Parolă: hârtie igienică și zece lei

România plaiului cu dor. Iar și iar. Unii veți fi de acord cu mine, alții mă veți critica și-mi veți vorbi bombastic despre România minunată cu oameni minunați și văi și munți, minunate și ele. Eu scriu fix ce văd. Și voi scrie. Nu am de gând să tac.
Am un dor cât Casa Poporului (tâmpită comparație, de fapt e mult mai mare) ori cât China (hmmm) de viața și rutina și scrisul meu și de voi și de bloguri și de prieteni și de tot ce sunt eu în condiții normale.

Sunt în țara noastră dragă de suficient timp cât să depășesc „luna de miere” a vizitatorului, când totul e bucurie, dragoste necondiționată și chefuri și mâncare și conversații lungi cu prietenii.

Să ne înțelegem: avem o țară superbă, locuită de oameni de toate felurile. Și buni și răi. Și cinstiți și corupți până-n măduva oaselor. Și frumoși și urâți. Și proști și deștepți. Și lista e la fel de lungă (nu repet comparația de mai sus).
Nu suntem nici mai frumoși, nici mai deștepți decât alții. Suntem și noi amestecați. Nu mă credeți? Stați în stradă ori în mall o jumătate de oră și priviți în jur.

Pe mine acum, în acest moment mă dor spitalele. Rău. Da, știu că sunt și clinici private. Or fi. Dar eu am ajuns la trei spitale normale. De stat. Unde mișună oameni bolnavi pe coridoare. Unde personalul medical își pune pâinea pe masă fix datorită acestor amărâți, dacă vreți, care nu-și permit luxul spitalelor private unde, am înțeles, ești tratat fantastic. Că deh! Banul vorbește…

Ai probleme de sănătate tu sau ai tăi? Nici nu mai trebuie să mergi la medic. Lumea știe tot. Ești mitraliat cu zeci de sfaturi medicale, juridice etc. Nu prea apuci să zici nimic. Ajungi să fii sfătuit ce să spui medicului (really???) ce medicamente să-ți prescrie. Ai senzația tâmpă că ești singurul prost într-o țară de deștepți.

Farmaciile sunt apărute ca ciupercile după ploaie și mulți oameni se tratează după ureche, google, părerea vecinului, ori reclama tv.
Farmaciile, bună afacere! Stai la coadă ca la supermarket. Cinci farmaciste nu fac față puhoiului de clienți, care pleacă cu plasele. Să fie și de-aia și de-aia…

Medicul e un personaj simpatic și răbdător. Aliatul tău. Slavă Domnului! Pentru că după ce treci de figura acră a recepționistei, de liftiera pătrunsă de misiunea ei sacră pe pământ, de a ridica la etajele superioare potențiali pacienți și de asistentele grăbite și nemulțumite că sunt deranjate de pacienți, te aștepți să ajungi la un semizeu-doctor care nici măcar nu se va uita la tine în nimicnicia ta de pământean ce-și permite durere. Ai senzația că parcurgi purgatoriul dantesc și fiecare cerc te duce spre alte și alte experiențe ce sfidează firescul.
Dar acolo, în fața doctorului, lucrurile revin la normalitate și umanul își recapătă valențele. Redevii om. Care vorbește cu un alt om. Care ȘTIE și care empatizează cu tine. Care te ascultă. Ochii calzi pătrund în ochii tăi și vocea te mângâie. E momentul în care toate frustrările și piedicile sistemului se dizolvă.
Însă vorba aceea „până la Dumnezeu te mănâncă sfinții”.

Clădire modernă, saloane curate. Rezervă de două paturi. Totul nou, de ultimă oră. Pacientul este adus de la operație. Ai emoții firești și ai vrea să știi când poți să intri, să ajuți, să te vadă, să-i umezești cu ceai buzele uscate de anestezic. E dus în salon.
Întrebi. Nu știi cum, când și ce. Și… întrebi.
Mare greșeală să întrebi, să deranjezi sistemul.
Ți se răspunde răstit. Un ton nervos, iritat. Cum adică nu știi? îți ceri scuze și îi explici că nu vrei să deranjezi, doar să știi… Îți dau lacrimile. Suferi.
După o vreme posesoarea vocii răstite te anunță ceva mai potolit că da, e ok să intri. Ți-e cumplit de greu, dar îi strecori în buzunar o bancnotă. Metamorfoză!!! Sub ochii tăi zâna cea rea devine umană. Ochii metalici se înmoaie în căldura și înțelegere. Vine și îi așază perna. Se uită la perfuzie. Îți spune că e schimbare de tură. Dar colegele…

Povestea se repetă.

