Sfârșit de an la New York

Tags

, , , , , , , , , , , , , , , , ,

Omul drumului sunt. Io. Nu știu dacă m-am născut cu dor de ducă ori m-am dereglat emigrând. Că am o casă frumoasă și super-confortabilă, dar tot sora drumului aș fi, de aș putea, ziua și noaptea, cât m-ar ține roțile și tălpile și buzunarul: să văd, să încerc, să respir alt aer, să cunosc alți oameni, să am tot felul de experiențe și nuanțe de zâmbet.
Sarea și piperul neprevăzutului personalizează excursiile mele, îmi deschide porii simțurilor, hidratându-i, hrănindu-i cu bucurie ori șoc, cu teamă, ori respect, ori milă. Și de cele mai multe ori cu mirare.

 

Am plecat în State cu noaptea în cap, în 27 decembrie. După câteva ore, a răsărit soarele, undeva pe autostradă și s-a jucat cu mine o lungă parte din drum, pentru că, ori lua niște poziții de o balerină, ori juca un soi de v-ați ascunselea printre copaci. Nu simțeam deloc că se termină anul. Dar ce să simți? Poate că era vremea de vină, că dohh! Canada fără zăpadă în final de decembrie? Ori era entuziasmul plecării. Timpul vacanței pare a avea altă unitate de măsură, zilele sunt mai cleioase, mai întinse cumva. Eu așa le percep. Rutina e zdrobită de liste lungi cu mofturile sufletului.

49187812_1085534834981177_8324403367115751424_n

La un punct soarele a crescut mare deasupra drumului, vrând parcă să ne ghideze nu doar geografic ci și spiritual. Să fim fără teamă. În lumina lui călăuzitoare.

„Cadă vorbele ca frunzele uscate!!!” șoptea soarele.  „Zâmbetul să-ți fie casă și vorba bună și omul bun!”
Oricum nu pricepem noi Divinitatea, cum nu pricepem nici lumina și nici umbra. Doar cartea sufletului e scrisă fără greșeli de ortografie de Dumnezeu. În rest sunt doar interpretări mari sau mici. De aceea atâția oameni cu credințe ori non-credințe diferite. Cum să calci în picioare suflete, apoi să mergi la biserică să te spovedești? Cum să scuipi adevăruri general valabile doar pentru că șasele din unghiul tău se vede nouă? Da, fără net, pe drum mă apucă filosofia (nu am net în afara granițelor).

 

Nenea Google le știe el pe toate, nu-i vorbă, și toți putem lipi de ochi timbre colorate cu orașele lumii, dar nu avem emoția și mirosul și gustul și oftatul din inimă.

Am poze multe așa că voi fărâmița vacanța pe bucățele mici, ca o prăjitură ce merită savurată pe îndelete, fără grabă. Căci New Yorkul nu e doar un oraș pe glob, un punct geografic, ci EXPERIENȚĂ. E New York-ul meu personal, așa cum doar ochii mei l-au fotografiat.
E drept că l-am văzut de mai multe ori și, venind din Toronto, un alt uriaș al planetei cu care se pare că seamănă, nu va musti, probabil, entuziasmul acela, ce țâșnește firesc la primul impact. Mi-e drag și-l revăd cu plăcere de fiecare dată. E prima oară când vin în perioada asta a anului, aș fi zis iarna, dar aceste zile de decembrie au fost un soi de păcălici fără zăpadă, cu temperaturi ospitaliere.

Drumul a fost lung. Opt ore, cu opriri pe parcurs. Am plecat dintr-un Toronto fără urmă de fulg de nea, am traversat zone cu zăpadă, ca să ajungem într-un New York ud, mai degrabă primăvăratic.
Peisajul drumului e tulburător. La un moment dat m-am surprins zicând: „Ce frumos! Parcă e în România!” și am realizat cât de cumplit subiectivă și mai ales cât de îndrăgostită sunt eu de țara în care mi-a răsărit casa părintească. Frumoasă e America toată! Stufoasă și verde, inteligent construită. Alungită și curată. Și, la drept vorbind, nu există termen de comparație: loc sub soare e pentru fiecare țară și fiecare om. Dar așa suntem noi. Subiectivi până-n stele. Comparăm oameni și țări și strigăm cui vrea să ne audă: a mea e cea mai cea! Și e. Că o vedem cu ochi de suflet.

