Lumini sau umbre

a16.jpg

Orașul paște cuminte la picioarele mele. E obosit de-atâta zi.
Înghite soarele cuminte. Docil. Ca un copil ce vrea să crească mare.
Orașul strigă. Cu toate felinarele înalt crescute, păzind Gardiner Expressway. Prozaic.

a11

Orașul- poezie și balcoane. Poveste la fiecare geam. Poveste?
Un râs strident și-o lacrimă tăcută. Orașul râde-n CN Tower și varsă tot ce-i lacrimă în lac.
Eu sunt în fața ta. Aproape și departe. Îți sunt nălucă.

a21

Orașu-ascultă muzică. Apoi apune adunând tăceri și liniști într-un buchet de noapte bună. Cum altfel oare s-ar naște dimineața?

Orașul s-a închis pe sine însuși în zăbrele și-adulmecă cuminte cadența pantofilor mei roșii. Se-ntinde preș. Orașul mă iubește.a24

Orașul e lumini și umbre. Și-ascunde căutări în spate de cuvinte. De-a v-ați ascunselea. Și crește în fiecare dimineață zgârie nori. Beton și sticlă.

a

E iunie-n orașul meu. Luminile se sting.
Orașul s-a închis în sine. Tăcerea-nvârte cheia de două ori.
Zece și zece. Ceasul s-a stricat.

a22

Mi-e taină orașul. Mi-e dragoste orașul. Mi-e dor. Mi-e întrebare. Și mi-e răspuns.
Tu mi-ești orașul. Îmi ești acasă.
Orașul s-a trezit în somn. Visează cadența pașilor mei roșii.

Miracolul din fața ta

20170517_192021.jpgCâte o imagine îți umple sufletul ca pe-o găleată cu apă de izvor. Și dai pe dinafară de fericire. Ai întâlnit frumusețea. Ochiul tău face plecăciune adâncă minunii, pentru că nevoia ta de frumos se întâlnește cu frumosul, iar ecuația e perfectă. Fără rest și virgulă. Te afli în creierii munților, la aproape 3000 de metri altitudine. Nu ești doar cu capul în nori, ci cu întreg corpul. Realizezi că ești sănătos și plin, iar în fața ta se derulează simplu și miraculos viața. Te înclini în fața divinității, pe care o simți cu tot sufletul. Sunt porțile larg deschise. Nu îndrăznești să o numești, dar mulțumești, așezând bucuria ta acolo, lângă cetina de brad curată…
Noi oamenii, cu bune și rele suntem doar niște furnici, cu trăiri gratuite și planuri pentru infinit, când infinite sunt doar pădurea și muntele și apa… și nici ele…

Pași (7)

puzzle-pieces

E ușor să dai sfaturi, să fii convingător altor urechi. Phii! Cât e de ușor! Când e altul în fața ta vezi clar, ca într-o fotografie, toate detaliile. Le poți așeza și îndrepta ca pe un puzzle răsturnat anapoda.

Dar când e vorba despre tine? Nu mai e la fel. Știi teoretic binele și răul. Cunoști setul de reguli moral-sociale după care funcționează umanitatea, însă observi cu panică: ai sărit de linie. Nu mai ai control. Mintea devine o voce pe care n-o mai auzi. Nu mai vrei s-o auzi. Nu mai poți s-o auzi. Și ți-e cumplit de necesară o altă minte, o altă inimă care să vadă detașat. Un prieten bun. Să-ți spună el ceea ce tu de fapt știi, însă ți-e vital să vină din afară.

Cel mai bun prieten e soțul meu. El îmi ridică de pe umeri greutățile. E puternic și deștept. Adultul dintre noi doi. Eu sunt fragila. Femeia copil. Omul cu mulți prea în peisaj: prea sensibilă, prea visătoare, prea… De dragul și pentru binele meu vrea să mă șlefuiască, să mă facă după chipul și asemănarea lui. Pentru că mă iubește.
Dar patul procustian, în care-mi așază prea des sufletul, mă strânge rău. Mă iubește, dar se supără din nimic și tace. Iar tăcerile din casa mea frumoasă sunt grele. „Pentru că te iubesc” sună amenințător uneori. Nu știu, sau nu pot să-l mulțumesc cu mine, așa cum sunt. Mă iubește până la sacrificiu. Ar da ani din viața lui pentru mine, însă mintea lui înțelege răsăritul și apusul în altă limbă decât cea pe care o vorbesc eu. El gândește în cifre, eu în litere. El vede temperaturi, eu culori. El e analitic, cu capul bine înșurubat pe umeri. Calculează fiecare pas. Eu intuiesc oamenii, orașele și zilele.

Ne-am obișnuit să ne spunem tot. De fapt eu m-am obișnuit să îi spun tot: nuanțele pe care le văd pe stradă, la oameni, sau în inima mea. Mă ascultă cu răbdare și, de cele mai multe ori, cu un cuvânt mi-alungă neliniștile.
El e mai închis, mai reținut, mai sobru. Îmi spune rar ce e în mintea lui, dar eu știu că în mintea lui sunt eu și multe proiecte de muncă. E un om ocupat soțul meu. De aceea nu are prieteni. Mă are pe mine. Eu sunt universul lui atunci când are timp și când nu e supărat.
El e un tip serios. Eu sunt o tipă veselă. Comunic. Iubesc oamenii și am mulți prieteni care mi se destăinuie. Îmi caută sfatul. Bunul simț, care ne coordonează acțiunile,  merge perfect când e vorba despre ei.

