antinomie

designer-abstract-painting-500x500
Lumea se-mparte-n două, am filosofat:
pe unii țânțarii-i mușcă
pe alții ba.

Unii se plâng că viața e hidoasă
că lumea-i spurcată și rea
că doare, pișcă, ustură și sângerează.

Alții își pun perdea de zâmbet și înghit:
durere, răutate, pișcătură, usturime
pretind că sângele e ketchup
și din lămâi fac limonadă.

dar umbrele nu mint.
un șir de gârboviți duc crucea-n spate
se văd urcând golgote personale
toți absolut la fel.
având clepsidre-n buzunare
balanțe cu găleți perfect egale
la fiecare
noroc și ghinion frățește împărțite
unii strigând cu îmbălat venin
iar alții diplomat zâmbind.

lumea se-mparte-n două
am filosofat
pe unii țânțarii-i mușcă
pe alții ba.

Toți într-o zi adorm. Același somn.
Iar lumea e la fel
hidoasă ori haioasă
depinde cine-ntreabă.

Fir-ar ea de sumă exactă!

Am ințeles că-s cam ciudată. Dacă mama zice…
Am făcut o comandă de cărți. Expedierea fiind încurcată de sărbătorile cu liber, cărțile au ajuns în absența mea. Am lăsat mamei în camera mea suma exactă spunându-i că o să vină, bla-bla-bla. Zis și făcut. Așa cum am prevăzut curierul a ajuns în absența mea. Am vorbit cu mama să iasă, cu ei să le confirm. Toate bune și frumoase până la plată. Eu lăsasem suma exactă. Cumpărasem cinci cărți și suma era terminată în șaizeci și doi. Omul a fost ofensat că i s-a dat suma exactă spunând că el e poștaș și nu umblă cu mărunțiș. I-a vorbit pe un ton nu tocmai politicos mamei. Am auzit prin telefon vocea lui ofensată și un „doooooomnă!”. Eu m-am indignat că mama e mama. Că mi s-a părut nedrept.
Culmea este că, după ce a plecat individul, mama m-a certat. PE MINE. Că adică cum las eu suma exactă, că în România nu se plătește așa, că se rotunjește suma la-la-la. What??? Da.
Deci, dacă ai o factură cu o sumă, trebuie să o rotunjești. În sus, firește. Nu pricep rolul banilor mărunți pe care, i-am luat de peste tot împreună cu bonul, fără să mă uit la ei și fără să știu că nu-mi aparțin. Dohhh!
Habar nu aveam că mărunțișul e… facultativ. În sus.
Rar umblu cu cash în Canada, unde se plătesc facturile după citire, nu interpretare. Sigur că sunt locuri unde dai ciubuc, în cazurile în care sunt implicate servicii, dar dacă iei pâine și lapte… No! Ce eram eu confuză cu cifrele înainte, ce ghiveci am în cap că nu pricep banii vechi…
Românul e născut poet, până și cifrele sunt interpretabile, metaforice.
Fir-ar ea de sumă exactă!

Cică-i ziua mea

Trezit de dimineață. Lumina! Un tumult de senzații psihedelic. Acasă, un melanj. WordPress-ul îmi spune La mulți ani. Cinci ani de zbor, zice.
Zbor? Cică-i ziua mea? Zbor. Hmmm.
Stele și nori, podea și băltoace și oameni. Dar multe stele. Cinci ani de când.
Scris de cinci stele. Oameni cu ele.
Între timp multe. O viață. Metamorfoze. Aripi. Când de fluture, când de vultur.
Scrisul mă scrie. Mă înalț în litere. Mă hrănesc cu ele.
Scriu. Lucrez. Corectez. Editez. Redactez. Timp nu-i.
Sunt acasă cu mine. Mă caut. Leitmotivul respirației mele: acasă, literă și mere.
Mulțumesc, Doamne! Tu mi-ai dat litera.