Îmi plac drumurile cu mașina: muzică, culori ondulându-se fabulos și cerându-se fotografiate, păduri și ferme, apoi scris și citit. Am avut tableta cu mine (unde am în permanență o minibibliotecă electronică). În plus suntem stăpânii timpului și geografiei. Putem opri sau să fim spontani și să o luăm aiurea.

Am ajuns în jur de patru după-masa și ne-am cazat la Holiday Inn. Îmi place și m-am obișnuit cu el. E convenabil să alegi același hotel, indiferent unde ajungi în lume. N-ai surprize. E și un soi de sentiment de acasă. Variațiuni mici, dar în linii mari același lucru. Excepții haioase: fasole, lângă omletă, la mic dejun, în Anglia. Fasole la mic dejun???? Camere mult mai mici în Brazilia… etc. etc. etc.

Câteva ore până la cină m-am pierdut într-un mall din apropiere. Mi-am cumpărat o pereche de blugi de la Old Navy. A doua pereche de blugi rupți. 😀 Nu foarte rupți. Că-s om serios. Sigur că nu-mi trebuiau. Dimpotrivă. Nici rupți nici nerupți, dar cine să reziste prețului. $4.97 fără taxe. Și-s faini.

A doua zi a plouat serios. Așa că a fost zi de umbrelit. Deci obiective cu acoperiș. Am plecat cu mașina în Manhattan și am constatat încă o dată ce coșmar e traficul și cât de nebuno-agresive sunt taxiurile galbene.

Altfel ochiul meu de artist a sesizat grația stropilor de ploaie pe parbriz, contrastând cu galbenul taxiurilor oglindit în asfaltul ud. Nu eram la volan, deci cuvintele cu f și ș nu erau departamentul meu. Oricum eu folosesc doar biete pisici pe băț. Nu era cazul. Eram zen. Făceam fotografii. Cum să pierd momentul? O junglă sunt străzile newyorkeze, deși nu cred că e mare diferență de Bucureștiul nostru mioritic. Însă culorile prin filtru de ploaie… o minune.

 

Intenția să ajungem la Metropolitan Art Museum s-a muiat de tot și dizolvat și ea în ploaie când am ajuns, după tot felul de manevre imposibile. Mii de oameni, adăpostiți sub umbrele, făceau o coadă șerpuită în multe bucle, mărturisind că ideea mea genială încolțise de fapt în multe alte minți istețe. Great minds think alike... Sau nu chiar așa, că era aproape de prânz și eu m-am răzgândit într-o secundă. Nu aveam nici o intenție să sacrific ore bune, doar ca să fiu sfințită de ploaie cu umbrelă cu tot și apoi să fușerlesc muzeul, din lipsă de timp. Am decis că voi reveni pe vreme bună, când puhoiul de turiști va fi mai echitabil împărțit prin oraș. Dar ce să faci când toarnă cu găleata și tu ești în excursie? Muzeu sau mall? Nu?

 

Am plecat în Oculus World Trade Center, de data asta cu metroul. Am parcat mașina să ne putem mișca mai lejer.
Pe locul unde altădată a fost World Trade Center acum e un mall imens cu stație de metrou și alături Memorialul și Muzeul. Clădirea e imensă. Nu pot să zic că mi-a plăcut prea tare. E o zonă de shopping fancy, împodobită cu mulți brazi de iarnă. Totul e super elegant, însă culorile deschise și spațiile foarte mari și goale mi-au dat senzația de răceală. Dar e simțul arhitectului. Cine sunt eu să-l critic?

Lângă noi s-a petrecut un fenomen simpatic. Brusc un tip a îngenuncheat și a cerut mâna iubitei lui. Cât a durat discursul, lumea s-a adunat, făcut poze. Ea a zis da. Noi am aplaudat. El a făcut o față de-aia de învingător. „A zis da, mah!” Inedită idee. În mall. O fi fost îndrăgostită tipa de shopping. Am mai asistat la un fenomen similar pe avion, venind din Vancouver.