De multe ori când am o problemă pe care nu pot să o spun nimănui, mă detașez de mine însămi. Mă dau cu un pas în spate și-mi spun: X. are asta și asta, iar eu trebuie să-l ajut. Ce îi spun? E o strategie care uneori funcționează.

Ciocnirea cu A. mi-a zdruncinat serios toate teoriile: despre viață, despre cuplu, despre mine. Aș putea spune că cineva mi-a făcut farmece ca să-mi deschid brusc ochii în ochii altui bărbat. Dar nu cred în magie, în deochi ori descânt. Nici în iubiri veșnice, ori suflete pereche. Basme.
Știu însă cu siguranță că, atunci când îți dorești din tot sufletul ceva, Universul conspiră ca lucrurile să se desfășoare conform dorinței tale. Ai grijă ce-ți dorești că s-ar putea să se întâmple. Am simțit asta pe pielea mea de multe ori. Credința și dorința au făcut ca imposibilul să devină posibil, iar soțul meu, inginerul pragmatic, cu capul pe umeri, cu formule care nu dau niciodată greș, și-a scos pălăria în fața intuiției mele. De multe ori.

Mi-ar fi greu să cred întâmplarea cu A. povestită de altcineva. Dacă vreuna dintre prietenele mele mi-ar  spune ceva asemănător aș râde cu clopoței. Aș pune imediat eticheta lălăială siropoasă și aș întreba cu toată ironia de care sunt capabilă: „Serioooos???”

Să recapitulăm! Deci plec eu aiurea, îmbrăcată ca de carnaval și mă ciocnesc de unul. Un tip oarecare. Un șofer de tir. Și chiar așa. Ce aș putea eu discuta cu un șofer de tir? Nu că aș face discriminări. Jur că nu fac. Fiecare job e nobil în felul lui. Dar… serios. Un șofer de tir? Fiecare meserie își pune amprenta pe cei care o practică. Oamenii din aceeași branșă au limbaj comun, verbal și nonverbal. Mediul îi modelează. Iar indivizii își aleg perechea în funcție de treaptă socială, pregătire, naționalitate, vârstă etc.
Discrepanțele prea mari generează întotdeauna dezamăgiri. Nefericire. Deci… Serios? Am vorbi despre camioane și trasee și gropi în șosele?
Boooon. Deci avem un punct fără răspuns.

Recunosc. Pe autostradă mi-a câștigat admirația. Jocul acela cu mașinile mi-a crescut adrenalina. A fost nemaipomenit. Iar gestul lui, de-a se pune scut cu ditamai animalul de metal, presupune mult eroism. Clar. S-a expus să mă apere. Mda. Încerc să-mi spun că așa ar fi procedat și alții, dar știu că mă mint. Booon! Are o bilă albă.

Faza cu puiul de cioară…  Absurd. Cum să oprești ditamai măgăoaia de j-de tone pentru o virgulă neagră înaripată. Rememorând toată întâmplarea m-am surprins zâmbind cu drag. Gestul acesta puțini l-ar face. De fapt… aproape nimeni. O duioșie mi s-a ridicat ca un val de căldură din stomac în gât și am oftat ușor.

Apoi mintea mi-a alunecat la punctul culminant al timpului petrecut împreună: privirile noastre dezvăluind fluxul incandescent dintre noi, mai clar decât orice propoziție cu subiect și predicat. Ceașca de cafea care ne-a înghițit vinovat sărutul. Atingerile îndrăznețe ale degetelor noastre fierbinți și flămânde. Atât de îndrăznețe, împletindu-se într-un joc inocent dar erotic în același timp, mai senzual decât mi-aș fi putut imagina. Doi adulți adulmecând dragostea. Adolescentin adulmecând dragostea. Înfricoșător de frumos.
Și distructiv, m-am scuturat. Mai ales distructiv. Pentru că în viața mea nu e loc nici de ciori șchioape, nici de camionagii atipici.

Iar deznodământul a venit corectiv. Toată povestea asta ciudată s-a înecat în scrisoarea rătăcită aiurea. Întâlnirea nebifată a aranjat lucrurile.
Mă frânge faptul că A. gândește greșit despre mine, dar o eventuală întâlnire cu el, în care aș avea posibilitatea să-i explic adevărul, ar putea avea consecințe dezastruoase. Omul acesta acționează diferit de oricine, iar eu alunec rapid înspre el. Pantă extrem de periculoasă! Până la urmă e doar un necunoscut. A trăit un pic în inima mea. O să-mi treacă. Viața mea e perfectă așa cum e. Ce dacă mai sufăr uneori? Ce dacă singurătatea îmi susură de multe ori cântece de leagăn, în timp ce soțul meu lucrează pasionat la câțiva pereți distanță de mine?
Tabloul general e colorat frumos, iar prietenii mă văd fericită. Îmi admiră casa, mașina, hainele, vacanțele și veselia. Eu tac vorbind, căci tăcerile mele sunt ferecate sub șapte lacăte de zâmbet. Poate așa se traduce uneori fericirea.