Ești în salon și tu. La un moment dat se deschide ușa și intră o tânără. E îmbrăcată de stradă. Nu o cunosc. Se duce direct la mâinile semiadormite și îi vorbește cald. Și întreabă cum se simte și asigură că totul va fi bine. Și toarce miere cu vocea și ochii căprui mari și calzi.
Vorbesc cu ea. Încerc să-i dau ceva. Am învățat deja că vorba bună e de vânzare. Nu primește nimic. Îmi spune că e jobul ei. Că și-a terminat tura și a vrut să vadă cum se simte, înainte să plece acasă.

Apoi coboară ochii și îmi spune aproape cu jenă: „Știu cum e. Când am o problemă și ajung la spital mi se vorbește într-un fel, apoi când spun că sunt cadru medical automat mi se vorbește altfel.”
Nu o întreb nimic. E medic sau asistentă la sala de operații. Îmi vine să o strâng în brațe și să-i spun: să nu te schimbi! Să nu te saturi niciodată de oameni!

Da, zece lei. Atâta costă vorba bună.
Hârtie igienică? Un obiect inexistent în spitale.
Aveți probleme medicale? Spital de stat? E simplu sau aproape simplu (deși atât de complicat): hârtie igienică și hârtii de zece lei.
Hârtii…

Normalitate

20180317

Când în copaci cresc pești și norii sunt pietre care-au scris povești.
Odată.
Pământul e rotund și peștii-s uzi și viața-i viață.
Iar Universul e doar un joc de Puzzle. Interpretabil.
Cu piese alandala pe care tu le aranjezi așa cum tu. Așa cum eu. Așa cum noi.

Și oamenii cresc mari și construiesc destine ca mușuroaie de furnici ori pânze de păianjen.
Pentru că în copaci cresc pești și norii sunt pietre care-au scris povești. Odată.

.

România plaiului cu dor și dor

20180224_145808

România plaiului cu dor… Sunt acasă. Încă.
Nu fac un serviciu României, nici românilor în general și nici mie în particular dacă-mi mânjesc ochelarii cu roz, ori dimpotrivă cu negru.
Postarea anterioară a fost dură probabil în anumite opinii, așa cum cea de dinainte ei a putut părea mult prea generoasă în complimente. Ambele însă respectă milimetric realitatea văzută de mine.

România e casa mea. Mobilată cu bune și rele. Unele mobile sunt vechi fără să fie antice. Sunt doar uzate. Alte lucruri sunt frumoase, ori foarte frumoase, chiar unice în Europa ori chiar în lume. Pulsează istoria, arta, genialitatea, iar natura se desenează singură în munți și văi de poveste. Însă prin miracolul autohton își face loc, cu tupeu, parvenitul. Kitch-ul e adesea pus pe masă cu mândrie, la loc de cinste, iar vocabularul e stingher cu termeni noi, care denumesc categorii, noi și ele, ale societății contemporane: pițipoanca și cocalarul.

Mi-e dragă România în ciuda contrastelor ei, în ciuda faptului că „e o shaorma cu de toate” cum a etichetat-o cu multă dreptate Invisible într-un comentariu la postarea anterioară.

La noi totul e ori cel mai bun, ori cel mai prost (cel mai frumos, deștept, ospitalier etc). Superlativul dansează între cei doi poli opuși, căci ori ne batem cu cărămida în piept, făcându-ne vânt cu superlativul absolut, ori scuipăm realizările altora și tragem cu ochiul la iarba care mereu e mai verde în grădina vecină.
Cât despre drobul de sare… este monument național. 🙂

Arhitectura are și ea aceleași coordonate.Ți se taie respirația la vederea unor castele medievale care se înalță brusc pe culmi de dealuri, și-ți crește inima de bucuria poveștii care se înalță în țara ta. (Despre castelul Huniazilor am multe de spus,  voi reveni. )

Prin orașe poți să vezi orice. Adică chiar orice, de la culoare la construcție, lăfăindu-se somptuos ori dimpotrivă, înghesuindu-se în spații incredibil de mici. Vezi clădirile moderne ale băncilor, plantate în număr la fel de mare ca cel al farmaciilor, despre care-ți vine să juri că-s ciuperci după ploaie. Cartierele ceaușiste sunt îndulcite de mărturii ale credinței locuitorilor ori de alte încercări încercate, ce-și găsesc cumva locul printre  blocurile gri, personalizând peisajul.

20180210_113241

Planul urbanistic fiind „cântat” după ureche, vezi înșiruindu-se pe marginea străzilor clădiri vechi cu o arhitectură pretențioasă, alături de case modeste, ori vile impunătoare.


În orașe mici, cum e Câmpia Turzii ori Huedinul, palatele țigănești își țipă strident turlele spre soare, fiind la un antipod dureros față de niște, mi-e greu să le spun construcții, închegate în grabă, ascunse pe străzi lăturalnice din periferiile orașelor.

Oamenii însă adorm obosiți seara, indiferent de ce acoperiș le străjuiește visele. Iar soarele răsare la fel pentru toți și, cum frumusețea e în ochiul privitorului, palatul se poate transforma-n cocioabă, iar locuința de chirpici în cel mai frumos loc de pe planetă pentru că e uscat atunci când plouă.
Omul își măsoară averea în sănătate și dragoste, în blândețea și mângâierea celui drag, în liniște și acasă.

