Ne pier librăriile

Nu știu alții cum sunt, dar pe mine librăriile mă fac fericită. Dacă cineva m-ar uita închisă într-o librărie, în librăria Gaudeamus, de exemplu, cred că aș muri de foame împăcată. Citind.
Cred că toți aveți o librărie de suflet ca a mea.
Din păcate, acest minunat loc creat pentru cei îndrăgostiți de cuvânt este călcat cu pasul de umanoizi din ce în ce mai rar. Și aici mă duc cu gândul la Istoria lui Răzvan, carte scrisă de Horia Corcheș, unde un băiat din viitor este fascinat de carte, obiect aproape necunoscut, aflat doar la muzeu, pentru o nișă extrem de mică de pasionați.
În cele două țări pe care le cunosc așa cum îmi știu buzunarele, România și Canada, sunt foarte puține librării. Grandioase (unele), dar puține. Însă, găsești cărți, mai nou, la tot felul de magazine: de la benzinării, farmacii, alimentare, în cele mai ciudate și neașteptate locuri. Poți să cumperi două kile de făină și trei Dostoievski, trei legături de ceapă, un Liviu Rebreanu și detergent de vase. Ori, cât plătește soțul benzina și ia o cafea, tu să răsfoiești iute o ediție de lux dintr-un coț al dughenei. Nimic greșit, zic eu. Ori nimic foarte greșit, mai degrabă. Orice strategie ce pledează pentru întâlnirea cu cartea ar fi binevenită. Nu-i așa?
Dar sunt furate librăriile!
N-am cumpărat de la magazinul de cărți nici algocalmin și nici castraveți murați și nici pătrunjel. Nu pare potrivit. Nu-i așa?
Dacă m-ați întreba v-aș spune că mi s-ar părea potrivit să găsim cărți doar în lăcașul lor. În LIBRĂRIE. Să se respire una cu alta, să le fie mângâiat creștetul de mâini curioase și cuminți de cititori interesați de literă.

Mă doare azi librăria, frate! De câte ori intru în câte una, văd săli aproape goale, ca la muzeu. Liniștea cărților vesel colorate ori sobre, e prea rar tulburată de trecătorii curioși să le atingă copertele. E adevărat, cumpărăm mai mult online, mulți dintre noi.
Dar ne pier librăriile.

Vă dau un exemplu.
Librăria Gaudeamus e așezată în centrul Clujului. Este un colțișor colorat aflat într-o clădire istorică, aflată vizavi de fostul CEC. Acum se renovează, așa că frumusețea locului este un pic detronată de lucrătorii de stradă.
Dacă vizitezi Clujul, și este mare păcat să nu o faci, ajungi cu siguranță și în piața Matei Corvin (piața Unirii, cum se numește azi). De acolo, strada Iuliu Maniu este la o aruncătură de băț, practic, cum stai cu fața către statuie, strada cu librăria este în dreapta ta. Faci fix un minut pe jos. Un zâmbet cald te invită de la ușă să îți deschizi dorința. Să fii ajutat, îndrumat, sau lăsat în lumea ta de litere dacă asta ți-e voia.

Sunt puține librăriile clujene. Sunt vreo trei în centru și una sau două în mall-uri. Pe vremuri tot cam atâtea erau. În jurul lor s-au dezvoltat mii de magazine, de brand-uri, de noi produse. Ele au rămas timide, așteptând iubitorii de carte. Având încredere în ei.

Mi-e fierbinte dorința pe care aș vrea să vi-o transmit: să intrați din când în când în librării fizice. Să vă lăsați invadați de mulțimea de culori, de titluri, de coperte, de mirosul acela de tipar și hârtie curată. Să simțiți magia lăcașului cărții. Să vă dăruiți vouă bucuria de-a vizita din când în când templul cărții. Iar lor să le dăruiți viață.

