Engleza noastră cea de toate zilele

scared-cat

În școală n-am făcut engleză. Deloc. S-a lipit o brumă de mine din filme. Înainte să vin munceam ca o apucată. Profă de română. Cine lucrează la liceu și predă o materie care se cere la bac’ și la facultate știe despre ce vorbesc.

Nici nu credeam eu prea tare în venitul aici. În sufletul meu am sperat până-n ultima clipă să nu primim viză. Mă fascina Canada și toate poveștile care ajungeau la mine, dar nu voiam să plec. Însă nici n-aveam curajul să spun NU unei eventuale Țări a Făgăduinței. Toți voiau să plece la ora respectivă, iar sita era deasă, extrem de deasă și foarte puțini aveau acest privilegiu.
Cum puteam să refuz așa ceva? Cum să nu încerc măcar un pic gustul unei alte lumi? Nu era dorință, ci ispită. Și apoi, avioanele zboară în ambele direcții, îmi spuneam.

N-am făcut nici un curs de engleză. Nu aveam când. Școală și meditații din greu, chiar și în week-end-uri. Până la urmă oi da eu cumva de capăt și limbii engleze, îmi ziceam. Predasem franceză în primul an de profesorat, iar în facultate făcusem și italiană, așa că mă gândeam, nu va fi mare filozofie să învăț o altă limbă.
Începusem printre picături, singură, pe calculator și-mi amintesc că mi-am prins rău urechile într-un cuvânt: „neighbourhood”. Mă uitam la el precum curca-n lemne și nu-mi ieșea sub nici o formă. Mi se părea imposibil de pronunțat.

Și uite așa, am ajuns în țara frunzei de arțar știutoare de engleză zero. Mă rog, nu era chiar zero, după părerea canadienilor care m-au testat să mă repartizeze în clasa de ESL (English Second Language) ci patru (din opt). Adică se putea și mai rău, mult mai rău.
M-am pus eu cu burta pe carte și, într-adevăr, o limbă o înveți cel mai bine când nu ai încotro, când o mănânci pe pâine, că nu se poate altfel.

Prima capcană lingvistică a fost la un magazin, când am încercat să-mi cumpăr singură un costum de baie. Vânzătoarea vorbea repede, o engleză dubioasă, cu accent foarte puternic. Nu am priceput nimic. Nimic. Așa că m-am întors acasă fără costum de baie și bocită toată, cu convingerea că în viața mea nu voi putea comunica în engleză.
Întâmplarea m-a răpus, pentru că la ora respectivă mă simțeam oarecum stăpână pe cunoștințele mele lingvistice.

Să înveți o limbă străină la maturitate e cam același proces ca învățatul înotului. La un punct trebuie să te arunci în apă. Să ai curajul să deschizi gura, să articulezi cuvinte, să le pui în propoziții și fraze, să pricepi ce vrea interlocutorul și să nu te temi de penibil.

Norocul cel mare aici e că de partea cealaltă sunt canadieni și nu români. Nu există oameni mai politicoși și înțelegători decât canadienii.
Ar ploua cu bancuri despre emigranți și gafele lor, s-ar râde până la leșin de prăpăstiile verbale ale noilor vorbitori, dacă genul acesta de experiențe ar fi trecute prin filtrul mioritic.

Eu, la începuturi, nu aș fi zis nici să mă pici cu ceară cuvinte ca plajă (beach) și foaie (sheet), de frica accentului buclucaș care mi-ar fi putut colora limbajul altfel decât aș fi vrut.

Aveam un coleg care făcea antrenamente de fotbal cu copiii. Vară, zi toridă. I se face omului sete și încearcă: „I’m Thursday (joi)” – priviri mirate.  „I’m Tuesday (marți)” – priviri mirate. Când disperat folosește gesturile, se face lumină: „Ah! You’re thirsty.” 