 

Lângă Eataly, aflat la parter, unde-am mâncat niște clătite uriașe și delicioase, cu măr și scorțișoară, era concert pe lumini. Brazi înalți împodobeau eleganta încăpere. Pe tavan erau un soi de cuburi care-și schimbau culoarea pe muzică și erau concerte din jumătate în jumătate de oră. În plus se vedea prin geamurile până în tavan orașul care-și aprindea luminițele.

 

Gust de New York în sărbătoare. Și sărbătoare a fost fiecare dintre cele patru zile, al căror punct culminant avea să fie Revelionul petrecut la Niagara canadiană.

49898335_357663645030155_8803604275763609600_n49474975_321795648421425_5075483263091343360_n49315644_271406060200022_1559948640351420416_n49283478_1150258425146072_3358135315565903872_n49241524_783755875300898_492768448342917120_n49205090_213688389574559_2290047180355928064_n49203221_2280171992251566_2213848645139169280_n49179432_827422480937640_7014916375990763520_n49465069_279047352758586_4925101318298664960_n

Cu cetina tot verde…

Iubesc floarea, iubesc frunza, iubesc apa, nisipul, lemnul și piatra. Tot ce are viață și adevăr și poveste. Și eu sunt, ori am fost, ori am vrut să fiu rând pe rând floare, frunză, piatră sau lemn.
Plasticul e minciună. E compromis. E imitație. Dar… pentru că există un dar pe post de conjuncție, cineva într-o zi a imitat floarea și pomul și iarba. Și unii oameni au ales scurtătura și-n loc de natură au îmbrățișat imitația ei comodă, pe care o poți spăla de praf cu detergent și n-are nevoie de clorofilă să fie verde.

La un punct al vieții mele, cândva am gustat gheața iernii și am înțeles fiecare literă din substantivul abstract VIAȚA.

Am îngenuncheat în fața florii și i-am promis viață. Am îngenuncheat în fața pomului și i-am promis viață. Am îngenuncheat în fața firului de iarbă și i-am promis viață.

Și atunci rotițele din capul meu, din inima mea și din ambele palme s-au unit într-un mecanism care a declanșat hotărârea de-a alege un membru permanent al iernilor noastre. Cu cetina tot verde. Și l-am ales pe el.  Greu l-am ales, pentru că fiecare brăduț ce intra în casa noastră venea cu propria-i poveste și, chiar dacă mă dureau acele pe care le măturam zilnic, chiar dacă îmi luam greu rămas bun și eram tristă, văzându-l umilit, aruncat la gunoi, despovărat de splendoarea globurilor și luminițelor, iubeam momentul intrării lui în casă și scurta noastră conviețuire.

Dar undeva s-a născut nevoia mea de-a lăsa brazii în pace, în casa lor pădure. Nevoia de a-i lăsa să trăiască. De a-mi pune egoismul într-un sertar.

De atunci dânsul îmi zâmbește perfect verde în fiecare iarnă. Nu sacrifică de dragul meu nici un ac, iar la sfârșit de sezon merge să hiberneze liniștit în cutia lui, cu un la revedere senin, nu un adio ofilit.

Nu-mi oferă surprize. Ci bucurie. Știu exact la ce să mă aștept din partea lui, iar el cred că e mulțumit cu existența lui pașnică. Îl surprind, pentru că aleg culori diferite an de an, iar anul ăsta l-am așezat în altă cameră. Dar nu sunt șocuri majore. Mă suportă și nici măcar nu e curios ce cadouri se așază la baza lui. E ocupat să fie frumos și cuminte. L-am îndrăgit, așa cum iubești un ursuleț de pluș. Cum nu?  Așa imitație cum e, are putere de super-erou, căci an de an un brădulean tăiește datorită lui.

Undeva, cândva am decis că locul brazilor e în pădure. Și uite-așa cetina rămâne cetină și verdele verde și toată lumea e mulțumită. E win-win, dacă vreți.

Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea-așa.

Tema săptămânii: Undeva, cândva – Em – articol apărut inițial aici.

brad -

 

 

Salut, arome tricolore!