Măiestrie simetrică

J’adore my phone! Viața, creația, culoarea sunt concentrate în fiecare miez de făptură. I-am făcut zeci de poze, ca să-l surprind în splendoarea proprie. Creația lui Dumnezeu atât de atent și migălos construită în detalii infime, asortată în nuanțe perfecte.
Și recunoscătoare că telefonul meu deștept îmi permite să fac niște poze, care ar fi putut fi realizate doar de profesioniști în trecut. E ușor să fii artist dacă ai un telefon. Culorile curg poezie. Un păianjen? O frumusețe. Viață. Finită. De la un capăt la altul al timpului. Ca omul. Dincolo de asta e soare. Ori ploaie. Ce-o fi în mintea lui?

Oops!

LTC76vZH_400x400

Deja v-am zis că prietena mea e cool. E genul acela pentru care orice problemă are rezolvare. Că oamenii se împart în două: unii au soluție pentru orice problemă, alții au problemă pentru fiecare soluție. 🙂
Ea e pozitivă și sufletistă și suntem prietene de o sută de ani. Vă spusei, că din clasa a noua.
Ei bine, ea mi-a făcut un soi de educație, pentru că, la vremea în care ne-am cunoscut, ei nu prea-i stăteau bine ochii în cap, pe când eu purtam două codițe, gen coadă de cal, care țâșneau dese, una în stânga, cealaltă în dreapta. Bleah! Știu. Citeam ca apucata. Mă consideram neînțeleasă și, deși râdeam ca o capră și eram veselă tare, toate jurnalele mele începeau invariabil cu „Sunt tristă!” Adică asta era părerea mea despre mine. Ea, care își băga, firește, nasul în jurnal, deși scrierea respectivă era extrem de personală și foarte extra ultra secretă și începea cu un soi de amenințare că, dacă ajunge cineva, accidental, să citească, să dispară iute, că no’. E al meu și doar al meu și doar un mârșav și un fără suflet și un fără scrupule și fără multe… nu mai știu ce ziceam eu acolo, ar putea intra cu bocancii (sic) în suflețelul meu delicat. Prietena mea sărea pasajul și citea netulburată, apoi se lega de mine și-mi spunea că-s enervantă cu „sunt tristă” al meu, când noi behăiam amândouă de, la un moment dat, o doamnă vânzătoare ne-a dat afară din magazin, pe motiv că tulburăm liniștea clienților care nu se puteau concentra din cauza hohotelor noastre deloc discrete și elegante.
Ideea e că eu purtam codițe. Nu mă interesau băieții. Pe bune! Știam că atunci când un el mă va săruta, indiferent că-mi va plăcea sau nu, primul gest pe care musai-musai trebuia să-l fac era să-i dau o palmă. Nu că eram violentă, că nu eram, dar aveam eu o imagine mai așeaaaa, mai de epocă cumva… Mă simțeam născută în secolul greșit.
Eu nu eram cool. Clar nu eram. Ea era. Cu vino-ncoa, cu o turmă de băieți nătăfleți care o curtau. Eu… cam tută. Cum eram ocupată să nu îmi placă băieții și să-l aștept pe ăla pe care firește eu îl voi plăcea foarte tare. Și el mă va plăcea foarte tare, dar va trebui să mă pupe, să încaseze palma și apoi… nu aveam idee ce va urma după, că era prea faină faza cu țoc și poc. Când câte un băiețandru se lega de mine și-mi spunea dulcegării, mă umfla râsul. Nu. Nu era ăla cu țoc și poc. Când i-am spus și ei teoria mea că eu sunt defectășinupotiubișisnăscutăînsecolgreșitînpluseusunttristăextremdetristsă firește că a umflat-o râsul. Cine? Tuuuu??? Mi-a desfăcut cozile mele dragi și mi-a zis că-s de copil mic, și că-mi stă mai bine cu păru-n vânt, dar nu am apucat să fiu prea mult fecioară despletită, că ne-am dus în tabără la Padiș, am luat amândouă păduchi și am fost obligate să ne tundem scurt. Și așa s-a terminat cu codițele și am devenit amândouă cool.
Eu am suferit, ca o veritabilă Drama Queen, super ofensată, iar ea a râs de faza cu păduchii, (de fapt cu ouăle, că nu ne-au găsit și animale) ca o năstrușnică ce era. No’, în colectivitățile de copii se mai întâmpla și asta. Cel puțin pe vremea mea. Acum bănuiesc că nu. Dar noi am avut de toate. Până și păduchi. 🙂