Un prieten ajunge la serviciu mai târziu, din cauza ceții și spune colegilor că a întârziat din cauză de „big frog” (broască mare). Lumea dă înțelegător din cap. Nimeni nu râde. Se prinde singur mai târziu. (Ceață: fog)

Eu. Povesteam cu o pereche foarte simpatică despre o parte dintr-o pădure unde urmau să se facă construcții. Eram extrem de dezamăgită că va fi distrusă zona verde ca să se construiască „condoms” (prezervative). Și vorbeam și vorbeam și condoms și condoms. Canadienii îmi răspundeau serioși, fără să schițeze nici măcar un zâmbet, în timp ce la câțiva metri de mine, într-o cameră vecină, soțul meu plângea de râs pe muțește.
(Se construiau condos (condominiums) – apartamente.)

Datorită limbii engleze am luat primul job. Am aplicat ca tot omul și am fost chemată la interviu. Eu, convinsă că nu am nici o șansă (că nu aveam), m-am dus fără pic de emoție. Mergeam doar să îmi verific cunoștințele de limbă. Emoții am avut după ce m-au sunat și anunțat că am luat interviul, când am citit în fișa postului ce trebuie să fac. 😀

Dacă greșelile sunt inerente mai ales la început, ce mi se pare mie urât este ghiveciul româno-englez. În primele luni aici, mă pufnea râsul când auzeam că X s-a dus să-și spele… carul. Că imaginația mea zburdalnică vedea un car cu boi a la Grigorescu în spălătoria auto.

(Am ordorat la farmă ouă./ Am seivuit o sută de dolari./ Mi-a tăuit mașina./ Am fost la ceainiz./ Am cancelat ordărul la…/ Am clinuit carul./ Mă duc la bas.)

Fiecare emigrant e o carte de povești cu două volume, exact ca dubla cetățenie pe care o poartă.  (Va urma…)

Jurnal în mișcare

zumba-dance.jpg

Venind de la sală, am încropit un text perfect, amuzant, spumos, cu sare și piper, despre Zumba. Cum am ajuns acasă, am sărit direct pe laptop să-l trec pe… foaie, însă muza a intrat subit în stare de colaps și textul detaliat, la care mă gândisem tot drumul, a dispărut fără urmă. Degetele mi-au înghețat pe litere și în fața ochilor, ca o linie de orizont virtuală cu efect de spălare a creierului din dotare, s-a întins obositor ecranul alb, gol și inexpresiv. Pustiu. Intimidant. M-am uitat tâmp minute în șir, fără să pricep unde a dispărut povestea atât de bine ticluită din capul meu. Habar nu am ce se întâmplă, ce Triunghi al Bermudelor este plasat strategic la intersecția străzii mele cu mine, ca sistematic și flămând să înghită tot ce notez conștiincioasă în minte. Frustrant!

Deci…. Cum spuneam…. ăăă…. despre Zumba…. ăăă….
Nu știu de ce am descoperit atât de târziu Zumba, deși de ani de zile a fost în spatele minții mele să încerc. Poate că nu sosise timpul. Habar n-am. Pe la începutul verii însă, m-am hotărât să merg la o clasă, la una singură, doar ca să văd despre ce e vorba în propoziție. Așteptând să înceapă ora mi-a atras atenția o tipă de culoare. Fără să vreau am studiat-o, pentru că na! la gym te uiți ce bine arată aia și ce nașpa ailaltă. Jur că nu judec și nu etichetez, dar am ochi și scanez. E, cred, în natura firii umane. Dacă doar eu fac asta, mea culpa.