Ar trebui să tac

26220256_1727325103978694_5057558080840401270_n

Și trece o zi. Și trece încă una.
Și lucrurile se așază. precum cărămizile unei case. Solid. Una peste cealaltă. Nu știu cum va fi casa. Întregul. Da, am în minte un plan clar, niște coordonate și calcule ce țin de realitate, dar peste liberul meu arbitru se așază factorul neprevăzutului. Poate se schimbă vremea, poate constructorii își fac treaba de mântuială, poate îmi vin alte idei pe parcurs, ori pur și simplu realizez că nu mai îmi doresc o casă.

Mă întreb adesea unde o fi magazinul de răbdare? Unde aș  putea găsi așa, vreo două, trei kilograme…

Sunt în România plaiului cu dor. Dragoste de țara pâlpâie adesea. Sunt nemulțumită de mine când sunt nemulțumită. Fac comparații și nu e cinstit. Dar, când îmi taie câte unul fața în trafic, îmi vine să mă-nscriu la cursuri de înjurat. Frate, unde se grăbește tot poporul? Cu grabă bolnavă, periculoasă. Conduc zilnic și zilnic zenul meu se duce pe apa sâmbetei, când sunt la volan. Și nici eu nu mă mișc tocmai ca melcul. Politețea în trafic e pur SF.
De fapt politețea românului e cam SF, excepție fac, se pare, cei care au ceva de câștigat de pe urma ta. Inițial am zis că e fain, că a dispărut funcționarul constipat și sec, însă am ajuns la niște spitale de stat și l-am regăsit în toată splendoarea pe care o credeam demult apusă.

Apoi am avut niște întrebări pertinente, perfect normale pentru cineva care nu trăiește aici. De exemplu mi-am prins urechile la Auchan, unde nu am priceput de ce, pentru a plăti, stau o dată la casă cu produsele să primesc bon, apoi stau cu bonul la o mașinărie ca să plătesc, apoi stau încă o dată la ușă unde scanez bonul plătit, ca să pot ieși din magazin. Și am întrebat. Mare greșeală. O fi normal, dar să stau la trei cozi pentru o chestie… No’.
Nu înțeleg nici acum de ce șmecheria asta, dar unele realități trebuie acceptate și nu musai înțelese, vorba lui Blaga „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/ şi nu ucid cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc în calea mea…”  O fi fost și pe timpul lui Blaga un soi de Auchan care l-a inspirat. Și apoi cine sunt eu să străpung tainele Universului. Univers în care se află și Auchan.

Oricum, am văzut apoi că mai încolo există și case normale, cu vânzători care iau bani și te lasă să pleci cu produsele. Sigur, asta dacă nu te amendează. Ca pe mine. Eu cumpărasem printre altele și două sticle cu apă. Aveam însă și o sticlă goală de plastic, de apă și ea, obosită, pentru că o plimbam cu mine de o lună, făcându-i din când în când refill cu apă de robinet. Chiar în ziua aceea mă gândisem să o arunc, să iau alta că, așa cum zic, o aveam din aeroport, de o lună și no’, își cam arăta vârsta.

Am plătit ce aveam de plătit, când la coșul meu de cumpărături aud un strigăt de victorie. Un individ în halat bleumarin arăta cu degetul sticla mea boțită, având pe față o satisfacție atât de completă, lipici și miere. M-am uitat la el descumpănită, că nu pricepeam ce are și ce anume îi provocase așa o fericire. Măi, omul chiar nu glumea. Era bucuros că a prins hoțul (adică moi) și că-și făcuse jobul. Spiritul lui civic dansa pur și simplu pe masă. Adică nu te întâlnești în fiecare zi cu ditamai infractoarea.
I-am explicat povestea sticlei. Păi, a văzut și el că e veche, că nu e prost, dar de ce n-am declarat-o? Că nu mă gândisem. Nu-i nimic, mi-a zis satisfăcut servindu-mi lecția corectitudinii, acum plătesc și data viitoare nu o să mai uit. Apoi cu un ton uman, ușor umilit mi-a zis prețul insignifiant până la urmă. Penibilă situația în sine și la fel de absurdă ca dialogul caragialesc din altă zi, de la farmacie:
– Aveți algocalmin?
– Da.
– Dați fără rețetă?
– Nu.
Dau să plec.
– Cât aveți nevoie?
– Păi, nu am rețetă.
– Nu contează. Cât vă trebuie?
– O cutie.
– Poftiți!
– ?!?*&%

Legi care sunt făcute ca să fie încălcate. Factorul uman lipsă în exercitarea jobului. Funcționarul e funcționar. Adică important. Adică nu e om, e mai mult. E funcționar. Omul se substituie funcției.

