Olivia

Orașul curgea la poalele castelului. Weird, dar ea chiar locuia într-un castel. Fără glumă. Nu era alegerea ei. Da’ parcă fusese vreodată alegerea ei! Ar fi vrut un studio micuț la ultimul etaj în vreun bloc de pe malul lacului Ontario, aproape de CN Tower. Să fie singură. Și liberă! Să facă ce vor mușchii ei. Nu o interesa istoria prăfuită din spate. I se rupea de toate mumiile ălea constipate și importante din picturile obosite de pe lambriuri, neamurile ei ilustre. Ea trăia CLIPA și uita tot ce era în afara ei. Era uitucă rău și, râzând, spunea că asta-i principala ei calitate.
Trăia intens, pasional, fiecare moment, cu excepții enervante, când timpul îngheța așteptând timid, în dining, să bată pendula care era mai bătrână decât însuși Cronos.
Castelul gotic se înălța spre stele, purtând mândru istoria vechii familii cu sânge albastru, provenită din Anglia și stabilită în tânăra Canada pe la începutul secolului trecut, iar ea lua cina cu bunica și mătușile, patru la număr, dintre care trei domnișoare bătrâne. Atunci trebuia să stea dreaptă, înțepată și înțepenită, ca și cum ar fi înghițit o coadă de mătură, să mânuiască cu delicatețe tacâmurile de argint, ca pe niște silențioae instrumente muzicale și, în principal, să tacă.
Părinții îi muriseră de mică, înainte să învețe ce e suferința. Se trezise cu patru pseudo-mame: o bunică frigidă și trei mătuși virgine și atât de corecte, că miroseau toate patru a naftalină, deși pulverizau discret pe gât și la încheietura mâinilor parfum fin, franțuzesc, în fiecare dimineață.
Mintea ei așezase-ntr-o ramă ideea de mamă, privind fotografia mare din salon, unde o femeie frumoasă râdea extrem de veselă și fericită. Mama era binele absolut,o figură blândă și bună, confundându-se cu Moș Crăciun, Zâna Măseluță și îngerașul, luate împreună. Știa că-i zâmbește din cer și-o ocrotește…
Prima dată când se revoltase fusese pe la vreo șaisprezece ani, când ar fi vrut să vorbească cu ea. Îi frânsese inima un băiat, la școală, și nu putea spune nimănui ce-o frământă. Mătușile se născuseră bătrâne, avea ea o bănuială, iar bunica trebuia aprobată oricând și în orice condiții:
– Da, doamnă!
– Olivia, stai dreaptă! Olivia, nu râde! Olivia, vorbește mai încet! Olivia, îmi spargi timpanele! Olivia, nu alerga! Olivia, nu-mi place rochia ta. Olivia, ai părul dezordonat!
Dacă încerca o explicație, ori o justificare, bunica ridica mâna în aer și o oprea cu acel gest scurt care făcea să înghețe întregul castel. Fața i se strângea într-o grimasă de adâncă suferință, ca și cum vorbele fetei ar putea produce un rău iremediabil.
Olivia se retrăgea tăcută în camera ei unde vântul plesnea obloanele noaptea și dușumelele scârțâiau. ca și cum niște fantome de balerine indiscrete ar păși în poante prin camera ei. Se ascundea sub plapumă și asculta înfricoșată, până când adormea.
Dimineața, soarele intra grăbit, cu chef de joacă, în camera ei, îmbăia în alb-lăptos pereții și tavanul înalt cu candelabru uriaș, iar figurile din tablourile masive, care seara se uitau urât la ea, nici nu mai erau așa de antipatice. Iar ea uita frica de noapte.
Castelul era așezat pe coama dealului, Austin Terrace, și Olivia vedea bine din curtea interioară de sus, de lângă fântână, zgârie norii și CN Tower-ul. Mai ales CN Tower-ul care-și schimba culorile și clipea ironic: „Hei, bătrâne! Nu ești cam ciudat în peisaj?”
Așa i se părea ei și-și imagina ziua aceea când va pleca. Va lua cu ea doar fotografia mamei și se va muta într-un studio mititel, fără nici un pic de istorie în spate, cu mobilă minimalistă. Va ședea pe covor și va mânca înghețată direct din ambalaj. Poate-și va face un selfie și-l va trimite bunicii, care va deschide telefonul și, din obișnuință, va ridica mâna în aer. Doar că ea nu va mai fi acolo să o poată certa…
– Olivia, de ce râzi singură? Stai dreaptă!
– Da, doamnă! spuse fata și-și arcui ca o pisică spatele, într-o poziție nefiresc de rigidă.
Femeile mâncau tăcute, din obișnuință, fără să se bucure de mâncare, de seară, de viață. Olivia era veselă. Imaginea bunicii, rămasă cu mâna în aer văzând un selfie cu ea trântită pe covor, mâncând înghețată, i se părea extrem de comică.
La sfârșitul mesei, ieși în grădină. Salută grădinarul, care lucra la ei de mulți ani, cu mulți înainte de-a se naște ea. Omul, foarte credincios familiei, curăța stratul de trandafiri cu o grijă aproape părintească.
– Ce faci fată frumoasă? Parcă ești bunica ta, când era de-o seamă cu tine, îi zâmbi.
Olivia se opri, oripilată la gândul că ar putea exista vreo cât de vagă asemănare cu femeia austeră și seacă, care era mai degrabă un soi de pedagog sever decât o dulce bunicuță de poveste. Dacă n-ar fi respirat, doamna în vârstă ar fi putut fi extrem de ușor confundată cu o statuie. (Va continua… cred)
(Casa Loma – 4 iunie 2019)