Femeia asta era urâtă rău. Nu doar că era masivă, dar avea și formele oarecum anapoda, departe tare de modelul clepsidră, pe care majoritatea îl avem chiar și atunci când se mai întâmplă accidental un surplus de kilograme încăpățânato-buclucașe.
Purta o cordeluță lată, de un prost gust perfect, care-i delimita părul, ca o mătură neîngrijită cu vârfurile aspre ridicate înspre tavan, de fața mare cu trăsături destul de dure, cam masculine. Buzele groase și vineții,  ușor atârnate, specifice rasei din care face parte, ieșeau în evidență generos, ca un centrepiece kitchos pe o masă de mahon. Avea și o privire absentă, mată care transmitea clar un total dezinteres, chiar dezgust față de locul în care se afla. Hainele mulate îi scoteau în evidență dimensiunile rubensiene, iar maioul în culori fistichii, pe care și-l trântise fără nici o noimă deasupra tricoului, îi venea fix ca nuca-n perete, nepotrivindu-se cu nimic. În picioare purta niște pantofi sport de culoare deschisă, care mărturiseau un număr la picior nu prea apropiat de al Cenușăresei. Cum să spun? Părea un personaj pe care l-aș fi văzut mai degrabă într-un McDonalds, decât într-o sală de Gym.

Când a început ora, să pic, nu alta:  femeia cu pricina nu era nimeni alta decât instructoarea de Zumba. În prima secundă am avut impulsul să fac stânga împrejur și să plec, dar bine că n-am făcut-o pentru că în secunda numărul doi m-am îndrăgostit de ea.
Din momentul în care a apăsat „play” și a început să se miște în ritmul muzicii totul s-a terminat, sau a început. Dovleacul s-a transformat în caleașcă, broasca în prințesă, iar ea a devenit cea mai frumoasă ființă de pe planetă. Nu am văzut pe nimeni dansând ca ea. Apariția neîngrijită, total lipsită de grație și feminitate s-a metamorfozat brusc, sub ochii mei în însăși metafora dansului. Formele pline au primit imponderabilitate.
Fizicul masiv se topea în mișcări atât de arcuite încât părea lipsit de oase, iar unduirile ei se rotunjeau nu în poezie, ci în perfecțiunea poeziei. Plutea și ardea cu ochii cărbuni încinși, cu pielea întunecată, dar translucidă. Lumina venea din ea, iar noi o imitam hipnotizate. Părea că se joacă. De fapt se juca. Cu muzica, cu corpul ei, cu zâmbete fugare și sexy și priviri scurte, înflorite și înfiorate și cu noi, cu trupurile și mințile noastre. Nu vorbea. Ne coordona scurt din degete, mișcându-le ușor, cu un fel de lene superioară, doar de la noduri înspre vârfuri. Ne arăta: unu-doi-trei, stânga dreapta, față-spate, rotiri…  iar noi sorbeam fiecare indicație cu ascultare totală și cu retina lipită de vârfurile degetelor ei ciocolatii.
Coregrafia (am văzut apoi că fiecare instructor are coregrafie proprie) era extrem de senzuală, părând mai degrabă scenariul unui ritual de împerechere: o chemare străveche, atavică a femininelor, îndreptată spre el, bărbatul, posesorul puterii. Șoldurile se roteau invitând, sânii săltau ispititor mișcați din umeri, capetele se aplecau misterios, iar trupurile se unduiau într-un ritm fierbinte.
M-a marcat această oră. Momente de genul acesta te conving că magia există, că basmele sunt reale, doar noi suntem mult prea superficiali ca să le putem trăi. A fost odată ca niciodată… adică atunci, care nu e acum. Și-am învățat încă o dată că un om este frumos, nu prin trup și trăsături, ci prin ceea ce conține.

De puține ori în viață ai ocazia să vezi talentul, genialitatea în stare pură. Din păcate a fost singura dată când am întâlnit-o. Clasele care au urmat s-au petrecut cu alți instructori, unii mai buni, alții mai puțini buni, poate talentați, dar nu geniali.