Viața mea e plină, chiar dacă uneori problemele-mi se dizolvă noaptea sărat pe perna pe care pun capul. Am un soț bun care mă iubește. Care nu are prieteni pentru că eu sunt centru universului lui. Eu și munca lui. Munca e necesitate. Eu sunt plăcere. Când are timp. Când o să aibă timp.

Eu, cea adevărată, sunt soția soțului meu. Realitatea bate visul. Viața nu e o întâlnire întâmplătoare cu un necunoscut ciudat. Ciudat ca mine. Dar… cine se aseamănă se adună… cică. Bancuri. Adevărul e altul: contrariile se atrag.
Soțul meu e o mare liniștită. Adâncă și profundă. Tăcută. Eu o furtună cu sclipiri de curcubeie colorate. Viața nu e perfectă. Diplomația și micul compromis fac parte din trusa de prim ajutor a cuplului.

Și gândurile mi s-au aliniat cuminți sub semnul lui așa e bine. Însă fără de veste, brusc și strident ca o durere, m-a străfulgerat un gând: „oare cum o fi să trăiești cu cineva cu care ești pe aceeași lungime de undă?”  L-am alungat repede, speriată.  Doamne, ce gânduri inutile! Dar eu sunt puternică. Așa că-mi îndrept spatele hotărâtă, ridic nasul în vânt și zâmbesc cu încredere: Va fi bine! Viața e frumoasă.

Ajung acasă și aud un râs feminin imediat ce deschid ușa. C., așezată la barul din bucătărie, bea o tărie cu soțul meu. Vine la mine, mă pupă zgomotos și-mi spune imperativ că trebuie să ieșim la o înghețată, ca fetele. „N-am reușit să-ți corup bărbatul,” îmi spune râzând, ca de o poantă bună. El mă privește zâmbind și-mi face neputincios din umeri. Dau să mă așez și eu, însă C. sare ca arsă:
– N-am zis că ieșim?
Încerc să o conving să rămânem acasă, arătându-i cele câteva sortimentele de înghețată din congelator, dar nici nu vrea să audă. Cedez, râzând la rândul meu. Mă dau cu o umbră de ruj și ieșim. Soțul meu respiră ușurat și se întoarce în birou. E o după-masă superbă. Știu exact unde vom merge: pe terasa de pe malul lacului.
Intrăm amândouă bine dispuse, dar râsul îmi îngheață pe buze, văzând chipul cu trăsături dure, cioplite parcă în bazalt, cu ochi severi, care mă captează la rândul lor și brusc încep să toarcă miere.

Pași (1)  Pași (2), Pași (3) Pași (4), Pași (5) Pași (6)

Sub semnul lui Încă

thSY7JF9Z0Femei-copil suntem amândouă. Încă.
Flori, aflate sub semnul lui încă frumoase. Doare al naibii acel încă, știu. Asistăm neputincioase cum ni se desprind petalele și încercăm să le lipim la loc, cu glue, ori cosmetice scumpe. Mai păcălim un pic ziua, zilele. Însă tot apare câte un rid. Dar nu ne putem opri nici râsul, nici plânsul care creionează pânze de păianjen expresive, raze mici, ca și cum am încerca să desenăm soarele în jurul ochilor.
Ne e sete, Doamne, ce sete și ce foame… Nici noi nu putem defini pofta din noi. Și scriem și pictăm și ne agităm în labirint de căutări. Parcă aripile noastre sunt mult prea largi pentru o inimă obișnuită care ar avea curajul să ni se dăruiască. Am putea mistui. Și dăruim celor din jur, ne dăruim. Uneori îi speriem și se retrag pentru că nu pot să ne  restituie. Deși noi nu avem așteptări.

N-avem răbdare și nici timpul nu are răbdare cu noi. Trece și ne trece, deși noi încă mai copilărim, încă visăm la ziua când vom crește mari.
Tu ai idee cât de mult semănăm?
Noi, cu dietele noastre, cu mintea zăpăcită și cu penița și pensula în buzunar, cu iubirile care ne încearcă și încurcă uneori sufletul? Cu furtună prea mare, cu soare prea intens în vara care suntem.
Ne plac aceiași bărbați, dar ne-am măritat cu tipul manierat și calm, înzestrat cu toată liniștea și trăinicia pământului. De care avem nevoie, ca să copilărim.

Suntem două surori din două părți de Românie, cu dor mare în suflet. Căutând necontenit. Ne cheamă Căutare. Ne cheamă Neliniște. Ne cheamă Adevăr. Ne cheamă Dăruire și Dor.

 

Pași (6)

8Viața bate filmul, nu-i așa? Un clișeu spart de prea mult uz. Dar ce să facem dacă menirea noastră e să ne naștem, să reinventăm roata și să murim? Nu suferința noastră doare cel mai tare? Nu iubirile personale ne perpelesc pe jar? Nu fericirea noastră mișcă universul? Nu praful de stele produs de noi înșine alimentează paradisul vieții pământești?