Aventuri la poștă

Poșta Română a pierdut poziția de lider al pieței. Economist: Nu este de  mirare, probabil că va mai continua să scadă

Din start vă spun că e postare de FB. Împușcată după pățania cu pricina. Se pare că zeul trimiterii pachetelor e un pic supărat pe mine. 🙂
Aviz amatorilor!
Azi am pus pachete la poștă. În 11 septembrie am pus pachete similare. Dar m-au taxat diferit. Ce nu a fost diferit, atitudinea celor două doamne supărate pe viață, una pe alta, pe clienți, pe Poșta Română, lucrând la Poșta Română. Am întrebat când ajung pachetele. Au zic că nu au nici cea mai mică idee. Totuși, cu aproximație, am îndrăznit timid.
„De unde să știu dòmnă! E pandemie!!!”
Drept pedeapsă mi-a dat să-mi lipesc singură timbrele pe cele șase pachete. Și să mă dau la o parte până le lipesc, să servească alt client.
„N-am apă. Cu ce să le lipesc?” am îndrăznit iar, privind neajutorată cele 12 timbre și fâșiile albastre cu „prioritar” aferente. Mi-a aruncat o privire supărată că aia nu e problema ei și a continuat să ceva sub ghișeu. Am insistat. Nimic. La a treia și cea mai timidă încercare mi-a întins cu jumătate de gest chestia aia cu burete ud. Adică și mi l-ar da, și nu mi l-ar da că e al ei. Papilele gustative, ce rememorau deja gustul lipiciului au răsuflat ușurate.
Am lipit și am tăcut chiar și atunci când a țipat la domnișoara din fața mea care a început să se bâlbâie intimidată. N-avea flotant. Oops! Doamna poștei e neiertătoare în astfel de situații.
Am dat să plătesc cu un card. N-a fost bine. Am auzit vocea aceea dură, de ardeleancă nervoasă:
– Da’ bani n-ai, dòmnă?
Am scos cuminte cash. Nu vreau să mă țină minte doamna poștei. Mai am de trimis cărți. Și-mi doresc cu tot sufletul să-mi zboare Fluturii și frunzele la destinație. La toate.