Am schimbat sala de Gym, dar am rămas credincioasă clasei de Zumba. Așa l-am cunoscut pe Eduardo.
Când zici instructor îți imaginezi un trup lucrat, frumos și niște pachete de mușchi armonios așezate. Și majoritatea cam așa arată.
Eduardo însă este mai mic decât mine ca statură și în loc de pătrățele are cercuri, adică o burtică perfect rotundă. Mică. Și un zâmbet larg ștanțat pe față. Nu cred că poate fi serios nici când plânge. O fi având tristeți metafizice, o fi suferit și el din dragoste, sau de gripă, dar sunt convinsă că gura îi rămâne în aceeași poziție. De clown.
Are două castane de ochi veseli și vorbește engleza cu un accent delicios. E crăcănat și poartă de fiecare dată pantalonași din tricot moale inscripționați Zumba, care se mulează perfect pe piciorușele lui păroase.
Dacă doamna de Siena a dansului mi-a umplut sufletul și realmente m-a băgat în priză și m-a scurtcircuitat, cu Eduardo e diferit. Cu el totul e drăgălaș. O oră nu mă pot opri din zâmbit. De fapt din rânjit și după caz, râs. Omul e un spectacol. Nu e genial în dans. Departe de asta. Se joacă și râde jucându-se. Își mișcă iute pe ritmuri latino piciorușele și burtica și fundulețul. Și sare: jump-jump-jump. Mă joc, râd și transpir din greu. Nu ca el. Nimeni nu transpiră ca Eduardo, din care țâșnește efortul în stropi sărați, iar la sfârșitul orei totul e șifonat și stors în el, excepție zâmbetul care e la fel de mare, la fel de proaspăt și de cald. Energie pozitivă e Eduardo. După clasa cu el lumea ți se pare un loc mic și frumos, în culori pastel, unde lucrurile se întâmplă în doze mici, oamenii mănâncă tot din farfurie și se duc la culcare la timp.

Nu mergeți încă la Zumba? De ce?

Fără titlu

maxresdefault (2)

… și ea cântă la pian o melodie tristă și vocea ei e tristă și culorile sunt triste. Și no’, totul e trist. Ochii ei mari albaștri sunt lăcrămoși, pentru că el a făcut ceva și a supărat-o. Geamul cafenelei unde e pianul e deschis și face curent cu ușa deschisă și ea, exact atât cât părul ei blond să se vălurească romantic. El vine și e sexy rău, cu ochii ăia mari și flămânzi. E supărat și el că a supărat-o pe ea. E ușor nebărbierit, că nu a avut timp, da-i stă fantastic de bine așa. Îi pune în evidență ochii ăia verzi și mari și triști. Mi se pare mie, sau am cam repetat cuvântul trist? Eh! Dar ca să se înțeleagă ideea…

Și el intră și ea-i aruncă o privirea de-aia printre șuvițele de păr, care-i mai cad peste ochi. Și el o privește. Și ea nu se oprește din cântat, dar se uită așa, cu subînțeles. El vine aproape de pian și așteaptă politicos să-și termine piesa. Ea-i spune răstit: „You don’t belong here!!!” Am zis că e supărată. Da? Iar el o corectează ușor, cu blândețe: „Ba da, ba da! Belong!” (yes, I do) .

No’, mi-a plăcut metafora „love is a verb”. Sună bine. Nu? Eu am auzit-o pentru prima dată, dar am căutat o poză pe net și am văzut că nici vorbă să fie ceva nou. Dar mi-a plăcut și o las.

El e scriitor, ea e patroană de cafenea. Idila începe atunci când el caută un loc unde să se simtă acasă și ghici unde ajunge? Exact.
Ea e specialistă în cafele cu personalitate. Adică se uită la om bine-bine și-i trântește o combinație, de clientul devine dependent. Am zis că e blondă și frumoasă și devreme acasă, plus că îi merge afacerea de zbârnâie?
Când îl vede se uită la el gânditoare. Adică ce să-i pună în cafea, ce să deseneze pe spumă, de-astea. Dar el vrea ceai. Și așa începe scandalul.  Un pic de hârr-mârr, apoi flirt și în sfârșit love-love-love. Până el dă cu bâta-n baltă și ea se supără și pleacă nefericită să cânte tristă la cafenea, în curent, cu o grămadă de clienți așezați la mese, care aplaudă când ei doi se sărută, când se împacă. Normal că se împacă și happy end și-am încălecat pe-o șa și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți, cu sau fără nuntă. Habar nu am, că e film turnat în 2017 și nunta e facultativă. Dacă nu v-ați prins, am făcut recenzie de film. Sau așa ceva. Da’ nu merită să-l vedeți. Părerea mea. 😀