Quote

Chestionarul lui Proust – Em Sava — Illusion’s Street

Diana mă întreabă, eu răspund. Și îi mulțumesc. 

Sunt bloggeri care îți ating inima și-ți gâdilă centrul simțului estetic. Unul dintre aceștia este Em Sava cea ale cărei cuvinte dulci-sărate le tot gust și nu mă mai satur. Em este o scriitoare excepțională în cel mai pur sincer al cuvântului. Spun asta nu pentru că ale ei cuvinte au spart bariera ecranului și […]

via Chestionarul lui Proust – Em Sava — Illusion’s Street

Ana

3

Când scriu despre bunicii mei, e ca și cum aș vorbi despre Duminică. E atâta pace și credință și curățenie în viața lor sfințită de suferință și dragoste, încât mă apropii cu pioșenie și-mi vine mai degrabă să tac și să mă închin, ca la icoane.
Lumea în care au trăit mă absoarbe, văd detalii mărunte, simt parfumuri și, printr-o alchimie ciudată, chiar și eu fac parte mai degrabă din lumea aceea îndepărtată decât din cea în care trăiesc.
Bunica mi-a povestit viața ei. Doamne, ce viață! N-a fost cu nimic mai prejos decât Scarlett O’Hara, sau altă eroină cu rezonanțe literare.
Femeie frumoasă, ardeleancă aprigă, depășind vremurile adânc moralizatoare ale mijlocului de secol XX, ce aveau linia orizontului cumplit de îngustă, bunica a rupt trei logodne și-a fugit de-acasă cu bunicul, cu care s-a și măritat în ciuda interdicției părintești:
„Nu era nici un fecior așa cinaș cum era bunicu-to, nici în Sava, da’ nici în alte sate. Era cizăș. Toți ascultau de el…”
A purtat o taină grea pe care, hotărâtă, așa cum era ea, mi-a încredințat-o. Zile la rând mi-a povestit trecutul ei, desfăcându-l în fața mea în felii mărunte, fără ascunzișuri. Un soi de spovedanie care-i făcea bine…

 