Luluța și Petrișor, de Nicoleta Beraru

69051187_2367930553526666_2122270858532618240_n

O carte proaspătă ca ploaie de vară românească, o carte autentică, o construcție matură în care vocea titrată a povestitorului se îmbină perfect cu limbajul moldovenesc neaoș. „Luluța și Petrișor” este, înainte de orice, o radiografie complexă a realității românești, a societății umbrite de plecarea masivă în străinătate la muncă a părinților, plecare a cărei consecință e ascunsă în enunțul tragic: „Ni se golește țara, mamă!” E, în același timp, un studiu de caz al unui cuib care se dizolvă, căci doi pui de moldoveni rămân singuri pe lume. Mama, Florica, un nou tip de eroină a literaturii românești, este smulsă brutal din viața ei de țărancă moldoveancă, nu mulțumită de soarta ei, dar cu siguranță resemnată, și silită să ia drumul străinătății. Țăranca devine prea brusc, nu orășeancă, ci degrabă trăitoare într-o lume nouă, cu altă ordine și altă așezare a lucrurilor, lume pe care o filtrează prin înțelegerea ei îngustă și o transmite mai departe la telefon. Viața în Belgia e un soi de carusel în care mintea femeii vrednice nu se poate aduna. Ea știe că musai să stea departe și să trudească pentru copiii ei. Dorul o frânge, dar drumul ei este cel al destinului, iar soarta ei pe pământ este pecetluită și, înainte de orice, e mamă. E vrednică și acasă, vrednică și printre străini, obișnuită fiind să le facă pe toate. Bărbatul nu-i e de niciun folos, însă „poartă nădragi șî pălării”, adică-i lăsat de Dumnezeu pe pământ cu un pas înaintea femeii. De aceea Florica tace și-i îndură lenea, trădările și mofturile, apoi îl jelește cu încrâncenată durere când piere. Se sacrifică pentru puii ei, având sufletul însiropat de teama majoră a depărtării și tulburărilor din țară: „Eu am lăsat doi copchii sănătoș’ acasî șî doi vreu să găsăsc când m-oi întoarci.”
Luluța este frumoasă, deșteaptă și muncitoare, cu ochii deschiși asupra vremurilor care se schimbă cu repeziciune. Are milă de Florica, a cărei versiune modernă e. Fata pricepe că șansa ei în viață e cartea, nu doar pentru că mă-sa-i repetă obsesiv la telefon „Învațî că numa’ învățătura ti poati salva”. Dar, dacă fata e ascultătoare și harnică, Petrișor e alt aluat. El vede viața superficial și ia lucrurile așa cum vin. Visează trai cu muncă puțină și bani mulți, având un soi de dispreț pentru latura feminină: „Dumnezeu a creat-o pe femeie ca să slujească de mână dreaptă a bărbatului – un assistant manager! Eva e desprinsă din coasta lui Adam, nu invers…”
Modelul lui în viață este diferit de al Luluței și sacrificiul mamei i se pare oarecum firesc, plătit corect de blugii de firmă și geaca de blugi și banii de cheltuială, întotdeauna atent strecurați în mânecă. „Ș-apăi tăț’ cari s-o ajuns o avut nevesti buni cari i-o suțânut. Niciunu’ n-o făcut studii la Oxford. Da’ li-o umblat mintea, s-o discurcat. O mulțâmi di politicieni o pornit di la o cârciumî di sat sau di la bișnițî cu anvilopi di mașâni și o ajuns ditamai oamini’! Tot așa o sî mp descurca șî eu, dac-o sî fiu băiat diștept.”
Planurile cărții se apropie și intersectează ca o serie de colaje într-un slideshow perfect organizat de scriitoare: depărtarea și dorul, societatea românească strâmb guvernată, valurile mișcărilor politice, stratificarea socială, dar și iubirea și întrebările ei, delicat desenate și filtrate de sufletul sensibil al Luluței. Sunt surprinse, de asemenea, o serie de tablouri, pictate în tușe stridente: satul moldovenesc scăldat în sărăcie, orașul, cu diferențierile lui sociale acute și străinătatea, locul unde pleacă părinții buni de lucru, în cazul acesta un oraș din Belgia – o lume depărtată, nu atât geografic, dar, ca mentalitate și stil de viață, aflată la mii de ani lumină față de Moldova lăsată în pripă de Florica.
Scriitura Nicoletei Berariu este bine proporționată, completă și autentică, inteligent concepută, foarte bine structurată, neascunzând sub preș situații ori expresii, uneori mai ascuțite decât lama de bisturiu, însă, în același timp având forța de-a toarce catifeaua unor metafore delicat și vibrant pastelate, definind nuanțat sentimente ori situații trăite de protagoniști.
„Nu ploile sunt triste, oamenii sunt triști, gândește el, simțind tristețile multiplicate ale tuturor celorlalți Ștefani, prizonieri impotenți ai ouălor de cleștar făurite de cer.”
Întreg romanul surprinde simplu și trist o realitate dureroasă: consecințele grave ale depărtării de țara ta și de neamul tău, amarul unor despărțiri inutile, până la ultima, cea finală:
„Avea să se ducă bătrâna singură-cuc la casa ei din țințirim, care-o aștepta rece și străină, ca orice străinătate”
„Luluța și Petrișor sau povestea cuiburilor părăsite” este o carte savuroasă, românească în esență, extrem de bine scrisă, o carte de nișă, adresându-se cititorului de calitate, cititorului avizat.

Ana

Aura a citit Ana. Atât am de spus.