 

 

Ea e cool

hipster-girls-friends-best-friends-long-hair-favim-com-630830

V-am spus cât de mult îmi place prietena mea? Mult. Jur că suntem suflete pereche și, dacă n-ar citi aici și ochi care tre să ne creadă îngerașe, aș mai zice ce am făcut amândouă. Nu! Nu vă gândiți la prostii! Adică no’… ce să zic? Nu prostii, prostii. Prostii… phui! Cum să zic ca să pricepeți?
Ne-am cunoscut dintr-o întâmplare în clasa a noua. Eu (firește că eu, doar nu ea) am întârziat în clasă în prima zi de școală și, când am intrat, am văzut un singur loc liber. Lângă ea. În prima bancă!!!
Ce faci când intri într-o clasă cu oameni așezați pe scaune, toți cu ochii pe tine, bașca dirigu’. M-am strecurat iute și lipit urgent de scaunul de lângă ea.
La prima vedere nu ne potriveam. Adică ea unguroaică, eu româncă. Ea mai scunduță, eu mai năltuță, ea cu matematica, eu iremediabil spânzurată de literele din alfabet. Dar buuune amândouă. Subțirele și vesele și ea cică slabă. Io n-o vedeam slabă că era ca mine. Dar tanti Kati mereu zicea că tre să ia vitamine să se îngrașe, tre să vorbim cu ea românește, că nu vorbește bine, că la-la-la și tra-la-la. Toate propozițiile lui tanti începeau cu „trebuie”. Acu’ pe-o ureche ne intrau și pe cealaltă ne ieșeau, dar datorită ei și de dragul ei am îndrăgit neamul unguresc și, când am aflat marele secret al bunicii, că tatăl ei, adică străbunicul meu, a fost ungur, adică și eu am sânge unguresc, am fost tare bucuroasă. Mie-mi plac oamenii și, cu toată sinceritatea zic că orice neam e, omu-i om. Că, dacă nu-i om, nu-ți place nici de-ți crește-n bătătură. Și nu mi se trage judecata asta de când locuiesc în babilonia culturală a Canadei ci de când mă știu.
Nu-mi mai amintesc cum ne-am apropiat, care au fost primii pași una spre cealaltă, dar stați pe aproape. Jur că o să râdeți cu lacrimi, dacă mă lasă ea să spun niște chestii. Nebune am fost și timpul ăsta, mult, care a trecut din clasa a noua de liceu, nu a schimbat prea tare lucrurile atunci când ne întâlnim, în ciuda faptului că acum suntem amândouă niște… duamne. :)))

Plouă, dar nu à la Bacovia

magnolia

Azi plouă curat.
Dumnezeu udă magnoliile de prin oraș
udă umbrele oamenilor și acoperișurile caselor
zgârie-norii, copacii și cuvintele.
Plouă curat.

Azi am învățat adunarea.
M-am întâlnit cu mine-ntr-o oglindă și-am priceput numerele.
Repetentă la cifre am fost.
Tabla adunării:
Unu plus unu fac unsprezece.
Doi plus doi în vecini,
trei plus trei sunt deja prea mulți.
Nu mai am chef să număr, dar plouă curat.

Am crezut până astăzi că omul e bun, însă nu-i.
Are un obicei extrem de prost:
de fiecare dată moare.
Conjugă degeaba verbul a îmbătrâni:
și eu și tu și el și ea și noi și voi și ei și ele.
Dar mai ales părinții.
Ei se grăbesc.
într-un an cât în șapte
ca un făt-frumos, dar pe dos.