42715

Astăzi scriu în foi de varză
și pictez niște sarmale,
le frământ cu bucurie
cu mărar și cu ciolan.
Cozonacul crește-n tavă
În curând e în tavan…
dar îl prind pe după mijloc
și cu nucă-l împletesc,
fac chiftele și fursecuri
frec și fierb și-apoi prăjesc.
Bradul îmi clipește mândru,
șemineul e aprins,
Hrușcă ne colindă casa
și pe-aici încă n-a nins.

Și arome tricolore
se ascund prin buzunare
România mi-e în casă.
chiar de stau peste hotare.

Versuri la minut, în timp ce aluatul crește, crește crește… 🙂

15

Quote

Pasi de Em sava & Axel — Random stuff

Anca e unul din oamenii pe care-i prețuiesc la superlativ din tare multe motive, iar recenzia ei e un cadou cu iz de sărbătoare.

Pașii au ajuns și în California. Cu peripeții, cu declarat pachet pierdut la postă… dar au ajuns. S-au lăsat așteptați, așa cum se lasă așteptată toamna pe aceste meleaguri calde. Pentru ca au ajuns la mine când era încă toamnă, doar că nu am avut eu timp să scriu despre ei. Cu mâna pe inima […]

via Pasi de Em sava & Axel — Random stuff

Firimituri de cer

Își lipi năsucul de sticlă și privi în noapte. Firimituri de cer veneau în rotocoale mari, se opreau în dreptul ferestrei și se uitau mirate la ea, apoi se așezau cuminți pe pământ, exact ca frișca pusă de mama pe tort.
Firimiturile de cer se roteau, făceau reverențe și se clădeau cu grație unele peste altele, la baza stâlpului ce susținea felinarul. Nu vedea bine dacă sunt fluturi minusculi, ori zâne în rochițe albe de bal. Erau prea mici ca să le vadă din casă. Își îmbrăcă cu greu peste pijama paltonul și își trase căciula. Cizmulițele nu le putea încălța singură, că aveau șireturi lungi și doar mama putea să le lege, dar nu se va murdări pe șoșonii ei roz, sub formă de iepurași, că afară era alb și curat. N-o s-o certe mama. Se chinui să ajungă la clanță și deschise cu greu ușa. Mama era ocupată în bucătărie și râdea tare de ceva ce-i spunea tata, așa că nu băgă de seamă când rotogolul roz, pe care-l credea în lumea lui moș Ene, trecu ca o umbră pe lângă perete.

Le va aduce și lor câteva firimituri de cer, gândi zâmbind. Apăsă butonul de deblocare al ușii, că știa cum să facă. O lăsase mama să se joace de multe ori. Lăbuș se gudură pe lângă ea, dând din coadă. Pe stradă erau oameni mulți, unii se opreau și colindau pe la ferestre:
– Steaua sus răsare, ca o taină mare….
„Coruri de îngeri…” se gândi ea înțeleaptă. Bunica îi povestise cum de Crăciun s-a născut Mântuitorul, micul Isus. Și atunci coruri de îngeri i-au vestit venirea pe lume.
Știa ea bine că vine Crăciunul, doar desenase Moșului ce daruri să-i aducă. Se opri sub felinar și se uită în sus. Firimiturile se ciocneau de năsucul ei și îi dădeau pupici reci, udându-i fața și făcând-o să râdă tare. Încercă să apuce în palme câteva, să se uite la ele Dar nu se lăsau prinse. Nu putea să le ducă în casă, așa că se întoarse pe călcâie, cu Lăbuș după ea. Însă clanța mare nu-i mai asculta mânuțele și-i aluneca de câte ori ajungea s-o prindă. Degetele îi erau înghețate și firimiturile din cer se jucau cu ea, grăbite deodată, fără să știe că ea nu mai vrea să se joace, că-i este frig și vrea în casă. „Așa o fi simțit și micul Isus, când nimeni nu-l primea la căldură”, gândi și bobițele de lacrimi rotunde se confundau cu fulgii de nea ce i se topeau pe față și pe mânuțe.
Ușa se deschise brusc și în fața ei apăru chipul dulce și îngrijorat al mamei. Descoperise că fata nu-i și ieșea să o caute. Adormi toropită, auzind ca prin vis „Steaua sus răsare… ”