E simplu tare să judeci. Doamne! Cât de ușor e să îndrepți acuzator degetul, să arunci cu piatra și să spui răspicat adevăruri general valabile recunoscute de lege și societate. Și-apoi te-ascunzi încovoiat când îți vine rândul: ”Să arunce primul piatra…”

Și te pocnește. Când ți-e lumea mai dragă te izbește în moalele capului. Din senin. Fără să cauți, fără să aștepți, fără să vrei. Logica devine o mănușă inutilă, pe care o arunci în gunoi. Epiderma are nevoie de contact direct. Inima dansează nerușinat în ritm de ploi de vară, iar mintea, legată la ochi, joacă un fel de baba oarba, având satisfacția iubirii în buzunar. Te metamorfozezi. Brusc tu nu mai ești tu. Devii el, iar el devine tu și toate valorile de până atunci se răstoarnă cu capul în jos. Tot ce nu sunteți voi se transformă-n mărunțiș de tramvai.

Sunt o femeie matură cu o viață împlinită. Am bifat la timp, cu succes fiecare etapă de până acum. Nu știu dacă sunt fericită. M-am pliat vieții. Mereu. Diplomația și micul compromis fac parte din trusa de prim ajutor a cuplului. E firesc să fie așa. Totul a funcționat mereu ceas. Poate cu mici revolte din partea mea, urmate întotdeauna de împăcări calme ca marea.

La fel a fost și atunci când am închis ușa în urma mea, mi-am luat mașina și am plecat lăsând în spate tot trecutul. Condusul mă liniștește. Șoseaua are propriul ritm, propria respirație, propriile zvâcniri. Ți se lipește de parbriz și se prelinge pe sub roți iar în față ai doar prezentul și viitorul care dispar în trecut cu fiecare metru străbătut. Dacă nu-l vezi, trecutul nu mai există. Dacă nu-l vezi… Șoseaua m-a dus la barul acela ieșit din timp, pentru ca existența mea cuminte să fie răvășită de un necunoscut. Sinonimul și antonimul meu. Un om în care m-am oglindit perfect.
Nepotrivite atingerile noastre, privirile, sărutul prin intermediul cănii de cafea. Vocea lui care a îmblânzit scorpia din mine. Jocul nostru, ce se confundă cu jocul sorții, al destinului… Tot șirul de coincidențe ciudate, aranjate parcă de un scenarist de duzină fără prea multă imaginație, cu recuzită luată la întâmplare: un barman cu cercel în ureche și coadă, cu ridicări din umăr, însoțite de priviri curios-ocrotitoare, de Sfânt Valentin de ocazie. Un pui de cioară șchiop și o cafea cu gust divin, dar mai presus de toate caragialesca scrisoare pierdută și regăsită mult prea târziu, ca și cum destinul, sadic, ne-ar pune față în față doar după voia lui, nu și după a noastră.

În seara aceea de joi am fost prăbușită. Îmi era greu să-mi maschez supărarea cruntă că nu deschisesem plicul acela nenorocit în timp. Mă simțeam vinovată față de omul de lângă mine. Dar și mai vinovată mă simțeam față de A. care nu putea bănui motivul pentru care nu ajunsesem la Starbucks la ora 6 p.m.

Culmea ironiei: soarta făcuse posibilă o întâlnire întâmplătoare în afara orașului (când el oprise pentru puiul de cioară) însă acum, având coordonate clare spațio-temporale, se pusese de-a curmezișul. Mă durea sufletul că-l dezamăgisem.

Ziua următoare, ca de fapt tot week-endul a fost un calvar. Nu puteam să mă gândesc la altceva, deși îmi repetam obsesiv că așa a fost mai bine. Încercam să mă conving că lucrurile au decurs așa doar în avantajul meu. Însă ceva în mine era spart și pofta de viață se scurgea prin fisura aceea. Îmi repetam la infinit că am tot ce îmi trebuie, absolut tot. Că sintagma „suflet pereche” e o aiureală, o găselniță siropoasă de telenovelă, o scuză pentru ca feromonii să fie urgent alimentați. În plus ce știam despre bărbatul respectiv? Mai nimic. Dar nu mă puteam convinge și sentimentul de regret, de eșec, de vinovăție, de supărare pe mine însămi că nu văzusem scrisoarea, nu-mi dădea pace.

Din fericire C. și-a petrecut week-end-ul la noi și a colorat din plin atmosfera. Prezența ei m-a obligat oarecum să fiu o gazdă și o prietenă bună. Nu știu cum ar fi fost zilele acelea fără ea. Din păcate nu-i puteam povesti nici măcar ei ce mă frământă. Întâmplarea neobișnuită cu A. îmi era atât de intimă, era atât de a noastră încât nu o puteam dezvălui nimănui. Și până la urmă văzut din afară putea să pară extrem de pueril. Cum să exprimi în cuvinte intensitatea unei priviri, aprinderea moale a unei atingeri și inflexiunea mângâietoare a vocii unui necunoscut pe care l-am simțit mai cunoscut și mai aproape decât pe oricine altcineva. Absurd. Imaginația mea bogată o luase razna cu siguranță.

