzie. Ora e oră.

Dar, ca și cum ar vrea să îmi facă în ciudă, minutele dansează lent, bine îmbrăcate, nepăsătoare. Și nu se întâmplă nimic. Artiștii ajung pe rând. Fără grabă. Cu un zâmbet festiv lipit de fețe. Verific programul. Am înțeles bine. E șapte.
Lumea se foiește, discută, emană energie pozitivă. Paltoanele sunt pufoase, căciulile se rotunjesc protector pe capete. Aproape de noi, o mamă-și aranjează fetița bine îmbrăcată și se gudură amândouă sub o păturică groasă. Îmi simt nasul rece.
Curtea castelului e plină de mese. Nu există nici un loc liber. Fiecare scaun e ocupat. O lume îmbrăcată gros stă așezată, zâmbește fericită și așteaptă cu răbdare marea gală. Deschiderea sezonului. Deja trepidez. Îmi aud țăcănitul tocului pe cimentul rece. Mă uit la telefon din minut în minut. Să văd cât e ceasul. Îmi simt șalele înghețate. Și zece. Și douăzeci. Nu se întâmplă nimic. Se face șapte jumate și în sfârșit un ropot de aplauze anunță apariția dirijorului. Lumea e în delir. Aplauze îndelungi pentru maestrul Kerry Stratton.

În tandem pornește un fir de vânt. Timid la început, se intensifică în același ritm cu acordurile divine ce umplu văzduhul rece. Îmi intră prin păr și prin haine. Dansează prin țesătura subțire și-mi face pielea de găină. Taie totul în două. Îngheață și sufletul în mine. Rezist eroic încă douăzeci de minte. Însă frigul s-a înșurubat bine de tot în fiecare celulă, și se strânge tot mai tare. Și mai tare. Îmi prinde în gheare sufletul și respirația și auzul.

Canada. 5 iunie, 15 grade și un vânt-bisturiu ce taie în fâșii subțiri tot ce-i stă în cale. Tranșează sistematic și precis, ca un măcelar de elită. Taie și congelează.
Mi-au înghețat și urechile. Simt că îmi pică. Și pe acorduri dumnezeiești de Beethoven, înghețată bocnă, plec. Aud până departe ecourile muzicii chemându-mă. Însă frigul a învins muzica. În taxi e cald și bine. Iar acasă e și mai cald. Și mai bine.
La înțelepciunea unui pahar de vin, fiert cu scorțișoară, știu cu siguranță două lucruri. Unu: că nu am îndurat în viața mea un frig atât de crunt. Și doi: că niciodată nu voi mai pleca undeva fără să verific timpul probabil.

 

Ți-e rușine că ești român?

Image result for disgust

Experiența dezrădăcinării și încercării de adaptare pe alte plaiuri e traumatizantă din foarte multe puncte de vedere. Ne adaptăm cât și cum putem țării noi, dar niciodată nu ne putem spăla genetic, oricât de oripilați am fi de „românismul” arătat peiorativ cu degetul de mulți dintre noi, cei care nu mai trăim în țară. Rămânem copiii părinților noștri români, nepoții bunicilor noștri români și ei. Oricât de parfumat e aerul pe care-l respirăm, oricât de mult ne-am înfige degetele în solul străin, arborele nostru genealogic tot tricolor înflorește. Ne putem dezice declarativ de România, dar nu putem scoate România din noi. Putem strâmba din nas atunci când auzim limba lui Eminescu, dar o fărâmă de accent tot se va strecura în engleza (ori mai știu eu ce limbă) noastră și atunci când ne certăm, tot în românește devenim creativi.

Trăind în Canada din 2001 am întâlnit tot felul de oameni: români sau alte nații și am avut o multitudine de experiențe de toate felurile, ca fiecare emigrant. Singurul lucru pe care pot să îl spun cu certitudine e că nu putem cataloga și generaliza. Nu există pădure fără uscături. Nu putem defini drept „românism” lipsa de educație, isteria, suficiența și exemplele negative pot continua.

Tipologia umană se repetă plictisitor, cu accente specifice, desigur, în fiecare nație. Dar așa cum românul nu deține drept de autor la frumusețe și inteligență, așa nu îl deține nici la prostie ori lipsă de caracter.

Am văzut de prea multe ori priviri de sus în jos ale celor aciuați într-o țară mai civilizată decât România, care au senzația că au primit brusc perfuzie cu sânge nobil, le-au crescut trese pe umăr și au devenit aleșii nației, nemaifiind atinși de praful drumurilor mioritice.