„Am citit-o în două zile, nu m-am putut despărți de ea, numa’ când o fost musai, ca de voie bună. Cu siguranță o s-o recitesc, de multe ori. Sunt cărți ce ți se lipesc de suflet și simți că fac parte din el. Am recunoscut vorbele, straiele, portu’, graiul, expresiile le-am auzit, le-am folosit, le-am scris și eu, de când mă știu. Sava e Cuzdrioara mea, Ana-i Măriuța, buna mea, cu ochii ca două stele. (Re)cunosc personajele toate, le-am întâlnit pe uliță, privirile, grijaniile, no-urile îmi răsună-n urechi, pomițele dulci și bune mi-au mânjit gura, biserica albă, fără cruce, o văd aievea, în aia românească duduie vitraliile de Paști, când din atâtea piepturi se înalță Învierea lui Cristos; gredinuța din fața casei îmi umple odaia cu parfumul de mălin și lăcrimioare, casa de dinainte încă mă așteaptă, mirosind a nintă și-a gutui, a busuioc și-a mușețel pus la uscat. Credențu’ magic, pictat de buna, cu flori albastre, ca ochii ei, ascunde mentosane și eugenii și blidele de porțelan. Poveștile cu bozgorii, cu nemții și cu rușii, tăte le-am auzit povestite de moși și babe, de lelea Flore și de badea Niculae. Colbul, ploile, sărăcia, amaru’ și năcazu’ tăte le știu, trăite din moși-strămoși.

“Ana” nu-i doar o carte, e istorie, e-n ADN-ul Ardealului. N-o citești, o simți, o (re)trăiești. Îți curge prin vene toată durerea, toate încercările, tăt năcazu’ și amaru’. Doamne, și cât ai vrea să poți intra în paginile ei, să le spui, să-i oprești, să-i ajuți! Dar nu poți.

Poți doar să o citești, s-o recitești, să feliciți din suflet autoarea, Em Sava, și s-o recomanzi. Cu mare drag.

Aura B. Lupu”

Nora Cosmin este împreună cu Em Sava în Machelen, Brabant, Belgium

 

Draga mea Nicoleta Beraru mi-a făcut ieri un cadou minunat: “Ana”, noul roman al scriitoarei Em Sava🙂! Am început să citesc cartea după prânz și nu m-am mai oprit până când nu am terminat-o, mult după miezul nopții! Prologul “Anei” e o povestioara minunată despre o fetiță și o bunică pe care o citisem cu ceva timp in urmă pe blogul “Sweet and Salty”. Naivă, am crezut pentru o clipa că asta e ce voi citi in continuare: povești cu bunici și nepoți, într-un idilic sat din Ardeal. Satul acela pe care îl cunosc și eu din vacanțele de vară ale copilăriei. Dar “Ana” este mult mai mult decât atât. Sunt aici 100 de ani de istorie așa cum a fost ea trăită de locuitorii Savei, sătucul clujean al bunicilor și străbunicilor Emei Sava (numele nu este ales întâmplator, firește🙂). Războaie, lupta pentru supraviețuire, povesti de dragoste, tradiții și prejudecăți, toate se împletesc armonios iar rezultatul este o minunăție de carte pe care am citit-o cu sufletul la gură. Povestea imposibilă de dragoste dintre românca Maria și ungurul Șandor a fost poate cea care m-a impresionat cel mai mult, am plâns cu două rânduri de lacrimi și am sperat, fără să sper…într-un moment culminat al poveștii, mi-am luat telefonul și i-am scris lui Em un mesaj: “Spune-mi că rămân împreună, nu mai suport durerea!” M-am stăpânit, am șters lacrimile (și mesajul) și am citit mai departe. Din povestea lor de dragoste s-a născut însă Ana, iar ea și Alexandru aveau să-mi aducă finalul fericit pe care mi-l doream atât de mult🙂!

Em, felicitări din tot sufletul, ai scris o carte mare! Dumnezeu să-ți odihnească bunicii și străbunicii, au fost oameni extraordinari cărora greutățile vieții nu le-au stins niciodată lumina din suflet și credința in Dumnezeu iar acum, cu siguranță, zâmbesc din Rai către urmașii lor rămași pe pământ să le ducă numele mai departe. Cu cartea pe care ai scris-o, ei devin nemuritori❤️!

Fluturi și alte frunze

Raiul pe pământ e mobil. Poate fi o perioadă într-un loc, pentru ca apoi să-și schimbe locația. Depinde de cine e populat. Raiul poate avea zgârie nori și doruri de verde înmagazinate în mușcate la ferestre și-atât. Ori poate fi o colibă pe munte fără curent electric.
E ca și vacanța. Mai mult decât destinația e importantă compania.