Sunt o femeie cu capul pe umeri. Cum puteam să-mi permit să simt ca o adolescentă? Cum puteam să fiu atât de slabă? Aveam o datorie în primul rând față de mine, apoi față de ceilalți.
Însă oricâte argumente adunam și oricât de solide păreau să fie, nu reușeau să mă convingă și să-mi redea echilibrul și detașarea. Îmi doream din tot sufletul un singur lucru: să am șansa să îi explic lui A. ce s-a întâmplat. De ce nu am ajuns la întâlnire. Părea o scuză cusută grosolan cu ață albă, greu de crezut. Însă voiam să-l pot privi în ochi și să-i spun că nu m-am jucat cu el, cu noi. Nu eu. Poate destinul se amuză pe seama noastră. 
Nu știu de ce, însă cel mai tare mă durea gândul că omul acesta ar putea să mă judece greșit. Părerea lui bună despre mine părea să-mi fie vitală. Iar lipsa oricărei căi de comunicare cu el, imposibilitatea de a-i demonstra, până la urmă nevinovăția mea, mă făceau să simt din plin gustul amar al neputinței.

Știam că el nu se va folosi a doua oară de adresa mea. Simțeam ca o certitudine, ca și cum mi-ar fi spus clar în cuvinte, că l-am dezamăgit și că a aruncat în sertarul trecutului tot ce ține de mine…

Ai în față doar prezentul și viitorul care dispar în trecut cu fiecare metru străbătut. Dacă nu-l vezi, trecutul nu mai există. Dacă nu-l chemi. De ce să-l chemi?

Dar eu nu voiam să aparțin trecutului. Mintea și sufletul se zbăteau nedreptățite, scuturând gratiile trecutului. Cu putere și dorință…

Pași (1)  Pași (2)  Pași (3)  Pași (4) Pași (5)

Pași (5)

pași 5-5

Luni cu ploaie. Primăvară cu năbădăi. Intru în bucătărie și primul lucru care îmi sare în ochi e teancul de plicuri venite azi. Zâmbesc acid. Le iau cu două degete și mă pregătesc de morală. De câte ori am spus să nu se mai pună poșta în bucătărie?! Cine știe pe unde au zăcut, prin ce mâini au trecut înainte să ajungă la noi. Intru în birou. El lucrează ceva la computer. Foarte concentrat. Mă salută fără să ridice ochii. Îi răspund, îi dau un pupic și îi așez ușor teancul pe tastatură:
– Stai!!! Ce faci??? îmi aruncă o privire supărată. Apoi, realizând despre ce e vorba îmi spune iritat că îi pare rău. Le pune deoparte.
Îmi povestește ceva despre un proiect, întârziere, prezentare. Cuvintele curg pe lângă mine. Asta e viața lui, viața noastră și am învățat importanța acestor proiecte, care vin pe bandă rulantă și mereu se complică. Iar el le descurcă și rezolvă cu pasiune, dăruindu-le tot timpul din lume.

Ascult răbdătoare aceeași poezie pe care o aud de j-de ori, un fel de bla-bla-bla din care nu pricep nimic. Întreb dacă pot să-l ajut cu ceva. Îmi spune să-i fac o cafea și eventual un sandwich. Pregătesc filtrul de cafea, apoi merg în dormitor, mă schimb rapid și revin în bucătărie. Fac sandwich-ul, torn cafea într-o ceașcă, iau și o sticlă cu apă și i le duc în birou. Știu că va sta mult în seara asta. Și în seara asta. Fac un pic de ordine prin casă, îi pun hainele pe umeraș, mă uit dacă mai are cămăși călcate. Are. Nu-mi place să calc. Mi se pare cea mai inutilă operațiune de pe planetă. Mă reîntorc în bucătărie. Pregătesc mâncarea pentru a doua zi, pentru serviciu. Pun vasele în mașina de spălat. E liniște în casă, prea liniște. Îmi pun muzică. Scot hainele spălate ieri din uscător și le aranjez pe categorii.
Își bagă capul pe ușă și mă roagă să dau mai încet muzica. Nu-i place modul meu de-a asculta muzică. Îmi pun căștile în urechi și o ascult la volumul pe care-l vreau. Seara se lasă cuminte peste grădina mea. Deschid geamul și inspir adânc aerul curat. Îmi văd pomii plantați anul trecut. Cireșul și prunul sunt în floare, mărul nu a înflorit în primăvara asta, iar gutuiul a izbucnit în mii de frunzulițe. Are timp să rodească. E o liniște curată în mine și în afara mea. O seară obișnuită. Am chef să citesc. Mă așez turcește în fotoliu. După o vreme mă bate pe umăr. Ce mai e? Ce-l mai deranjează? Îmi scot căștile intrigată și-l privesc întrebător:
– Asta e pentru tine, îmi spune, și-mi întinde un plic. Îl iau. Văd un scris de mână. Îl răsucesc. Nu-mi spune nimic.
– De unde e? mă întreabă și pleacă fără să aștepte răspunsul.
– Habar nu am…, răspund mai mult pentru mine.
Înainte să apuc să-l deschid sună telefonul. C. prietena mea e la Urgență. A avut un accident stupid. Pe trecerea de pietoni a dat o bicicletă peste ea. E în stare de șoc și plânge. Vorbesc cu ea mult. E foarte agitată. A divorțat de mulți ani. E o femeie frumoasă și modernă, iar singurătatea îi e când libertate, când închisoare. Mă roagă să stau cu ea la telefon. Aud asistenta, apoi doctorul…

El vine la un punct și se uită zâmbind la mine. Îi șoptesc ce s-a întâmplat. Îmi face semn să îmi continui conversația și se așază la picioarele mele. Începe să-mi maseze tălpile. Mă destind ușor. Îmi scoate șoseta și se ocupă de fiecare deget în parte. Se apleacă, îmi pupa talpa dreaptă, îmi pune înapoi șoseta și se duce înapoi la treaba lui. C. află că nu are rupt nimic și se liniștește, dar va rămâne la spital peste noapte.