Amintiri parfumate

Lăsasem în România liliacul greu de floare. Fusese un aprilie mult prea cald anul acela, ca și cum primăvara ar fi uitat să se trezească, să-și ia jobul în primire și o suplinise soră-sa, vara.
Am ajuns la capătul pământului, în Arțaria, în 28 aprilie și-aici era un friguț proaspăt, de început de primăvară. Venisem dintr-o Românie înflorită și caldă, dar acum umblam cu fermoarul de la geacă tras până sub bărbie. Oamenii din țara asta păreau să aibă alte valori termale decât mine, că erau cam dezgoliți. Dar, cum mă așteptam, oricum, să găsesc un soi de marțieni, iar ochii-mi erau ca lentilele de microscop care disecau fiecare imagine și informație despre noul ce-mi schimbase viața cu 180 de grade, probabil că nu m-aș fi mirat să mă întâlnesc chiar și cu omuleți verzi. Așa că lumea în pantaloni scurți la zece-douăsprezece grade, nu era mare lucru. După ce am scanat eu cu ochi de girofar minunăția verde a orașului și făcut un soi de inventar, am concluzionat extrem de supărată: aici nu există liliac.
Am spus și părinților că deh, frumoasă țară, dar cu o lipsă majoră. Ca și cum de existența florilor mov și albe ar fi depins fericirea mea, fericirea națiunii și pacea pe planetă.
Mama, ca mama, când a venit la noi a strecurat în bagaje două crenguțe de liliac, una din grădina lor, una din grădina bunicii, să nu-mi lipsească din noua mea viață, tocmai acest element vital.
Văzusem eu, după aceea că și pe-aici crește, că e la fel de frumos ca și acasă, doar că se trezește ceva mai târziu.
Liliacul din România a făcut rădăcini aici, la fel ca mine. Ieri am primit un buchet care parfumează casa, iar în grădină își ridică nasul spre cer cel românesc. În vază sunt crenguțe canadiene (dacă n-or fi emigrat și ele, ca și al meu).
Parfumul lor e același, la fel ca râsul omului, care se bucură la fel, indiferent de limbă.

De pe-aici

Tags

, , ,

Scriu. Ascult Vivaldi și beau cafea. Anotimpurile. Și Zavida. E luna mai, iar primăvara s-a așezat cuminte în oraș. Își desface mugurii ca o negustoreasă pricepută ce-și pune marfa pe tarabe cu multă migală. Își cunoaște calitatea ireproșabilă.

E o primăvară creponată, cu soare zgârcit, iar lalelele din fața casei sunt îndrăgostite. Își deschid și închid petalele roșii după capriciile solare. Sunt mai expresive decât oamenii care-și plimbă cățeii pe stradă cu același zâmbet ștampilat pe față și același „How are you!” pe care-l iubesc. E ca în satele din România unde toți se salută. Ne salutăm și zâmbim așa, degeaba. Și e minunat. Ca lalelele mele ce aproape că vorbesc. Spun că e frig și închid gura bosumflate, ori dimpotrivă cască ochii și-și desfac fustele de mătase la căldură. Niciodată n-au durat atâta ca anul ăsta.

Azi e o boare de căldură zgârcită, crocantă și proaspătă. E înnorat. Mi-e bine. Îmi place Canada. M-am obișnuit cu ritmul ei lent, ardelenesc, cu ierni lungi care te alungă în fața șemineului. Cu primăveri și toamne, corn al abundenței de culoare. Tonuri și nuanțe diferite, dar aceeași bogăție. Îmi amintesc cum pe la începuturi am întâlnit o Lidia care, proaspăt emigrată și-ar fi jelit dorul de familia lăsată în România, dar n-o lăsa toamna canadiană: „Cum să plângi când copacii sunt atât de frumoși?” spunea.

Toronto. Un oraș, o lume întreagă.

 

District Distillery

 

Codobelci primăvării

S-au pitit în cerculețe
creionate-acoperișuri
împreună, pe alee
au pus două ascunzișuri.

Le-au gândit inginerește
să se-ascundă de furtună
și când frigul se-ntețește
la căldură să se pună.

și-au luat și telefoane
pentru cazuri de urgență.
dacă este vreo problemă
ca să ceară asistență.

Vor schimba prin sms-uri
declarații de iubire
selfiuri, of course, vor face
sigur! își vor da de știre

când e bine pe planetă,
când pădurea înverzește,
când stropește-o ploicică,
și când soarele zâmbește.