Fraze de plastic. Șiruri de trebuie. Penibilul subliniat cu linie îngroșată, chiar și atunci când nu îi este justificată prezența.  Personal medical care privește de sus pe cei ce au îndrăzneala să le tulbure dulcea liniște a locului de muncă, chiar dacă de acolo le vine pâinea cea de toate zilele. Oameni care și-au ales greșit jobul, oameni care nu iubesc oamenii.
Înțelegerea e un substantiv abstract pe care nimeni nu are curiozitatea să-l caute în dicționare.

Nu vreau să generalizez, însă personajul sec și obosit de la slujbă nu e deloc excepția care întărește regula. Nu vreau să fiu nedreaptă, pentru că am întâlnit și oameni minunați pe care-ți vine să-i iei acasă, oameni care-și fac din profesie o credință.

România, țara plaiului cu dor. La prima vedere pari tare schimbată. Însă anii au trecut peste tine și tot mai mult mă conving că ești aceeași Mărie pe care o cunosc, doar că porți altă pălărie.

Acasă e un verb

Tags

, , , , , , , , , , ,

Iubesc România. Nu mă interesează nici zona politică, nici cea sportivă, nici multe alte aspecte ce ar putea constitui motive de mândrie ori dimpotrivă, dispreț, pentru alți conaționali. O filtrez prin inima și interesele personale. O iubesc din punctul meu de vedere și atât. Poate cu dorul celui plecat de mulți ani. Poate mai calificat decât alții, pentru că am bătut multe plaiuri ale lumii și am mulți termeni de comparație în buzunar. Poate mai puțin calificat, pentru că o locuiesc puțin, timid și tind să o văd mai mult în haina ei de sărbătoare prin ochelarii mei cu soare.

O iubesc senzorial. Simplu. Ca și cum aș mușca dintr-un colț proaspăt de pâine. Mi-o lipesc de retină imediat ce deschid pleoapa și-i adulmec liniștea verde cu gust de măr acru. Îi ating copacii și mângâi pisica neastâmpărată din curtea casei.
O iubesc visceral pentru că e țara părinților mei, a dragostei și a dorurilor mele, a amintirilor pe care le-am înghesuit într-o zi de primăvară în câteva geamantane și le-am aruncat grăbită peste un ocean care a muiat totul în apa lui sărată și rece.

Vorbesc despre România oriunde ajung pentru că na! sunt mândră că sunt româncă. Și buzele mi se arcuiesc în forma ei dodoloață atunci când mi-o povestesc pe la alții, ori când zâmbesc la întrebări de genul: „ești neam cu Dracula?”, ori „vorbești transilvăneana?”

Și o descopăr. Una e România pe care am lăsat-o la plecare, alta e cea pe care o regăsesc la fiecare întoarcere, așteptându-mă cuminte cu ochi frumoși și înțelepți, cu surprize pe care le scoate sistematic din buzunar: „Uite, pe asta n-o știai.” Și nu mă refer la clădirile noi și moderne, ori la magazine ori șosele, la schimbările firești care s-au petrecut de-a lungul anilor, ci la ținuturi pline de miez istoric, mister geografic ori pur și simplu locuri care, prin simpla lor existență, îmi demonstrează că acasă e un verb.

Turda. Atât de aproape de Cluj… Am trecut de nenumărate ori prin orășelul de pe malul Arieșului în drumurile spre Sibiu. Nici nu am ridicat sprânceana. Cenușiu, obosit. Impresie la prima și a cincea și a suta vedere.
Știam că există Salina, știam de Cheile Turzii, îmi adiase pe lângă ureche Potaissa, falnic nume dat de romani cetății dace Turdava.
O să văd și Salina într-o zi. Da, și Cheile…” dar era genul de obiectiv pe care îl știi acolo, în proxima vecinătate. Nu pleacă nicăieri așa că poate vegeta în coada listei.

25

Eh! Și a venit și ziua Turda, zi ce mi-a făcut o reverență perfect exersată. Și a urcat scurt, cu demnitate în top de preferințe. În plus mi-a schimbat cu o sută optzeci de grade impresia asupra orășelului antic.

Când ajungi la Chei poți alinta liniștea, pentru că e palpabilă. Trăiește acolo. Dacă vrei să o auzi cum toarce în preajma stâncilor, du-te la Cheile Turzii. Îți umpli la propriu pieptul de aer autentic românesc și te trezești purificat. Treci câteva punți peste apa văii Hășdate, vezi urmele animalelor în zăpadă și te minunezi că ești în țara ta.
Vreau neapărat să mă întorc și vara, pentru că sunt rute interesante și peste o mie de specii de plante și animale. Iar culorile vor da toate în verde la vremea când înnebunește pădurea.

Salina te întâmpină țanțoșă ca o intrare de OZN. Scările te duc în măruntaiele pământului și sarea îngheață istoria sufletelor care au trecut pe aici și au confundat sudoarea lor cu blocurile mari de sare pe care le-au smuls negrului adânc.