Protagoniștii, ca protagoniștii. Rolul lor e clar. Se văd, se iubesc și își văd de treabă în aceeași poveste care se derulează în linii mari de la începutul umanității încoace. Mă gândeam însă la cei de pe margine. Băgătorii de seamă.
Știu, veți spune că nu e realistă faza cu mușterii de la cafenea care aplaudă când cei doi se sărută. Total de acord. Eu, dacă aș fi la o cafenea, aș observa că se întâmplă ceva doar dacă ar ateriza o bombă lângă mine. Probabil că aș fi cu cineva și m-aș concentra pe interlocutor. Chiar în cea mai disperată situație, să zicem că aș fi singură, (deși nu văd de ce m-aș duce singură la o cafea), aș fi cu ochii în telefon, tabletă, carte ori prin oameni. Prin.
Dar e irelevant ce aș face eu…
Cei de pe margine, adică spectatorii ar interpreta. Unii ar ofta cu drag, spunându-și că dragostea e cel mai frumos fenomen dăruit omului. Nepământesc. Acel ceva care mișcă munții și schimbă istoria. Căci „dacă dragoste nu e, nimic nu e…” 
Alții, ar vărsa o lacrimă, privind triști în cenușiul interior al vieții lor, poate la experiențele ratate, dorind cu disperare mâna aceea dragă, care să le cuprindă palma atunci când se plimbă în parc și vine toamna, ori înmuguresc copacii. Și poate ar fi fericiți pentru cei doi și pentru ei, că le-ar hrăni speranța că poate într-o zi…
„Prea dulceag” ar gândi unii, considerând că-n întuneric trebuie trăită iubirea. Cu ușile închise, departe de orice ochi. Alții ar arunca cu pietre, agresiv. „Clișeic” ar striga cu răutate și poate i-ar încerca chiar și-o ușoară ură pe cei care-au avut norocul pulberii de stele. Căci iarba din grădina lor e mult mai verde.

Interpretare

60afef823d994c00663abeedb0841066
Visez rar. Sau poate că visez des, dar uit totul înainte să mă trezesc. Însă, cum am nevoie să dorm opt ore pe noapte ca să funcționez, am o bănuială că totuși nu pierd eu nopțile visând. Decât atunci când n-am încotro. Am avut câteva vise premonitorii, despre care nu am vorbit cu nimeni, însă m-au zdruncinat și am ținut minte fiecare detaliu, iar explicația a venit mult mai târziu. Bunica zicea: „Treacă cu noaptea!”. Așa spun și eu când văd pe unul sau pe altul cum, pe model freudian, încearcă să analizeze cu spaimă ori speranță filmul nopții.

Nu vorbesc despre vise. De fapt întâmplându-mi-se atât de rar nici nu aș prea avea ce. Însă mi-e încă viu în minte unul, deși e din 1900 toamna, de pe vremea când eram în generală.

Era o seară târzie, scârboasă. Părea noiembrie. Noroaie cu frig, ploaie și un vânt rece. Genul acela de zi în care nu lași nici câinele afară. Eu însă eram în noapte și frig, încercând din răsputeri să intru. Ușile și geamurile erau, firește, închise, iar pe mine mai că mă lua vântul. Mă uitam prin geamul holului și strigam, sau încercam să strig, căci vântul îmi lua toată vlaga. Mă țineam cu ultimele puteri de pervazul geamului pe exterior și îi priveam pe ai mei. Toți trei erau în casă. Doar eu nu puteam intra. Mă chinuiam să strig și să mă țin cu degetele care-mi alunecau pe lemnul ud, iar vântul era atât de puternic că-mi lua respirația. Nu mă auzea nimeni. Îmi era frig și teamă. Mă dureau vârfurile degetelor, crispate pe dunga îngustă și rece a pervazului. Voiam în casă rău de tot, dar cel mai cumplit, mai presus de chinul meu, era faptul că-i vedeam pe ei liniștiți, senini. Nimeni nu îmi simțea lipsa. Nimeni nu observa că nu sunt acolo. În casă era cald și frumos, iar ei se simțeau bine. Îi priveam prin geam și nu le înțelegeam liniștea când eu eram înspăimântată. Nu puteam să ajung nicicum la ei. Vântul era mai puternic decât mine și pentru prima dată părinții mei nu mă ajutau.