„Nu suport românii!” îmi spunea de curând cineva, uitându-și complet obârșia. „Nu mai pot suporta românismele. Am învățat să trăiesc altfel. Să nu îmi complic viața.” „Asta-i România!” a exclamat un tânăr, nemulțumit de o situație în care bunul lui simț ar fi trebuit să funcționeze. De ce? Cât e România și cât suntem noi?
De ce punem lipsei de educație, lipsei de caracter, lipsei de cultură de multe ori, etichetă națională? Nu. Nu e România. România nu are nici o vină că tu ești nedus la școală, că tu ești isterică, iar tu ești limitat.

România e acasă. Și acasă nu e nici clasa politică, nici echipa sportivă cu care ții, nici măcar Simona Halep. România e mama și tata, obiectele copilăriei, amintirile din liceu, dulapul unde mama îți păstrează rochii de când erai de-o șchioapă și până la maturitate. România e gustul pâinii scoase din cuptor, e râsul bun cu prietenii la un pahar de vin în nopți de vară scurte. România e primul sărut furat și primul fard pe pleoape. E tot ce strânge sufletul, ori crește ritmul inimii. E bucurie și întristare câteodată. Dar și cei șapte ani de-acasă, tot acolo sunt așezați frumos în sertar.

Iar adevărul înstrăinării nu e roz. Trăim cu dor și doruri, cu inima cât un purice atunci când telefonul sună la ore ciudate, să nu aducă vești grele… Rozul, văzut de la distanță, pălește dacă te apropii și câinii cu colac în coadă sunt doar desene animate. Românul încearcă să se descurce, să supraviețuiască. Și el, ca oricine. Nimeni nu e cu stea în frunte. Nimeni nu a plecat doar din spirit de aventură de acasă. Românul și-a părăsit glia pentru o viață mai bună. Pentru un job mai bun. Pentru o pâine mai bună.
Că a găsit una mai plină de E-uri și de alte litere ale alfabetului, e deja altă poveste. Dar românul e mândru. Îi place parada. Își etalează cu mândrie casa cu multe camere și grădină cochetă, dar nu suflă un cuvințel despre ratele la bancă care-i hrănesc iluzia de bogăție, de bunăstare, de confort. Indiscutabil există avantaje să trăiești afară. De asemenea sunt destine menite să crească la umbra pomilor străini. Nu e o regulă să-ți duci viața în țara în care te-ai născut. Dar e o lege nescrisă care spune să-ți iubești părintele. Să nu uiți de țara mama și să nu îți negi trecutul. Dragi îmi sunt românii mândri că-s români. Și nu-i voi înțelege în vecii vecilor pe cei ce se rușinează de asta, ori își arată cu degetul frații de neam.

Omul e om, indiferent în ce limbă spunem definiția. Iar schimbarea cetățeniei nu schimbă esențele. Caracterul rămâne același. Poți renunța la „escu” din coadă și adăuga un „th” spus printre dinți. Însă tot mai des, privindu-te în oglindă, vei vedea în tine imaginea părintelui tău.

Pe diagonală

e-books

Printre multitudinea semnelor de întrebare din sertarul cu nelămuriri, am două intrebări rotunde și mari cât doi pepeni verzi.
Una se referă la cititul pe diagonală.
Voi citiți pe diagonală? Eu nu. Da, dacă-s prea obosită ori, mai ales, dacă nu mă dă pe spate ceva ce citesc, mai fușerlesc niște pagini. Una, două, nouă… dar aia se cheamă că le-am cam sărit. Că nu le-am prea citit, deși ochii mi-au patinat pe rânduri, într-o încercare disperată de a le ingurgita.
Am asistat la situații în care, vorbind cu o anumită persoană despre o anumită carte, să am senzația că ne referim la două subiecte diferite. Să o întreb uimită detalii, ca să mă asigur că suntem pe același tărâm și să se scuze: știi, am citit pe diagonală.
Păi pe diagonală ai și înțeles. Explicați-mi și mie cum e cu acest mod de citit? Cum se face?

A doua întrebare se leagă de carte. Carte clasică de hârtie sau format electronic?
În vacanțele ultimilor ani, am remarcat că lumea împrăștiată pe plajă ori în jurul piscinelor avea în mână telefon sau tabletă. Rare excepțiile cu cartea în mână. Foarte rare.

 

Urma urmei

2b3861900d13c63f2e508ab9693c4e4b

Pășesc încet.
Nu tulbur apele copacului ascuns între coperți.
Pășesc încet,
abia ating nisipul ce odat’ a fost castel.

Pășesc încet.
Nu mă aud.
nu știu,
Sunt pașii mei?
Ori urma visului ce-o fi pornit la drum
să mă găsească.

Pășesc încet
cu miezul de furtună încheiat la gât,
strâns bine între palme.
Și mere verzi își lasă urmele
pe fiecare drum.

Pășesc încet.