Când deschise ochii era deja dimineață și Moșu’ se strecurase abil în timp ce ei dormeau și le lăsase în sufragerie un brad uriaș, până-n tavan, cu luminițe care clipeau iute-iute, cu globuri colorate și bomboane. Iar sub brad multe cadouri pentru mama, pentru tata, dar cele mai multe pentru ea. Le deschise fericită, apoi se întristă brusc.
–  Ai fost cuminte și Moșu’ ți-a adus tot ce ai pus pe listă. De ce ești supărată?
– Pentru că sunt doar cadouri pentru noi. Moșu-a uitat de Isus. Iar azi e ziua Lui…

Pași vă colindă – un capitol cu zâmbet

De sărbători dăruiește cărți! Mi s-a agățat de ochi această reclamă. Cartea e unul din cele mai frumoase cadouri. Eu vă dăruiesc un capitol din „Pași”, citit de mine și vă doresc ca Moșul să vă aducă cât mai mulți prieteni cu file.
Așa, ca bilanț personal, 2018 a fost anul în care am cumpărat cele mai multe cărți românești din ultimii, poate, mulți ani. E și bucuria să fiu contemporană cu niște autori minunați. Unii mi-au devenit prieteni de suflet, de pus în ramă.
Pe alții îi iubesc de la distanță. Pe unii i-am întâlnit face to face, pe alții doar în virtual. Vă invit în lumea minunată a literelor.
Sărbători cu bucurie, cu litere, cu lumină în suflete și mai ales cu liniște caldă!

O mică nebunie

0

Iarnă românească, vis al emigrantului ce-și mijește ochii sufletului în dor de „Viflaime, Viflaime!” și al părinților cu palmele ce ard a mângâiere.

Ani în Canada, cu viață în Canada, cu job și resposabilități în Canada și două, trei săptămâni furate la fiecare doi ani, ca să te-mbrățișezi cu ai tăi pe românește. Pune-te masă și ridică-te masă. Că mama ți-ar face pane luna de pe cer dacă ai cere. Iar tu ești în turneu acasă, că așa zice fratele tău. Că te vede printre picături: când la Cluj, când la Sibiu, când în Brașov, ba o fugă scurtă în Italia ori Franța, oprire și pe la București. Dar punctul central acasă și nici nu știi când decolează avionul înapoi spre Toronto.

Și vine altă iarnă cu dor și doruri. Brusc decideți să mergeți la colindat acasă. Sunt zile libere de Crăciun și Anul nou. Mai rotunjiți cu vreo câteva să puneți de două săptămâni și, fără să spuneți nimănui, luați bilete. Piper de scumpe. Las’ că renunțați la cadouri de moș Crăciun pentru voi în următorii j’ de ani (yes, right!!! 🙂 ).

Vorbești la telefon de câteva ori pe zi cu mama. O păcălești că ai nu știu ce, ca să chiulești ziua aia când ești pe avion. Cam greu se lasă păcălită, că te pufnește râsul și te cunoaște și are ea un talent de a-ți vedea vocea… Dar îți muști limba și nu zici nimic. Aterizați în Ajun. Ți-e inima mică, ciorchine de bucurie în gât. Miroase românește zăpada și oamenii sunt atât de frumoși la Cluj.

Opriți în holul mic al casei, colindați cuminți cu toții, căci fratele tău te-a ajutat, ca de obicei, la complot. Mama aprinde lumina să vadă colindătorii și se zăpăcește când vă vede și stinge lumina la loc, să nu spulbere visul. Și „Ce vedere minunată” are cele mai dulci și mai sărate versuri, pentru că lacrimile, nu știu de ce, udă obrajii. Ninge și e cald și bucurie-n lacrimi. Și pomul de Crăciun clipește complice, cu aceleași instalații pe care le știi dintotdeauna, cu globuri de sticlă vechi și noi, de când erați voi mici și până acum. Și Blackie latră în curte. Și-n casă miroase a sarmale și a cozonac și a dragoste.