Finalul a fost oribil. M-a luat vântul și m-a dus în noapte, cu frig  și spaimă, dar mai ales cu  imaginea părinților și fratelui întipărită pe retină, toți trei fericiți, liniștiți și ocrotiți de lumină și  căldură. Fără să observe că eu lipsesc.
M-am trezit cu o frică cumplită și transpirații reci. Am înțeles cu mintea mea de copil că e un vis ce-mi spune că voi cam pleca din lumea asta. Nu am spus firește nimănui, că nu voiam să-i supăr. Dar pentru mine era clar și am suferit în tăcere o vreme, așteptând să vină să mă ia… vântul. În timp, văzând că nu se întâmplă nimic, temerile s-au liniștit, dar nu am uitat nici un detaliu al visului.

Azi, după atâția ani realizez că vântul m-a luat și dus într-o altă lume. Departe de căldura unde ai mei trăiesc liniștiți. M-am agățat, poate, o vreme cu unghiile de pervazul ferestrei, dar am ajuns până la urmă în țara frunzei de arțar, adusă de vânt.

Gând de duminică

x1

Duminică-nflorată. Începută conștiincios cu trezit la o oră rezonabilă (ce dacă-i duminică?) cu obișnuitul „te iubesc” de dimineață, servit lângă cafeaua neagră și amară băută în mașină. Da, obișnuitul și vitalul „te iubesc”. Nu, nu se demonetizează și nici nu e prea mult în fiecare zi de un catralion de ori. Că noi așa suntem. Așa funcționăm.

Kilometri cu soare și firește cafea, că cine se trezește de dimineață departe ajunge. Cine nu, înhață cafeaua și o pupă din când în când în timpul mersului. Autostradă liberă, așa că cei șaizeci de kilometri îi scuip printre roți mult mai rapid decât în timpul săptămânii. Dar gândurile se rotesc moară și deapănă cu viteză de caier nebun.

Tu? Firește că ești cu mine. Ce să faci și tu? O pacoste ai pe lumea asta, cu imaginație zburdalnică și tastatura sub nas.
Și vorbele se îmbucă piese de puzzle perfecte și râdem. Râdem cu lacrimi uneori. Nimeni nu mă amuză ca tine. Nimeni nu mă ascultă ca tine.
Nimeni nu mă iubește ca tine. Nimeni nu te iubește ca mine.
Vorbim despre aniversări și ne încurcăm. Avem prea multe. Suntem cam zăpăciți noi. Ca să scăpăm cu fața curată, decidem că fiecare zi e a noastră și suntem de acord. Ca de obicei.

Duminică-nflorată. În grădină iarba e verde-verde, că a plouat toată vara. Roșiile sunt dulci-coapte și florile pândesc curioase, înghesuindu-se să înflorească care mai de care, prin toate colțurile, într-un fel de concurs colorat. Rozmarinul e o tufă cu personalitate, deși eu îl sărăcesc constant de frunzulițe, pentru a-i transfera parfumul în bucătărie, la unele fripturi. Busuiocul e o frumusețe. Nici pe el nu-l iert pentru că omleta de week-end, pentru că bruschette, pentru că spaghetti, iar leușteanul ciorbelor se înalță ca prostul. Dacă nu-s atentă ajunge până la geamul de la dormitor. Cine mă nemulțumește? Pătrunjelul. Da, tocmai el care e în general cumsecade și ajunge invariabil în supa de pui, ori de vită, sau în salata de cartofi cu smântână. Anul acesta stă palid lângă gard,  neimpresionat de tufele ierburilor aromatice bine-crescute, ori de ploile generoase. Stă ca o mimoză, cu nasu-n gardul vecinei, zici că vrea să evadeze.