Azi plouă curat.
Dumnezeu udă florile și umbrele oamenilor
copacii și cuvintele pământului.

filosofii cu minuscule și-un cocoș

Foarte greu mă adun. E vara prea fierbinte? E ziua prea scurtă? Sunt gândurile niște rațe măcănitoare prea simpatice să se pună pe hârtie? Fie ce-o fi, mi-am zis. Nu mai las încă o zi să se ducă, că oricum se duc toate. Cum pui mâna pe ele se împrăștie, se topesc. Unde se duce timpul când se duce? Și ce-i cu graba asta pe capul lui? Într-o bună zi, când o să-l conving să stea cu mine la o cafea, după ce-o să-l întreb rotunjit: comment ça va? o să-l amețesc cu niște macarons, ori, dacă e la dietă o să-i dau zmeură din spatele casei… în fine. Când o să-l prind, îi voi explica niște chestii, așa, ca la elevii mei. În joacă, să priceapă și el. Am senzația că-l luăm prea în serios și de aceea el, marele copil al vieții, fuge rupând pământul ca gândul și ca vântul. Și nu-l ai că nu-l poți avea că e iubitul universal. Cum să nu-ți îndrăgești timpul tău personal, timpul finit la o viață în care iubești și râzi și scrii și te cațări pe pietre în munți și iar iubești.
Am zis că nu zic nimic? Păi nu zic. Doar că m-am întâlnit recent cu un cocoș cu personalitate de câine, care cântă într-un falsetto de tenor ratat. E înconjurat de niște coțofene de găini nurlii și moi. El e un desăvârșit gentleman, care le cheamă să ronțăie să-și păstreze nurii și pufoșeniile. Vezi bine că-i plac formele. E deci un bou, pentru că nu apreciază intelectul feminin cu piept plat ci formele rotunde ale consoartelor roșcate și blânde.
Nu. El e cocoș și sare pe orice intrus. Cântă un soi de cucurigu ca un lătrat de câine. Se ceartă și se înfoaie și are o personalitate de Grivei cu harem.

Acum concluzia ar fi că timpul e un soi de cocoș. Cred că aș putea demonstra acest lucru. 🙂