 

Moșu’

download

Diseară vine Moșuuu’! Inflație de moși pe fb, pe messenger și Whatsapp. Oriunde întorci privirea iese câte-un moș, ori câte-o cizmuliță la iveală. Moșuliada secolului. HO! HO! HO! Iubim momentul și ni se strânge inimioara sub formă de emoție și dor copilăresc. Că-n preajma lui toți suntem copii. E 5 decembrie și iarna hornăie nărăvașă pe străzi.
Ne plângem că vaaaiii! cât de comerciale și de șopinguite au devenit sărbătorile! Că nimeni nu le mai știe semnificația. Că pierdem esența lor în rotunjimea globurilor colorate, a meselor mult prea îndestulate și nebunia cadourilor. Dar toți avem un zâmbet larg zugrăvit pe față și fulgii se izbesc de obraji grăbiți și curioși. Decembrie. Și-abia așteptăm.

Vine noaptea. Vine și dimineața. Îți sare somnul în bule de săpun colorat și tragi cu ochiul spre hol, unde ți-ai lăsat strategic cizmele Uggs, că-s ca doi ursuleți cu blăniță albă, imposibil de ignorat. Dar nu vezi nimic. Sunt exact unde le-ai lăsat tu.
Nimic?! Măi, să fie! Te gândești că n-ai fost cuminte. Ori ai fost atât de cuminte că l-ai plictisit până și pe moș și-a uitat de tine. Că putea și el să pună acolo măcar o boticuță. Una mică. Un simbol. O crenguță din grădină, legată cu o ață. Așa de-un zâmbet. De-un hă! hă! la anul voi fi mai cuminte. Dar nu! Nimic. Și atunci nu mai gândești lozincard că sărbătorile sunt prilej de bani aruncați pe cadouri și haleală. Nope! Te gândești că pe tine nu te iubește nimeni și ți se strânge stomacul. Că ești singurul om de pe planetă pe care moșu’ îl evită. Fir-ar el de moș discriminant. Și te superi. Putea și el așa, simbolic, o bomboană. Una ieftină dacă n-a avut bani, da’ gestu’ contează. Însă nimic, fir-ar el să fie! Nu-i pasă de tine. Te prefaci că nu-ți pasă nici ție. Asta e! Dar nu! Sigur te așteaptă un cadou virtual, un ceva special făcut pentru tine. Îți deschizi plină de speranță computerul. Te așteaptă zeci de e-mailuri, comentarii pe fb, comentarii pe blog. O armată de moși înșiruiți pe culori și categorii de mesaje cu tot felul de urări. Te scarpini în cap cu o jumătate de zâmbet că uite, e lume care nu te cunoaște, dar s-a gândit și la tine o secundă. Dar moșu… MOȘU! Nimic. Nimic? Te întristezi, dar te prefaci că ești ok. El se pregătește de plecare, te pupă și exclamă mirat și bucuros: „Aaa! A trecut moșu’!” și își mută de pe pantofi punga cu nimicuri pe care i-ai pregătit-o. Se grăbește tare că s-a trezit târziu. Te salută ca de obicei, se închide ușa, iar casa rămâne gri și liniștită. Îți curg trei lacrimi și te înfurii pe tine: „Termină! Nu ești copil!” Apoi tot tu îți răspunzi plângând: „Ba da! Ba da! Sunt copil chiar dacă am față și corp de adult.” Te doare, deși știi că e un nimic. Știi că sunt nimicuri. Doar că pentru tine nu sunt. În piesele de lego care construiesc viața ta, magia și surpriza au fost mereu acolo.

Inima ți se ascute în dor și durere pentru că Moșu’ ăsta, în loc să-ți dăruiască ceva, îți ia. Îți ia bucuria cu care ai trăit până acum, când în ușă, pe hol era cadoul acela împachetat în celofan. De fiecare dată era și o nuielușă de culoarea bronzului, cu panglică de hârtie creponată, roz, și-n casă mirosea dumnezeiește a portocale. Te îmbraci tăcută.

Când vrei să te încalți, piciorul se lovește de ceva mic și tare în vârful cizmei stângi. Inima îți bate cu putere. Nu îndrăznești să speri… Scoți iute cizma. O scuturi. Din ea cade o cutie mică din catifea. Lacrimile se întorc, de data asta bucuroase. Moșul drag nu te-a uitat…

Cioc! Cioc!