Eu nu scriu poezie. Dar, dacă din când în când câte un fluture aterizează în picaj în palma gândurilor mele și câte-o frunză se transformă brusc în copac sub ochii mei, ce pot să fac? Pot eu să tac fluturilor ori frunzelor? Ori mie? Nu. Nu pot.

Așa s-a născut volumul acesta. Și joacă, și tristețe, și emoții și alte condimente. Toate le-am adunat aici. Ardelenește le-am pus între două coperte.
Ideea nu a fost a mea. Pentru că eu nu scriu poezie. Însă câte-o excepție de la regulă mă mai cotropește. Am trimis de vreo două ori așa, ca moment de râs, în conversație, editorului Pașilor (Dl. Ajder de la Eikon). Mi-a spus să le adun într-o carte. Am zâmbit cu neîncredere și n-am zis nimic. Că doar nici eu nu scriu poezie și nici lumea în care trăim nu are tihna și vremea versurilor. E, din păcate, o realitate.

Da, dar mi-au zis fluturii și frunzele (și piticii personali), dar cu noi ce faci?
Ce pot să fac? I-am adunat aici.
Coperta este pictura Mirelei Pete și se potrivește mănușă conținutului.
Cartea se găsește pe site-ul librăriei SIONO și e pe drum către Libris- Brașov (librărie fizică și online) și spre Emag.

Sărbătoare

Vă doresc bucurie de Sfântă Mărie!
A mea e cu bucurie în fiecare an din multe motive.
Azi unul în plus: o carte izvorâtă din lumina tiparului.
Coperta e minunată. Poartă semnătura Mirelei Pete.
Cine e Mirela? O foarte talentată pictoriță clujeană.
Talent în litere și culoare. Sunt bucuroasă tare că mi-a dăruit haina.
Am primit independent pictura ei. Adică nu mi-a dăruit-o pentru carte. Mi-a dăruit-o pur și simplu. Iar eu am știut că ea este.
Pictura „Flying Fans”, de Mirela Pete.
Fluturi și alte frunze – Poezii – Em Sava


Ana și Ami

„cartea te arde in palma si sufletul tipa in tine de iubire, ura ori durere. o sorbi fara odihna. Maria si Ana sfasie cerul si moartea, traiesc, iubesc si nasc copii. Maria si Ana, icoane sfinte nepretuite, lupta cu viata si cu judecata nesocotita a lumii.” spune Ami Ancelin din Anglia despre Ana mea.

Iar mie gândul îmi fuge la Jane Austen. Pentru că Ami trăiește în Liverpool, iar familia Anei seamănă cu cea a familiei Bennet: fete multe (patru la număr, dar și un băiat), caractere diferite, veselie și o droaie de lucrușoare feminine, secrete, zâmbete mici, rețete și trucuri, capricii, veselie și dramă, tinerețe, iubire, dar și multe greutăți. Sigur, totul transpus în peisajul ardelenesc, în lumina blândă a iei și a horei duminicale.

Seară. Eu mică și gălăgioasă. Mama și Sanda se uită la „Mândrie și prejudecată”
– Dacă taci, la nunta mea îți cumpăr rochie ca la televizor.
Eu curioasă. Îmi plac rochiile din film. Tac.
Sanda e sora cea mică a mamei și „sora mea de pat”. Cu ea dorm la Sava, la bunica.
Anii s-au spulberat în vânt.

Ami scrie:

Vreau sa-i multumesc scriitoarei, Em Sava, pentru frumusetea scrisului, pentru harul si talentul pe care il are, pentru emotiile pe care le-am trait citind “Ana”. nu stiu sa scriu recenzii, dar stiu sa citesc cu sufletul.

cu drag, pentru cei care va rataciti pe aici, va indemn sa cititi “Ana” pentru ca este simbolul, marturia, farmecul si mandria femeii românce.