Culori sobre te copleșesc și îți spun povești și te simți în Jules Verne refăcând traseul spre centrul pământului. Un gând fugar îți trece sub pleoapă: dacă mina se închide și te transformă și pe tine într-o stană de sare?
E o frumusețe care te inundă. O primă impresie pe care nu o poți repeta. Timpul are alte dimensiuni aici. E sărat, conservat și curat.

Orașul în sine e un târg liniștit, mai ales în week-end când nu se întâmplă nimic. Centrul are patina obișnuitului. Cafenele obosite își oferă poșirca de cafea ieftină și te invită mai degrabă să pleci decât să vii.
Însă se simte spiritul ardeleanului gospodar, atât în curățenia și organizarea așezării, cât și în ciorba de burtă ori păstrăvul prăjit de bucătăriile cu specific românesc ale restaurantelor.

Turda. M-a surprins mult mai plăcut decât mă așteptam.
Nu am pus nici date istorice, nici coordonate geografice (e simplu să le culegeți de pe net) ci modul în care mi-am fotografiat impresiile.
Cu inima, nu cu telefonul.

13841

Azi de februarie

26195838_1469534656497610_3581953105916507767_n

Ninge lăptos și lacom. Fulgi mari, complicat construiți. Ca oamenii. Cu amprente sofisticate,  modelate modern, pretențios navigând pe unde apucă, așezându-se în praguri de case. Alte case.  Pe unde-i duce vântul…  Pe unde i-a dus vântul cândva… Pe praguri de case străine… vântul și gândul și frigul… căutători de acasă.
Fulgi lipicioși. Buni de făcut oameni de zăpadă. Cu ochi mari și pâlnii cuprinzând toată iarna asta: inima ta e casa mea. Fulgii mei, fluturii tăi…
Aromă de cafea și-un pui gras de dor:

„Liniștea mea ascunsă în linia vieții tale, moale arcuindu-se iederă pe linia vieții mele, iubite.”

„Culcă-te în palma mea. Nu fii îngrijorată! Totul va fi bine. Hai! Adormi cuminte. Vezi? Ți-am spus eu că va ninge azi. Toarce-ți încet respirația pe buzele mele, să mi-o așez pe somnul tău. Ninge, iubito! E liniște, dragostea mea. E acasă.
Tu scrii în palma mea:” 

A fost odat’ ca niciodat’
de n-ar fi fost… ???
O mână.
Ce-a scris și a pictat
și a gătit
a mângâiat.
N-a căutat.
Și n-a iubit. Că n-a-nțeles.
Și a-ntrebat…
Nu a știut și-a acceptat
Și-a dăruit.
Dar nu s-a dat.

Și s-a-ntâlnit cu mâna ta
și-abia atunci a început
a desena și a picta
a scrie și aduna
a mângâia. A săruta.
Și a iubi.
și ți s-a dat.

Era a ta?

Ninge lăptos. A februarie…

Ploaie spre cer

Tags

, , , , , ,

16997797_1659985554306602_8386987368546333952_n

Când te naști în România te obișnuiești cu cele patru anotimpuri ale climei temperate care se succed în fiecare an, no matter what. Unii veți nega această evidență calendaristică și veți spune că de fapt sunt două, ori trei. Prea puțin contează.

Eu mă voi lega de cel de-al cincilea anotimp care vine, deși nu ai nici ce mai vagă idee despre existența lui. Nimeni nu-ți spune, nimeni nu te învață. Nu-l aștepți, nu-l știi, nu-l recunoști. Nu există în manuale.
Cumva, toată lumea uită de el, până când dă cu nasul în tufa aridă de brad, care crește spurcat, uscând o realitate trezită la viață de obicei de un telefon ce vine în stridențe nepotrivite: mama ori tata nu se simt prea bine. Și atunci începe. E anotimpul când părinții încep să obosească și brusc vorbesc o limbă în care devin fluenți peste noapte.

Simți că plouă și deschizi umbrela, însă stropii curg invers, dinspre pământ înspre cer și arunci obiectul inutil, că nu mai ai mâini și pentru el. Ești ud și sărat până-n adâncul sufletului și nici nu știi dacă e oboseala ori lacrima, ori ai devenit dintr-o dată râu și curgi la vale, ca un soi de pui de timp.

Luna răsare doar pentru a lumina discret cutiile de medicamente de pe noptieră și la Favourites ai numărul doctorului de familie și al farmaciei.
Dormi iepurește și te enervezi pe tine când te-ai trezit cu cinci minute mai târziu, iar mama sau tata au apucat să-și ia doctoria fără să vezi tu exact dacă e un mililitru sau doi. Te-au lăsat să te odihnești, că tușești ca o capră în deșert.