47199965_2063911973655110_2530543199785582592_n

Sunt o bleagă. Daaa! Puteam fi lebădă, ori privighetoare. Dar nu. Io-s tare-n cioc. Și-atât. Doftoricesc copacii. Doftoricesc tot ce prind. Doftoricesc întreg pământul. Păi nu voia dumnealui să se facă negru ca tăciunele? Voia! Dar i-am dat eu pace? Nope! M-am prins strașnic cu ghearele de primul arțar scorțos de negru și am început. Cu răbdarea treci marea! Așa și io. Nu-s frumoasă ca o lebădă. Nu cânt ca o privighetoare, dar scot duhurile vitrege ale stelelor ascunse-n umbră. Scot tot.

Când am ieșit din ou, lumea era alb negru. Hmmm! M-am uitat în stânga. M-am uitat în dreapta și m-am pus pe treabă. Prima gaură am făcut-o așa, la nimereală, dar hotărâtă și determinată, ca și cum aș ști exact ce fac și am un plan ingineresc bine stabilit. Aveam pe cucu! Că și-ăla-i unu!
Toate înaripatele își vedeau de cirp-cirip-ul lor, mai cu talent, ori mai afon. Mie-mi era rușine. Începusem o treabă și găuream serioasă și ciocoasă. Unii se uitau cu respect că, neînțelegând ce fac, credeau că e complicat rău, că stăpânesc vreo taină, c-oi fi vreun geniu. În pana mea, că habar n-aveam ce fac. O cioară mă poreclise picamer, dar nu băgam pe nimeni în seamă. Eu sfredeleam în legea mea.
Prima gaură a eliberat o bulă de culoare. Să vezi nebunie! Am devenit brusc Dr. Honoris Coloris Causa. Am căscat ciocul și-am vindecat omenirea de non-culoare. Bule colorate, urme de stele ce-au locuit pământul ies încet-încet. La început s-a înverzit pădurea, apoi apele și cerul au devenit albastre, apoi au prins viață florile și oamenii. Și curcubeul…

Doar doamna cioară a rămas neagră, că n-o pot uita. Auzi! Picamer. Hmmm….

Textul acesta e scris iute, răspuns unei provocări. Daniela a făcut poze în Toronto și a surprins minunea de mai sus. I-am zis: „Poza asta cere poveste”. Și am plecat. Și am uitat.  Doar că s-a întors bumerang prin provocare de la Veronica. Vă provoc la rândul meu. Pornind de la poza de mai sus, vă invit la poveste!

„Pași” împreună cu Simona

A fost odată ca niciodată… așa încep toate poveștile lumii. Și personajele cresc mari și frumoase, iar culorile înfloresc sub formă de aripi.
„Pași” a întâlnit imaginația Simonei Czene, un om căruia i-am admirat ochiul. Nu glumesc, iar Simona nu e ciclop. Ea are doi ochi frumoși, nu doar unul, însă eu am făcut cunoștință cu talentul ei, văzând o poză cu imaginea mărită a irisului ei căprui. Simona e un artist fotograf extrem de talentat, care vede lumea din ea și din afara ei, iar poveștile i se lipesc de aparatul de fotografiat și torc cu fire subțiri, construind lumi.
După ce a citit „Pași” a creat un itinerariu format din fotografii-simbol și a dăruit cărții unul din cele mai frumoase și interesante cadouri. Voila:

– I –

„… am închis calm (aparent) ușa în urma mea, am luat mașina și am plecat. Lașitate sau curaj? În situații similare îmi exprimam frustrarea în plâns. De data asta am decis să nu-mi pese. Să facă ce vrea. Mi-e frică de mânia lui, de amenințările voalate din spatele vorbelor, de privirea aceea dură și pătrunzătoare, plină de ură, cu mesajul că eu nu pricep ce e în mintea lui și de ce nu pricep ce e în mintea lui când datoria mea e să pricep ce e în mintea lui… de tot acest arsenal ușor parșiv de care nici nu cred că este conştient, dar cu care mă manipulează. Cu care m-a manipulat întotdeauna. Obosisem. Și am plecat fără să mă intereseze consecințele, fără să mă uit în urmă și, mai ales, fără să știu dacă voi reveni și ce se va întâmpla la întoarcere. Am intrat cu spinarea cambrată, ca o pisică furişându-se noaptea în casa stăpânului. Nu știam dacă sunt pregătită să îndur alte vorbe, alte acuzații, alte reproșuri cu același final: „îți spun asta pentru că te iubesc… ”46502068_2212669602100339_3816244498816565248_n