“paginile se deschid…” tremurator.

cartea te arde in palma si sufletul tipa in tine de iubire, ura ori durere. o sorbi fara odihna. Maria si Ana sfasie cerul si moartea, traiesc, iubesc si nasc copii. Maria si Ana, icoane sfinte nepretuite, lupta cu viata si cu judecata nesocotita a lumii.

cuvintele curgatoare si mangaietoare au bucurie de primavara si planset de copil nascut, dragoste de pamant muncit si miros de paine coapta, dar mai presus de toate iubire binecuvantata. cuvintele taioase au mania cerului, pacatul si blestemul de moarte, patima si clocotul de ura.

doua generatii de femei inversunate lupta cu destinul. Maria si Ana, mama si fiica, au destinul scris de dinainte de a se naste. unul scris de legile satului, cel cu “ulitele cuminti asezate ca intr-o caldare”. cel cu doua neamuri care traiesc separat dar laolalta. legile sunt grele cu neamestec ori, doamne fereste, impreunare de sange intre unguri si romani.

impovarat de griji si de nevoi, satul isi plange necazul si mortii in vremuri tulburi de razboi ori boala. sarbatoare, cantec de cetera si vartej de hora dupa lucrul pamantului e in vreme de liniste si indestulare.

cartea e scrisa cu “sirag de margele” si descantec ce “sparge cele sapte lacate ori sapte”. scrisul mestesugit al autoarei ne aduce un dar nepretuit-istoria, Maria si Ana – direct in inimile noastre. darul si emotia e fara egal, pentru ca insasi autoarea, vlastar al celor doua generatii de femei si al Zamfirei, te ia cu caldura de mana si te lasa sa-i cunosti radacinile.

stii ca le iubesti deopotriva pe toate plangand si tinand cartea la piept. si te cutremuri cand, cea care a scris atata zbucium cat nu incape nici in suflet, nici intre deal si cer, incheie povestea atat de simplu. si te infiori:

“Ana a fost bunica mea!”

si atat!

Recenzia o găsiți aici.

Unde găsiți Ana?
În librării: Junimea – Iași,
Gaudeamus – Cluj
Eminescu – București
Și la Cărturești
În curând la Libris, Brașov
Online – Siono Librăria, plus librăriile de mai sus.
Și la Emag și pe Amazon varianta e-Book.

Un proiect numit iubire și… concurs

Este posibil ca imaginea să conţină: 3 persoane, text care spune „LOVE, OVE LOVE rash”

De fapt nu știu cum se va numi. Ați privit vreodată printr-un caleidoscop colorat aceeași imagine și v-a surprins fiecare mișcare cu steluțe colorate și îmbinări din cele mai  neașteptate? Cam așa se va ntâmpla cu proiectul SIONO.
Selecția s-a făcut, cei care vor fi publicați au primit un e-mail. Cei care știți că v-ați înscris și nu ați primit nimic, uitați-vă și în spam. E posibil să se fi rătăcit. Felicitări celor care…

Organizăm acest proiect ca pe un puzzle. Coperta va fi o pictură sau un colaj de două trei picturi. Semnate de o pictoriță clujeană foarte talentată.

CONCURS!!!
Avem nevoie de titlu. Nu uitați! Tema este dragostea, în toată desfășurarea ei de culoare. Eu văd un titlu metaforic, ceva sugestiv, însă care să nu cuprindă cuvântul „iubire”.
Câștigătorul va primi o carte SIoNO
„Pași în doi” de Mirela & Remus Crâșmaru sau „30+ și înfloritoare” de Irina Alexe.