Olivia

Orașul curgea la poalele castelului. Weird, dar ea chiar locuia într-un castel. Fără glumă. Nu era alegerea ei. Da’ parcă fusese vreodată alegerea ei! Ar fi vrut un studio micuț la ultimul etaj în vreun bloc de pe malul lacului Ontario, aproape de CN Tower. Să fie singură. Și liberă! Să facă ce vor mușchii ei. Nu o interesa istoria prăfuită din spate. I se rupea de toate mumiile ălea constipate și importante din picturile obosite de pe lambriuri, neamurile ei ilustre. Ea trăia CLIPA și uita tot ce era în afara ei. Era uitucă rău și, râzând, spunea că asta-i principala ei calitate.
Trăia intens, pasional, fiecare moment, cu excepții enervante, când timpul îngheța așteptând timid, în dining, să bată pendula care era mai bătrână decât însuși Cronos.
Castelul gotic se înălța spre stele, purtând mândru istoria vechii familii cu sânge albastru, provenită din Anglia și stabilită în tânăra Canada pe la începutul secolului trecut, iar ea lua cina cu bunica și mătușile, patru la număr, dintre care trei domnișoare bătrâne. Atunci trebuia să stea dreaptă, înțepată și înțepenită, ca și cum ar fi înghițit o coadă de mătură, să mânuiască cu delicatețe tacâmurile de argint, ca pe niște silențioae instrumente muzicale și, în principal, să tacă.
Părinții îi muriseră de mică, înainte să învețe ce e suferința. Se trezise cu patru pseudo-mame: o bunică frigidă și trei mătuși virgine și atât de corecte, că miroseau toate patru a naftalină, deși pulverizau discret pe gât și la încheietura mâinilor parfum fin, franțuzesc, în fiecare dimineață.
Mintea ei așezase-ntr-o ramă ideea de mamă, privind fotografia mare din salon, unde o femeie frumoasă râdea extrem de veselă și fericită. Mama era binele absolut,o figură blândă și bună, confundându-se cu Moș Crăciun, Zâna Măseluță și îngerașul, luate împreună. Știa că-i zâmbește din cer și-o ocrotește…
Prima dată când se revoltase fusese pe la vreo șaisprezece ani, când ar fi vrut să vorbească cu ea. Îi frânsese inima un băiat, la școală, și nu putea spune nimănui ce-o frământă. Mătușile se născuseră bătrâne, avea ea o bănuială, iar bunica trebuia aprobată oricând și în orice condiții:
– Da, doamnă!
– Olivia, stai dreaptă! Olivia, nu râde! Olivia, vorbește mai încet! Olivia, îmi spargi timpanele! Olivia, nu alerga! Olivia, nu-mi place rochia ta. Olivia, ai părul dezordonat!
Dacă încerca o explicație, ori o justificare, bunica ridica mâna în aer și o oprea cu acel gest scurt care făcea să înghețe întregul castel. Fața i se strângea într-o grimasă de adâncă suferință, ca și cum vorbele fetei ar putea produce un rău iremediabil.
Olivia se retrăgea tăcută în camera ei unde vântul plesnea obloanele noaptea și dușumelele scârțâiau. ca și cum niște fantome de balerine indiscrete ar păși în poante prin camera ei. Se ascundea sub plapumă și asculta înfricoșată, până când adormea.
Dimineața, soarele intra grăbit, cu chef de joacă, în camera ei, îmbăia în alb-lăptos pereții și tavanul înalt cu candelabru uriaș, iar figurile din tablourile masive, care seara se uitau urât la ea, nici nu mai erau așa de antipatice. Iar ea uita frica de noapte.
Castelul era așezat pe coama dealului, Austin Terrace, și Olivia vedea bine din curtea interioară de sus, de lângă fântână, zgârie norii și CN Tower-ul. Mai ales CN Tower-ul care-și schimba culorile și clipea ironic: „Hei, bătrâne! Nu ești cam ciudat în peisaj?”
Așa i se părea ei și-și imagina ziua aceea când va pleca. Va lua cu ea doar fotografia mamei și se va muta într-un studio mititel, fără nici un pic de istorie în spate, cu mobilă minimalistă. Va ședea pe covor și va mânca înghețată direct din ambalaj. Poate-și va face un selfie și-l va trimite bunicii, care va deschide telefonul și, din obișnuință, va ridica mâna în aer. Doar că ea nu va mai fi acolo să o poată certa…
– Olivia, de ce râzi singură? Stai dreaptă!
– Da, doamnă! spuse fata și-și arcui ca o pisică spatele, într-o poziție nefiresc de rigidă.
Femeile mâncau tăcute, din obișnuință, fără să se bucure de mâncare, de seară, de viață. Olivia era veselă. Imaginea bunicii, rămasă cu mâna în aer văzând un selfie cu ea trântită pe covor, mâncând înghețată, i se părea extrem de comică.
La sfârșitul mesei, ieși în grădină. Salută grădinarul, care lucra la ei de mulți ani, cu mulți înainte de-a se naște ea. Omul, foarte credincios familiei, curăța stratul de trandafiri cu o grijă aproape părintească.
– Ce faci fată frumoasă? Parcă ești bunica ta, când era de-o seamă cu tine, îi zâmbi.
Olivia se opri, oripilată la gândul că ar putea exista vreo cât de vagă asemănare cu femeia austeră și seacă, care era mai degrabă un soi de pedagog sever decât o dulce bunicuță de poveste. Dacă n-ar fi respirat, doamna în vârstă ar fi putut fi extrem de ușor confundată cu o statuie. (Va continua… cred)
(Casa Loma – 4 iunie 2019)

Quote

Chestionarul lui Proust – Em Sava — Illusion’s Street

Diana mă întreabă, eu răspund. Și îi mulțumesc. 

Sunt bloggeri care îți ating inima și-ți gâdilă centrul simțului estetic. Unul dintre aceștia este Em Sava cea ale cărei cuvinte dulci-sărate le tot gust și nu mă mai satur. Em este o scriitoare excepțională în cel mai pur sincer al cuvântului. Spun asta nu pentru că ale ei cuvinte au spart bariera ecranului și […]

via Chestionarul lui Proust – Em Sava — Illusion’s Street