Mă pregătesc de culcare. Trec pe la el să-i spun somn ușor. Mă pupă absent. E foarte concentrat acum. Nu vreau să-l deranjez. Știu că mai are multă treabă. Intru în pat și adorm repede, cu fereastra de la dormitor deschisă. Un ultim gând se strecoară fără voie spre un bar de niciunde și un șofer de camion atipic, amestecându-se însă cu senzația moale a buzelor lui pe talpa mea. Somnul se așterne rezolvând confuzia.

Următoarele zile sunt în priză maximă. De la serviciu merg la C. Mă roagă să rămân cu ea și peste noapte. Lui nu-i convine deloc fără mine, însă înțelege situația, așa că marți și miercuri dorm la ea. C. are dureri și câteva contuzii. O ajut la treburi mici, dar mai mult decât orice îi face bine prezența mea. Râdem mult când suntem împreună. Joi ieșim la cumpărături, apoi mă întorc acasă. Intru în bucătărie și primul lucru pe care îl observ e poșta așezată pe insula din bucătărie. O iau cu două degete. O duc în birou unde el lucrează concentrat și o las pe tastatură.
– Ce faci??? Oh! Scuze! Cum e C.?
– E mult mai bine. Am invitat-o în week-end la noi.
– Foarte bine. Mai stați și voi ca fetele…
Apoi îmi spune în două vorbe despre un deadline la un proiect, despre un coleg ineficient. Aceleași bla-bla-bla-uri cu care sunt obișnuită. Mă duc în bucătărie. Pun filtrul de cafea. Mă schimb în dormitor, mă întorc în bucătărie. Fac un sandwich, torn cafea, îi tai câteva fructe proaspete. I le pun pe o tavă și le duc în birou. Îmi ia mâna și o pupă, îmi spune că mă iubește. Că i-a fost dor de mine. Nu mă privește. E concentrat tare la proiectul acela foarte important, din care eu nu înțeleg nimic. Îl las să lucreze.

Am chef să citesc în cadă.  Pun apă. Îmi torn vin roșu într-un pahar. Iau cartea de pe noptieră. Cade ceva. Plicul cu adresa scrisă de mână, de care uitasem total. Îl deschid și… mă așez. Inima îmi tropăie în piept ca o străină. Mă supăr eu pe mine: ce-i asta?
Un scris frumos, ușor înclinat îmi face o invitație la Starbucks-ul din cartier, la ora șase. Azi. Aud ușa deschizându-se și îl strecor repede în buzunarul halatului de baie.
– Ai pățit ceva? Ești albă la față.
Neg din cap. Nu am putere să vorbesc. Mă uit la ceas. Șapte fără douăzeci. Ridicol. S-a dus… poate e mai bine așa. Inima mi-e în gât. Mă strecor în apa fierbinte și mă afund cu capul în spumă, până când aproape îmi pierd respirația. Scot capul afară și trag puternic aer în plămâni. Dau pe gât vinul și simt că tremur. Lacrimile se amestecă cu apa din cadă. Afară plouă, iar liniștea mea s-a spulberat în cioburi dureroase. Scrisul lui frumos cu timida invitație mi-e lipită de retina. N-a fost să fie, încerc să mă liniștesc. N-a fost să fie. Doare… n-a fost să fie…
Un om ca el există pe aceeași planetă cu mine și nu voi avea șansa să-l cunosc, să-l ating, să-i ascult vorbele. Un om care m-a iubit cu o privire. Un om care mi s-a oferit într-o ceașcă de cafea. Pe sine. Tot.

Pași (1), Pași (2), Pași (3), (Pași 4)

Cadou

de ziua mea

Fiecăruia i se întâmplă. O dată pe an. Vine ziua aceea când împlinești ani.
Și oamenii reacționează. Cei dragi ți se dăruiesc și îți dăruiesc.

Cadouri. Cele mai frumoase sunt vorbele. Cel mai prețios e timpul. Nu am spus că e ziua mea, pentru că nu mi s-a părut neapărat important aici și acum.
(Textul acesta a apărut pe fb, unde știți cu toții că e notificată data de naștere, iar eu o scosesem cu luni în urmă). Sunt o voce care scrie și atât. Iar vocile nu au neapărat zile de naștere. Pot avea anotimpuri sau ore, sau clipe. Dar când primești ceea ce mi-a dăruit Adriana mea, nu pot. Pur și simplu nu pot să nu arăt minunea de cadou de la un om pe care-l iubesc din tot sufletul.

„La mulți ani, Em!
Posted on 19 mai 2017

Tu seduci dulce și ningi sărat,
Iar uneori…amestecat;
Cerni nori și prinzi fluturi allbastri,
Te joci cu veverite si imbratisezi copacii,
Ești omul ales ce-mi picură candoare
Si mă asază-n salba cu bănuți
Să zornăi peste stâncă, peste munți,
Si să lucesc în soare ca o floare.
Din bucuria ta amețitoare.