Duminică-nflorată de august și noi.

Aniversară

anniversary-2xHappy Anniversary with WordPress.com!
You registered on WordPress.com 3 years ago.
Thanks for flying with us. Keep up the good blogging.

Cică-i ziua mea. Habar n-am avut, că sărbătoream cum se cuvine, cu șampanie și tort de ciocolată.
WordPress-ul m-a anunțat că exact acum trei ani s-a născut Sweet & Salty. Mult? Puțin? Mi se pare o veșnicie. De atunci am început, mai bine zis am reînceput să scriu, după ce ani de zile tăcusem. Nu voi înțelege niciodată cum de nu m-am sufocat tăcând atât de mult timp. Nu am fost cititoare de bloguri. Nu știam cu ce se mănâncă. Nici măcar nu a fost ideea mea să deschid blogul. Întâmplare… Am fost la Sex Tape, protagonista avea un blog (cred că nimeni nu-și amintește detaliul). Așa a venit ideea. 🙂

Când am primit notificarea, am zâmbit și i-am spus imediat omului meu drag, iar el m-a făcut să mă simt specială. Tare specială. Are el un stil…
Apoi m-au năpădit amintirile, m-am muiat și încălzit. Și am decis să scriu ceva. Orice. Mai mult pentru mine, pentru sărbătoarea care e scrisul în viața mea.
Nu voi recapitula etapele, nu voi arunca cu cifre și statistici. Nu-mi plac numerele.
Ce s-a petrecut cu adevărat acum trei ani? M-am reîntâlnit cu mine însămi și am o bănuială că-mi era tare dor de mine. În viața mea a revenit minunea scrisului, pe care într-o zi o pusesem deoparte, exact așa cum îți pui într-o zi deoparte jucăriile, iar a doua zi nu le mai atingi, pentru că nu mai ești copil.

Am schimbat țara acum mulți ani și m-am așezat cuminte într-un sertar, încercând să construiesc o nouă eu, care să se muleze realității canadiene, aflată la capăt de lume, la mii de ani lumină de viața mea perfect românească. La început când lumea mă întreba care a fost meseria mea în România începusem să cred că sunt o glumă. „Profesoară de română” stârnea zâmbete. Cu toate acestea primul meu job în Arțaria, cum alint eu țara adoptivă, a fost același: profesoară de română. Lungă poveste. 🙂

Trei ani: Cuvinte. Oameni frumoși. Schimbări majore. Râs și lacrimă. Întrebare și răspuns.

Cealaltă

sad

Soțul meu are o amantă. Știu. Simt cu întreagă ființa mea. Am stomacul în gât. Am fost atât de sigură, prea sigură pe mine și pe sentimentele lui… Obișnuiam să spun: am un soț atât de bun, că l-aș împărți. Glumeam pe de-o parte, pe de alta mă simțeam de multe ori sufocată de dragostea lui. Mă trata cu aceeași grijă, poate mai mare decât cea pentru pe copii. Când venea din delegații, lor le lua ceva mărunt, la repezeală. Mie mi-ar fi adus luna de pe cer. Pierdea ore în șir prin magazinele mele preferate, deși nu suportă shoppingul. „Ești aerul pe care-l respir, jumătatea mea, sufletul meu pereche… iubita mea nebună!” îmi zicea mereu.