Pân-atunci în cochilie
se așează confortabil:
ciocolată cu alune,
cărți și filme și, probabil,

niște ceai de sunătoare
de răcesc ori de-i apucă
dorul ori vreo nebunie
să se ducă, să se ducă…

că au casa la-ndemână… 🙂

pur și simplu

3351

Râd
cu lacrimi
de ce
nu de ce de cine
de mine
iau din sertar cele cinci-șase ciocolăți sau ciocolate
și mă uit la data de expirare
hmmm zic cu voce tare două-s expirate
hmmm zice cu voce tare de când
octombrie 2019 zic
tace
apoi zice vezi că de când te uiți la Outlander
ai început să călătorești în timp
tac
gândesc
realizez
și mă prăbușesc de râs
nu le am cu cifrele nicium
ori o iau înainte
ori rămân în urmă
cine a inventat numerele și de ce
dar stânga și dreapta?

Carte frumoasă, cinste cui te-a scris

01_book-stack_book-lovers-you-ll-want-to-steal-this-christmas-tradition-from-iceland_574042219_art_man-1024x683

Am un dulap în casă unde țin lucruri inutile. Uneori mai donez, mai dau, că dar din dar se face rai… Sunt interesante ori frumoase dar, cu siguranță, principala lor calitate este inutilitatea. E vorba de cadouri primite, cadouri ce nu mi se potrivesc și au ajuns în categoria: nicicum. Cei care mi le-au cumpărat au cheltuit timp și bani, străduindu-se să mă surprindă, să ia ceva special pentru mine. Dar specialul meu și specialul lor nu au mers întotdeauna pe același drum. De atâtea ori găsim dificil să cumpărăm ceva cuiva, când, de fapt, ar trebui să fie ușor. Mă gândeam ce bine ar fi fost dacă în loc de fiecare obiect aș fi primit o carte… Și mă întrebam oare cum de îndrăznim să invadăm intimitatea cuiva oferindu-i, de exemplu, parfumuri, când parfumul e o chestie atât de personală, ori și mai rău cosmetice, ori haine, ori te miri ce briz brizu-uri, în timp ce cartea e ultima alegere, sau nici măcar nu e pe listă? Știm cu toții că se citește infinit mai puțin în România, că e mai facilă telecomanda și computerul, dar oare nu e timpul să ne întoarcem la cărți și să înțelegem că a citi e e nu doar o plăcere fantastică, dar e sănătos pentru mintea și sufletul nostru. Și până la urmă, e sexy să fii cult. 🙂
Mă întreb oare de ce cartea nu e musai atributul omului modern, de ce biblioteca nu se mai regăsește ca mobilă obligatorie în casele oamenilor?
A fost un gând fugar…

E iarăși prima oară

img_20190506_194311_5157549887766876008547.jpgVoi vedeți ce-i afară? Așa ceva! Serios! Nu-mi spuneți că primăvară, că alea alea. Când se împodobește o sală de nuntă lumea se minunează: Frumos! Când un designer șmecher aranjează o casă urmează un fluierat admirativ. Exagerez, că nu-și bagă nimeni două degete în gură să facă asta. 🙂
Eu am înnebunit un pic zilele astea și mi s-a pus pata rău pe pădure, pe parc, pe stradă, pe propria-mi grădină și mai ales pe telefonul care face mii de poze aproape singur. Am devenit lacomă. O să ziceți: primăvară. De acord. Deși „primăvară” e doar un cuvânt. Strâmt. O adunătură de litere, un substantiv abstract, fără o concretețe neapărată.

Afară e viață. E minune. E frumusețea însăși ce a decis să coboare pentru noi pe pământ s-o mai vedem încă o dată. Să ne sfințească verde cu minunea ei ca și cum ar fi prima dată. De fapt e prima dată, nu-i așa?
Îmi vine să-mi cer scuze oamenilor că vorbesc prea mult despre pădure, fără să fiu de la meteo ori de la National Geographic. Însă mă zăpăcește luna asta cu petalele-i albe și roz și galbene, cu melci și broaște și pomi înverziți. Îmi scot pălăria și mi-o arunc în fața florilor ce binecuvântează iarăși pământul. Iar pentru prima oară. Atunci când iubești o faci pentru prima oară. De fiecare dată.

Până la urmă totul este despre gramatică, de etimologie, de semnatică, iar „frumusețe”, „primăvară”, „viață”, „renaștere”, „iubire” e o singură noțiune, o singură stare, un singur parfum: un substantiv al absolutului absolut.