Tu esti mister, căldură și izbânda. Esti un tot.
Si mă faci sah și mat cu scrierile…mov,
Esti ademenitoare, cuvant fara escală,
Sarata in consoană si dulce in vocală,
Esti Niagara in ochi, si Cluj porti in adânc,
Iar azi te-aleg din petice de gând,
Cosându-te, pe poale, cu flori de liliac,
Si iasomie nouă, căci știu că tare-ți plac.

Iar când te adun din toate, nu uit că ești iubită
Și-ți dăruiesc cu roșu – să fii doar fericită!
Să râzi și să ne scrii cu litere inmuiate,
De aniversari cu efect și pălării pe spate;
Sa razi, sa te-mplinesti, sa prinzi in ochi iubire
La multi ani, dragă Em și multă fericire!”

https://www.insiratemargaritare.com/2017/05/la-multi-ani-em

Stop joc

14100487_1097740663667288_8759044572943443367_n

… că e timpul acela din an care nu are legătură cu nimic. Adică nici nu e vară să te duci undeva, nici iarnă să te duci altundeva… dar e luna mai când se întâmplă întâmplări. 🙂 Să fiți cuminți! Sau nu. Vedeți voi. 🙂 Iar când revin o să dezvălui unde m-am re-construit. Unde mi-am încărcat bateriile. Așa că stop joc. Start pauză.

Pași (4)

a 7

Fiecare zi e sora geamănă a celei care tocmai a trecut. La fel se succed și anotimpurile în splendoarea lor tipică și repetitivă. Aceeași frecvență, aceleași culori, iar eu fac poze cu nemiluita și mă încarc de energia lor verde.

Mă fardez în fiecare dimineață cu aceleași mișcări și variațiuni mici de nuanță. Mă îmbrac spre cuminte, îmi iau cafeaua în trafic și ziua alunecă nerumegată. Mă întorc acasă la aceeași oră în fiecare zi. Ies în parc de câte ori pot și am decis să mă reapuc de pictură. Am abandonat o jumătate de tablou cu nuanțe de mov. Știu că-l voi termina, doar că nu s-a copt încă în mintea mea ceea ce vreau să fac. Tronează pe șevalet în mijlocul unei camere, unde țin ușa deschisă, pentru că-mi place să-l văd acolo, altar al așteptării, înconjurat de zeci de tuburi de vopsea, aranjate pe nuanțe, de pensule mici și mari, pentru acuarelă, acrilic sau ulei. Tabloul meu e o poveste nespusă încă, timid ancorat în aventura mesajului nerostit…

Azi nu mi-am pus GPS-ul. N-ar fi trebuit să fie mare filozofie să mă întorc acasă, însă la a doua intersecție am confundat stânga cu dreapta. Ce mare lucru? Parcă e prima dată… Am realizat după câțiva kilometri și am început să râd, dar nu m-am întors imediat. Peisajul e fabulos în perioada aceasta a anului. Șoseaua e liberă.

Încep să pierd semnalul radioului. Schimb posturile nemulțumită, când îmi atrage atenția un camion tras pe dreapta. Văd în același timp o siluetă umană, ghemuită spre marginea șoselei și indicatorul de oprire interzisă. Ignor avertismentul și trag brusc de volan fără să mă gândesc. E pustiu în zonă, iar omul pare să aibă nevoie de ajutor. Parchez și cobor în grabă. Mă apropii de el, dar când își întoarce capul să mă privească, fac fără să vreau un pas înapoi din cauza surprizei, mai bine zis șocului, pentru că în fața mea nu e nimeni altul decât necunoscutul din bar.

În prima secundă îmi aruncă o privire ușor iritată, dar imediat ochii i se încălzesc a bucurie, ca și cum m-ar recunoaște. Așa citesc eu, dar realizez instantaneu că mă înșel. Nu are cum. În seara aceea nu-mi văzuse fața, iar ținuta de atunci și îmbrăcămintea ușoară, sport, de azi: blugi și un tricou moale, albastru, nu au nici o legătură.
Însă privirea mi se agață de a lui și rămân blocată, fără să pot articula nimic. Nici el nu zice nimic. Stăm așa amândoi prostiți, în neștire, așteptând poate fiecare ca celălalt să zică ceva.
Mă gândesc să formulez o propoziție inteligentă, să-i mulțumesc pentru gestul făcut pe autostradă, ori să salut, ori să întreb dacă are nevoie de ajutor. Dar, înainte să apuc să deschid gura, o mașină a poliției apare zgomotos de niciunde și trage lângă mașina mea. Omul legii coboară tacticos, își aranjează pantalonii într-un gest ritualic, tușește, se oprește în fața noastră și se bălăbăne ușor, cu satisfacție, studiind terenul. Ne-a prins pe picior greșit. Se uită sever, de sus, când la unul, când la celălalt. Începe să întrebe cu ton voit intimidant ce căutăm acolo. Necunoscutul din bar îi explică calm că a fost nevoit să oprească pentru a ajuta un… pui de cioară șchiop. Văd și eu „victima”, pe care nu o observasem inițial, aflată la picioarele lui, ocupată să se războiască cu șireturile de la pantofii lui sport. Mă pufnește râsul. Îmi trece prin minte un vers stupid: „Noi cu mușchii ca oțelul vom culege mușețelul…”
Îi ascult cu plăcere vocea profundă și caldă, explicația argumentată și logica fluentă. E convingător. Vorbește frumos, fără grabă, fără să fie afectat de poziția celui din fața lui.
Polițistul nu pare să înțeleagă cum adică legea poate fi încălcată pentru un suflet ascuns într-un trup atât de insignifiant și inutil, cum nu percepe nici umorul situației. Simte superioritatea interlocutorului și asta îl irită și mai mult. Se întoarce spre mine și mă întreabă cu ironie dacă tot salvarea unui pui de cioară m-a dus la un gest atât de reprobabil. Tușesc, ca să-mi țin în gât hohotul de râs care se vrea afară și îi povestesc versiunea mea. Nu este convins. „Infractori” ca noi „fumează” în fiecare zi la micul dejun. Își drege vocea și ne ține un discurs lung cu amenințarea clară că am putea rămâne fără permise de conducere.5