Te-ai pune deoparte să le fii carne și suflet, să le fii liniște, să le dai din tine, ori măcar să îți dea voie un pic să le iei tu povara. Să duci tu boala un pic de tot în locul lor. Măcar cinci minute pe zi să le fii carne și oase. Să le fii suflet, să le fii sănătate și să le dai odihna ta și liniștea ta. Și tihnă. Și-un pic de somn în care să nu-i doară. Măcar cinci minute pe zi…

Orizuru

2

N-am scris de multă vreme. Nu că n-aș avea ce, pentru că mi-e plină mina pixului și a creionului cu gânduri înaripate. Fluturi ori lilieci, ori porumbei sau ciori… Zburătoare pentru toate gusturile, în primul rând pentru ale mele. Iar dacă mi se pune pata pe orizuru, aia e…

Am adunat în suflet frunze. Atât de multe frunze… ca un copac ce înfrunzește brusc primăvara. Ca nebunul. Mult peste ce prevede legea.
Nu știu cum o să vină ele ca să le așez cuminte (sau nu) pe foaia virtuală. Cum le voi îmblânzi (sau încolona) sau dimpotrivă împrăștia în culori vii sau stinse, în pleoape care se închid in lacrimă, ori se deschid în zâmbet. Nu știu.
Dar asta mi se întâmplă de fiecare dată când joc șotron cu realitatea și nu apuc să-mi scot cuvintele la soare. Îmi cresc copaci cu frunze.

N-am scris de mult. Valuri de bine și de rău bat la poartă și mă întreb. Eu mă întreb. Nu prea mult, pentru că unele întrebări, chiar dacă înțeapă lemnul tare al intrării înspre mine, sunt croite anapoda și ajung dintr-o întâmplare absurdă a sorții aici. Și cad neputincioase în bot ca niște câini stupizi ce latră la lună, tocmai când lună nu-i. Că luna-i rătăcită pe la urechi de soare. Când noaptea e densă, țesută în șah de stele. Și mat. Impenetrabil, negru, lăptos. De catifea. Dar cine sunt eu să amendez câinii?

Nu am intrat de mult nici aici și nici pe fb. Nu. Nu am pățit nimic. Nici nu am făcut conștient o pauză. Pur și simplu s-a întâmplat să nu am timp să intru pe laptop într-o azi de dimineață până seara. Apoi a urmat un mâine la fel de azi și tot așa. Iar zilele s-au adunat că deh! de-aia sunt zile care n-au decât ore și minute și clipe. Și se întâmplă ca realitatea, cu frunzele ei multe de copac nebun ce curge invers, plantând stelele în cer, se-apucă brusc să ningă încercări de primăvară. Scoate limba la vară și râde. Râde, frate cu o dantură perfectă și cu buze moi, rujate sau nu. De zi ori de seară. Purtând o boare de parfum. Și te trezești uimită, te uiți în calendar și vezi că e doar 31 ianuarie – ultima zi din prima lună. Și gânduri-orizuru se-aprind ca niște felinare care conduc cuminte un drum spre „a fost odată ca niciodată că de n-ar fi nu s-ar povesti…”

Iar răspunsurile sunt încercări de ghiocei. Încercări! Să respectăm adevărul. Că e totuși iarnă, deși am văzut niște violete ce trăgeau cu ochiul ispititor și niște boabe de cătină portocalii și sănătoase.

N-am spus nimic. Pentru că n-am nimic de spus. Am chef de scris. Mă mănâncă tare buricele degetelor. Le-am scărpinat un pic pe tastatură.
Așa sunt eu. Pot să vorbesc mult fără să spun nimic. Nimic important. Mai ales atunci când n-am nimic de spus. Și totuși…

Sunt plină de povești, de oameni, de răsărit și de apus. De dimineața cu gust tulburător de cafea…

Un om hotărât

26815058_1478275408956868_4954906686295237000_n
De când mă știu mi-au plăcut bărbații serioși. Cu prestanță. Bărbații hotărâți. Cei care știu ce vor și obțin ce vor. Cu zâmbet drămuit și privire pătrunzător analitică. Bărbații puternici. Bărbații lideri. Sobri în public. Scumpi în gesturi tandre și declarații siropoase. Bărbații cu vorba clară și răspicată, care atunci când spun ceva lumea se oprește și-i ascultă. Bărbații importanți.

Bărbații-clown or fi ei simpatici, o fi veselie viața cu ei, dar nu sunt genul meu. Nici cei care turuie cât e ziua de lungă. Păi, eu când mai vorbesc?
Nu-mi plac bărbații slabi. Nu-mi plac bărbații leneși. Nici cei care mereu au nevoie de ajutor și confundă femininele din viața lor cu mame de ocazie.
Nu-mi plac cei care veșnic au câte-o problemă, ori cei supărați pe viață, pe sistem, pe zi și noapte, pe omenire și în general, pe secolul în care s-au născut.