– II –

„Omul ăsta mi-a zdruncinat serios toate teoriile: despre viață, despre cuplu, despre mine. Aș putea spune că cineva mi-a făcut farmece ca să-mi deschid brusc ochii în ochii altui bărbat. Dar nu cred în magie, în deochi ori descânt. Nici în iubiri veșnice, ori suflete pereche. Basme.
Știu însă cu siguranță că, atunci când îți dorești din tot sufletul ceva, Universul conspiră ca lucrurile să se desfășoare conform dorinței tale. Ai grijă ce-ți dorești că s-ar putea să se întâmple! Am simțit asta pe pielea mea de multe ori. Credința și dorința au făcut ca imposibilul să devină posibil, iar soțul meu, inginerul pragmatic, cu capul pe umeri, cu formule care nu dau niciodată greș, și-a scos pălăria în fața intuiției mele. De multe ori.
Mi-ar fi greu să cred întâmplarea cu Alex povestită de altcineva. Dacă vreuna dintre prietenele mele mi-ar spune ceva asemănător aș râde cu clopoței. Aș pune imediat eticheta lălăială siropoasă și aș întreba cu toată ironia de care sunt capabilă: Serioooos??”
46507385_2218227421544557_4485829573845450752_n

– III –

„Miroase a cafea, a seară și a iarbă. Soarele obosit se apleacă spre noapte. Îmi întinde cana de cafea și iarăși degetele ni se ating și ținem amândoi o
vreme ceașca de cafea, conștienți de timida apropiere, pe care o prelungim mult, într-un acord tacit. Beau cafea din același loc. Și cafeaua are gustul buzelor lui și al buzelor mele. Îi privesc ochii și găsesc acolo toată liniștea pe care o ființă agitată ca mine nu o cunoaște. Îi întind cana de cafea, zâmbesc și mă ridic încet.”
46680234_264223967626944_4698592388149411840_n

– IV –

 „Fiecare zi e sora geamănă a celei care tocmai a trecut. La fel se succed și anotimpurile în splendoarea lor tipică și repetitivă. Aceeași frecvență, aceleași culori, iar eu fac poze cu nemiluita și mă încarc de energia lor verde. Mă fardez în fiecare dimineață cu aceleași mișcări și variațiuni mici de nuanță. Mă îmbrac spre cuminte, îmi iau cafeaua în trafic și ziua alunecă nerumegată. Mă întorc acasă la aceeași oră în fiecare zi. Ies în parc de câte ori pot și am decis să mă reapuc de pictură. Am abandonat o jumătate de tablou cu nuanțe de mov. Știu că-l voi termina, doar că nu s-a copt încă în mintea mea ceea ce vreau să fac. Tronează pe șevalet în mijlocul unei camere, unde țin ușa deschisă, pentru că-mi place să-l văd acolo, altar al așteptării, înconjurat de zeci de tuburi de vopsea, aranjate pe nuanțe, de pensule mici și mari, pentru acuarelă, acrilic sau ulei. Tabloul meu e o poveste nespusă încă, timid ancorat în aventura mesajului nerostit… ”
47129587_214357039448463_4647876761483214848_n

– V –

„Stau la masa cu destinul. Jucăm șah și-mi trage cu ochiul jucăuș. Abia aștept să văd mutarea lui următoare. O să mă surprindă cu siguranță.
Nu mă grăbesc. Lucrurile sunt așezate și cred cu trăinicie în mine și în ziua care urmează. Sunt liniștită pentru că azi e despre mine…
Am înțeles că oricând ai dreptul la fericire. Și e important să ai curajul să te rupi de ce e putred. Să-ți dai șansa!
Viața e prea scurtă să fii iederă pe o casă șubredă…
Telefonul bipăie. Alex…”
47572270_270466243659586_3261325339669823488_nși-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea noastră împletită. Creativitatea artistului fotograf, împletită cu cea a literelor jucăușe. Simona Czene & Em Sava