Brusc se creează două tabere: legea și noi, prinșii cu mâța-n sac, pardon, cu cioara. Scena e mai mult decât ilară. Doar puiul de pasăre își duce netulburat lupta cu șireturile, fără să fie interesat de războiul nervilor dintre umanoizi. Văd că a reușit să deznoade unul și mă străduiesc să nu mă mai uit acolo. Nu vreau să râd. Aș putea supăra și mai mult legea, demonstrând neseriozitate în fața reprezentantului ei.
E un scenariu absurd, de film pentru proști. Îmi privesc vârful pantofilor și cu coada ochiului pe salvatorul de cioară și îmi strâng buzele într-un efort disperat. Polițistul îmi surprinde privirea, ne înmânează solemn câte-o amendă. Frățește. Apoi se urcă în mașină și în sfârșit pleacă.

În aceeași secundă îmi eliberez hohotele de râs pe care le ținusem captive atâta timp. Bărbatul zâmbește și el cu colțul gurii. Doar puiul de cioară își continuă netulburat treaba.
„Ce facem cu tine?” Îl întreabă cald, apoi se întoarce către mine, îmi întinde mâna și se prezintă scurt: „A.”  Răspund în aceeași manieră: „E.” cu zâmbetul încă împrăștiat pe față.

Apoi tăcem împreună privind puiul de cioară. E o tăcere bună, tihnită. Nu o lipsă a vorbelor. Este de fapt o liniște, nu o tăcere. Cuvintele sunt la adăpost în fiecare dintre noi și în amândoi. Circulă perfect de la unul la altul în stare pură. Fără să ia contact cu aerul. Fără să ia forme sonore. Nu e o absență, ci un preaplin. Zona interzisă devine brusc un loc special de unde nu avem nici o tragere de inimă să plecăm, ca și cum amenda ar constitui biletul nostru, permisul de a sta acolo după bunul plac.

Mă invită la o cafea și accept. Râd din nou. Invitația e la fel de absurdă ca toată întâmplarea. Suntem în câmp, nu se vede nici o așezare aproape. Însă mă surprinde din nou. Aduce din cabină un termos, toarnă cafea în unica ceașcă pe care o are și mi-o oferă cu un gest elegant, ca și cum ne-am afla într-o cafenea de fițe. Mă întreabă ce doresc lângă băutura aromată. Îi spun că nimic. Îmi place amară. O iau și degetele noastre se ating. Sorb cuminte două înghițituri. E fierbinte și surprinzător de bună. Îi întind cana. Se uită în ochii mei și soarbe la rândul lui, punându-și buzele pe amprenta lăsată de buzele mele. Nu zic nimic. Îi privesc chipul. Are trăsături dure, cioplite parcă în bazalt, un chip puternic, masculin, cu ochi severi. Dar torc miere când se uită la mine. Și mă topește metamorfoza lor ciudată. Mai stăm așa o vreme fără să vorbim. E o liniște perfectă în jur. Miroase a cafea, a seară și a iarbă. Soarele obosit se apleacă spre noapte. Îmi întinde cana de cafea și iarăși degetele ni se ating și ținem amândoi o vreme ceașca de cafea, conștienți de timida apropiere, pe care o prelungim mult, într-un acord tacit. Beau cafea din același loc. Și cafeaua are gustul buzelor lui și al buzelor mele. Îi privesc ochii și găsesc acolo toată liniștea pe care o ființă agitată ca mine nu o cunoaște. Îi întind cana de cafea, zâmbesc și mă ridic încet. Mierea privirii se înnorează a tristețe. Știe. Înțelege. Dar nu face nici un gest să mă oprească.
Mă îndrept spre mașina mea și urc la volan. Îl privesc. Mă privește ținând cana aproape de buze și ochii lui sunt cu adevărat triști acum. Îi zâmbesc vesel, încurajator ca și cum l-aș saluta: Pe curând!
Învârt cheia în contact, pornesc Hyundai-ul brusc și plec. Îl văd în oglinda retrovizoare în aceeași poziție cu ceașca de cafea și puiul de cioară cu capul ușor ridicat din lupta cu șireturile, cu o privire interogativă: „Unde pleci?”

Mă întorc în oraș, la viața mea cuminte, în timp ce soarele apune liniștit într-o ceașcă de cafea amprentată cu buze.

Pași (1) , Pași (2) , Pași (3)