Bineînțeles că întâlnirea noastră m-a emoționat profund. Mai știam eu lucruri despre el: personalitate puternică, pretențios, gusturi clare.
Mi-a aruncat o privire scurtă și m-a scanat. M-am străduit eu să-i citesc privirea, dar n-am priceput dacă mă place și el sau nu. Am încercat discret să mă apropiu de el, însă politicos m-a ținut la distanță. Nici urmă de zâmbet de salut, ori așa, de ușoară simpatie măcar. Nimic.

Vorbește la fel ca Iohanis. Rar, răspicat, hotărât. Cu voce groasă, tonalitate joasă. Observații pertinente, propoziții scurte și din când în când cuvinte pretențioase.
M-am topit în fața lui, dar nu prea știam cum să-i intru în grații.
De fapt ce topit? M-am îndrăgostit pe loc. Lulea.

Deși părea că nu mă observă, l-am văzut studiindu-mă discret cu coada ochiului. Încurajată de eventualul lui interes, am făcut eu primul pas. Timid. Ce să fac? Am ieșit la el (era în fața casei și admira zăpada, refuzând să intre) și i-am spus:
– Știi? În grădină este zăpadă. Dacă vrei mergem și construim împreună o casă mare pentru Blackie și pentru pisică.
M-a măsurat cu privirea de sus până jos, subit interesat de propunere.
– Vrei? l-am întrebat.
Nu ar fi vorbit cu mine că deh! nu ne cunoșteam. Cum să ne tragem de șireturi? Dar tentația era mare. Așa că a stat să se gândească vreo două minute.
– Da! mi-a răspuns apoi tare și  răspicat, pe model Iohanis.
– Cât de mare vrei să fie casa?
– Până aici, mi-a spus ridicând mâinile deasupra capului.
Dar „mama” ne-a întrerupt începutul de socializare și, luând „marele bărbat” în brațe, l-a dus la căldură și dezbrăcat de hainele groase.
El, înțelept fiind,  înțelegând pe deasupra și seriozitatea propunerii mele, a cântărit avantajele și dezavantajele, apoi a decis să-mi ofere vot de încredere. A venit la mine, m-a prins de un deget și mi-a împărtășit un mare secret:
– Sunt băiat mare! Fac pipi la oliță și la wc. Bebelușii fac în scutec! mi-a mărturisit pe același ton de politician hotărât și cam ardelean.
Am apreciat la superlativ încrederea acordată, așa că am început să desenăm.
– Fă-mi o mașină, un soare mare, un soare mic și un soare supărat. Și o găină care face ouă, mi-a spus cu generozitatea celui care dăruiește favoruri și a omului care știe ce vrea de la viață.
Din acel moment am devenit prieteni la cataramă și mai mult, am început să primesc pupici rotunzi și dulci, cu gust de ciocolată. Ștampiluțe de guriță cireașă pe obraji.

E frumos-frumos. Are doi ani și un pic. E un pătrățel de bărbat în miniatură, în plus e cea mai dulce ființă de pe planetă. Un om hotărât cu zâmbet rar.
De ce? Pentru că bărbații adevărați nu se hlizesc ca femeile și el știe asta. Nu sunt nici pupăcioși decât rar, când vor ei și cu cine vor ei. Sunt selectivi. Așa că un pupic de la el e mai dulce ca mierea, iar zâmbetul luminează nu încăperea, ci casa.

El e Ștefan.

O poveste fără veste

x154

Una din prietenele mele bune a întâlnit un tip. Coleg de serviciu. Băiat de treabă. S-au împrietenit și încet-încet au descoperit că au în comun nu o lume, ci lumea. Lumea lor. Și s-a întâmplat o poveste atât de frumoasă… Genul ăla de poveste care e prea frumoasă ca să fie adevărată.
Cum era și firesc, într-o bună zi prințul s-a transformat în broscoi. A fost sunată și luată la rost de o femeie. Soția.

Șocul a fost major. Pentru că trecuse nu o săptămână, nu o lună sau cinci de relație. Trecuse un an în care cei doi petrecuseră nu mult, ci foarte mult timp împreună. Nu era plauzibilă deloc nevasta asta răsărită peste noapte. El a negat. Iar ea l-a crezut. Nu putea fi decât o glumă proastă. Unde să fi stat ascunsă atâta amar de vreme?

Însă cutia Pandorei fusese deschisă și întrebări peste întrebări țipau după răspuns. Ea a întrebat. Iar el i-a răspuns și într-un târziu a confirmat coșmarul. În momentul acela, nu doar întreaga lume i-a căzut în cap, ci și încrederea în oameni i-a fost răsturnată cu susu-n jos.
A suferit crunt. Pe lângă trădarea lui care o pusese la pământ, soția o împroșca cu acuze și jigniri.
Se întâmpla, absurd, să primească mesaje de la ambii în același timp: ea să o înjure, el să o roage să-l ierte și să încerce să-i explice situația.