 

Discuții discutate și filosofii mici

Este posibil ca imaginea să conţină: fructe şi mâncare

Discutam azi cu o doamnă pe care o admir și o iubesc. Mă știe din leagăn, am copilărit cu fiii ei. E scriitor, poet, pictor. Mi-a fost aproape mamă, aproape profesor, șef pentru o perioadă (când am ajuns profesor la rândul meu și ea era director la aceeași școală). Prietenă cred că mi-a fost întotdeauna și, în ciuda diferenței de vârstă dintre noi, m-a învățat să-i spun pe nume. Mi-e drag să povestim. În căldura ei se ascunde și suferință.
E o personalitate completă și complexă. Scrie extraordinar de frumos. Poezie. De fapt cam tot ce face și a făcut ea este poezie. Și, firește, scriind poezie nu e citită îndeajuns și nici răsplătită pentru munca și creația ei.

Știind acum ce se întâmplă și în bucătăria internă a unei edituri, am trista experiență să aflu că, în general, librăriile nici nu vor să audă de poezie. Poezia nu se vinde, lumea nu cumpără poezie. E răspunsul la indigo primit de peste tot.
Bine, în perioada pandemică este greu spre imposibil să ajungi în librărie. Oricum, părerea mea, judecând din experiența personală și a celor apropiați, este că mai mult se cumpără online. Ne place ideea de librărie fizică, ne place să o avem în mall sau în oraș, dar îi călcăm rar pragul, din motive cât se poate de obiective.
E mai mult o recunoaștere a cărții, un premiu cu coroniță să ne fie cartea în librărie.
Sunt pustii magazinele cu cărți, sunt doi trei oameni, de fiecare dată când trec.
(Profit să spun, să mă laud totuși un pic, că Ana se găsește la librăria Mihai Eminescu – București și librăria Gaudeamus – Cluj.)

Și discutam azi, la cafea, așa cum vă spuneam, cu omul acesta minunat și ne întrebam. Retoric, firește. Și retoric mă întreb și acum: de ce competiția între autori, edituri etc.
Oricum doar posteritatea va fi cea care va pune ștampila. Posteritatea va culege fructul creației celor de azi. Poporul român (nu știu cum sunt alții) își prețuiește mai degrabă artiștii trecuți în neființă. Omul, așa cum este el, cu bune și cu rele, nu este suficient de bun pentru contemporani. Abia când se vorbește la trecut, se spune: Ce talent! Păcat! A fost un mare artist!

Repet, nu știu de e specific românească treaba asta, pentru că nu cunosc o altă realitate. În asta mă scald, în ciuda geografiei care mă mai aruncă din când în când din praștie. Poate, vor zice unii că n-am dreptul la cuvânt. Ar fi, însă, o răutate gratuită pentru că trăiesc în ambele țări și mă bat și mă zbat românește, și iubesc românește și-mi culeg zmeura din spatele casei tot românește, așa cum mi-am vegheat și dus prin spitale părinții. Pe românește. Și cum l-am înmormântat pe tata. Tot românește.
Azi divaghez. Am pornit de la Ana și am ajuns la Caiafa. Dar nu e stilul meu să pictez în negru, doar pentru că negru se poartă.

Deci, revenind la cafeaua noastră de toate zilele, unde mărturisesc că am avut și bucățele de ciocolată cu lapte… Am filosofat amândouă și am ascultat poveștile din trecutul ei, trecutul lor. Îmi plac oamenii lângă care, în ciuda vârstei mele, încă mă simt copil. O ascultam și-i dădeam dreptate din toată ființa, pentru că așa izvorăsc și eu în lumea asta mare. E bine acasă. Vecinul încă îmi zice domnișoară, deși sunt în etapa de „fost-ai lele cât (sau când?) ai fost”. Dar el așa mă vede și diferențele dintre generații sunt spiralate și râsul e întreg.

Canada mi-e departe. Biletul meu este o hârtie fără valoare. Un soi de cec în alb. Dar acasă e un alt bine. Un bine de-a o vedea pe mama zi de zi, de-a simți cum durerea ei nu se stinge, dar începe să fie înconjurată de liniște. Un bine în care doi căței înnebunesc de fericire în fiecare dimineață când eu ies în curte, indiferent cât de ciufulită sunt. Un bine unde mi se mai spune încă domnișoară, dar, în același timp, pot fi prietenă bună cu o femeie extraordinară ce are mai mulți ani decât mama.