Prima reacție a prietenei mele a fost de empatizare cu femeia. Până la urmă bărbatul le păcălise pe amândouă. Însă reacțiile acesteia erau derutante, acuzatoare și nedrepte. Îi înțelegea ura firească până la un punct, văzută dintr-un unghi extrem de îngust: ea era intrusa. Doar că nu era.

Colegi de serviciu fiind, erau nevoiți să-și vorbească. O durea ca naiba toată întâmplarea, pentru că timp de un an investise în omul acesta TOTUL ei și îl simțise aproape. Nu voia și nu putea să facă rău. Dar fiecare dintre cei implicați sufereau și oricum s-ar fi mișcat, ea părea să-i calce pe bătături pe toți. Femeia era nevasta legală, înarmată cu argumentul timpului, al numelui pe care îl împărțeau și nu doar atât… Bărbatul venea cu durerea.

De ce s-o duce lupta, mai ales la noi cei mioritici, doar între femei? De ce bărbatul e lăsat la o parte, ca și cum el, bietul îngeraș fără creieraș, nu ar avea nici o opțiune? E luat și mutat, ca un pion pe tabla de șah? Oare chiar să fie un obiect pentru care trebuie să negociezi? Un premiu?
Nu soția și soțul sunt protagoniștii? Nu ei își împart binele și răul, dragostea și liniștea?

Sigur că o căsnicie este, sau ar trebui să fie sfântă. Ar trebui. Dar unde dragoste nu e, nimic nu e. Unde respect nu e, nimic nu e. Când divergențele, când nepotrivirile cresc până la cer, mariajul trebuie acceptat drept condamnare? „Până când moartea ne va despărți”? Brrrr!!!

O căsnicie este, sau ar trebui să fie sfântă pentru cei care o trăiesc și o împart.

De ce o relație muribundă e resuscitată abia atunci când apare o terță persoană?De ce nu observăm că omul de lângă noi țipă după afecțiune și atenție, că are pasiuni, că îi e frig și vrea căldură, că îi e foame și vrea dragoste.
De ce? Simplu.
Pentru că nu simțim. Nu mai simțim. Noi nu mai simțim.
Pentru că am crescut diferit și drumul nostru s-a îndepărtat tare de al lui. Atât de tare că nu-l mai vedem, nu ne interesează. Însă ne-am obișnuit cu el. E al nostru. Face parte din inventarul familiei. Cum să-și permită să plece?
Ne obișnuim cu un câine, o pisică. Darămite cu un om?

Oare doar concurența trezește la viață dragostea? Doar atunci ne deșteptăm? Bucuroase că putem blama pe cineva pentru eșecul nostru?
Cade cortina. Nu se mai vede în culise. Și recităm cu intonație o dragoste mare și o intrusă care intră încălțată în nopțile noastre fierbinți.
Fără să recunoaștem că de fapt noi locuim într-o gară cu uși și geamuri deschise. Cu frig și vânt.

Oare nu orgoliul este cel care pretinde să fie al tău ceea ce e scris pe hârtie, pe chitanță? Oare dragostea se țipă și are sunetul pumnului bătut în masă?

Dragostea se spune în șoaptă. Dragostea e taina dintre doi.

Prietena mea cea mai bună e divorțată. Într-o zi soțul ei a plecat cu o altă femeie. Nimeni nu se aștepta. Toți din familie au urât-o cu spume pe Ea-ua. Noua ex-ului. Nu știu de ce, soțul avea un procent mult mai mic de vină decât ea, „nenorocita”.

Nu știu de ce orice soț care înşală are un procent mult mai mic de vină decât iubita lui.

Prietena mea s-a umilit cumplit ca să-l ia înapoi. Ajunsese să se culce cu el când mai venea pe acasă, deși individul trăia în casa celeilalte. ”Ca să câștig eu” mi-a spus când am întrebat-o oripilată ce face cu viața ei. Și l-a obținut. Pe perioade scurte, mai răsărea soarele, mai aveau câte un pui de lună de miere, după care îi apuca pe amândoi NORMALITATEA. Adică ce fuseseră ei înainte de „accidentul” numit ALTĂ FEMEIE, plus ura și resentimentele.
Până când nu au mai putut. Și au divorțat într-un final.

Azi toată lumea e mulțumită, iar ea îmi spune că a fost șansa ei la fericire. Pentru că viața nu s-a terminat la divorț, ci i-a dat șansa unui alt început. Deși în suflet locuise frica și panica în momentul desprinderii de el. Teama de singurătate, teama că nu-și va mai găsi pe altcineva, teama că iese din tiparul promovat de societate.

Eu l-am condamnat. Pentru că a făcut-o să sufere. Ea, azi, îl înțelege. Și are dreptate. În orice relație care se rupe, vina se împarte la doi.

Un om singur caută. Pentru că omul e prin definiție jumătate de întreg. Sângerează în singurătatea lui și caută. Sângerează în singurătate, chiar și atunci când e o singurătate în doi.

E femeia mai vinovată într-o relație extraconjugală?