Nu știu când și cum, dar am pierdut primul loc din inima lui. Sunt derutată. Mi se părea atât de firesc să am dragostea lui, încât azi, când realizez că iubește altă femeie, nu știu cum să procedez. Nu știu dacă e mai bine să tac și să aștept, ori să provoc o discuție. Cam de o lună e închis în sine, cu gândurile lui. Ochii îi ard și a slăbit. E tot timpul preocupat. Când îmi vorbește se uită prin mine. Privirea, atât de caldă înainte, acum e perdea groasă de răceală, străină. Îl văd cum stă visător, cu gândul în altă parte. Tonul vocii e altul. I-a murit interesul pentru mine, femeia lui. Nici nu mai face observațiile firești, casnice, care, ce-i drept mă iritau. Culmea, acum îmi lipsesc. Nu-i mai pasă de mine, de școala copiilor. Are un zâmbet absent, spune da, da când vorbesc, dar nu mă aude. Primul semnal a fost când a început să-mi spună pe nume. Înainte folosea doar alinturi. Îmi spunea pe nume extrem de rar, doar când îl supăram.
Nu știu pe cine iubește azi. Nu știu unde a întâlnit-o și când. Nu am nicio dovadă concretă. Dar semnalele sunt multe și evidente.

Într-o zi am intrat în camera unde el vorbea la telefon. A închis brusc, ca și cum l-aș fi surprins făcând ceva rău. Mi-a spus repede, fără să-l întreb, că vorbea cu un coleg. Dar era clar că minte. Când s-a dus la duș, am încercat să-i intru în telefon, dar își schimbase parola.

***

Nu se mai apropie de mine. Mă evită.

Eu… îl doresc. Cu dragoste și disperare. E omul meu drag. Frica de a-l pierde a reactivat sentimente care hibernau în iarna sufletului meu.

Dacă mi-ar spune… L-aș ierta. Până la urmă, suntem de atâția ani împreună. Oamenii mai greșesc. E și curiozitatea…  ori cine știe? Tot se spune că omul nu e monogam. Nu ar fi nici primul, nici ultimul. Dar să-mi spună și să trecem peste asta. Sau să nu-mi spună nimic, dar să revină cel care-a fost… Să dispară odată detașarea asta rece, politicoasă.

Încerc să-l recâștig cu mici trucuri feminine. Dar nu le vede și mă simt îngrozitor de umilită.

Înainte era gelos. Încerc și pedala asta, dar nu mai funcționează. Nu-l interesează.

Mereu am afirmat că într-o situație de genul acesta aș pleca fără să mă uit în urmă. E ușor să zici, când nu e vorba despre tine. Stomacul mi-e în gât. Am slăbit în ultimele săptămâni, mai tare decât după orice dietă. Și, pentru prima dată în viață, nu știu cum să procedez. Când, unde și ce s-a rupt? Am fost atât de sigură pe sentimentele lui, pe puterea mea asupra lui…

Plouă în mine. Plâng tot timpul când sunt singură. E ocupația mea de bază. Adică în mașină și-n baie. Dar nu-mi observă ochii cerniți. Nu-mi aude tăcerile, el, care observa orice inflexiune a vocii mele, orice mic detaliu. E distrat. Cu ochii arzând, cu gândurile aiurea. Mi-e dor de căldura lui, de care acum se bucură o alta. Nesiguranța și frica mă sugrumă cu ghearele lor hâde, iar omul meu drag e un străin apatic.

M-am măritat foarte tânără, am crescut practic împreună. Nu știu să trăiesc fără el. Nu vreau să trăiesc fără el. Aș face orice ca să nu-l pierd.

***

Fiecare încercare de apropiere se izbește de izolarea lui între cele două scuze: oboseală și muncă. E ori prea ocupat, ori frânt.

Dacă e doar o aventură? Dar dacă nu e?
Am ajuns să fiu un fel de Sherlock Holmes. Să-i controlez buzunarele, să-l sun des, să-l pândesc. Să încerc să-l surprind. Aseară, după ce s-a dus la culcare, am intrat cumva în adresa lui de e-mail. În drafts era un e-mail început, adresat mie. L-am deschis cu degetele tremurânde:
„Iubito! Mi-e atât de greu! Iubita mea nebună, sufletul meu pereche. Cum să-ți spun că plec? Am alungat răul din prejma ta întotdeauna. Dar ce să fac azi, când răul e în mine? Azi am primit rezultatul biopsiei făcută acum patru săptămâni. Iartă-mă că ți-am ascuns, noi ne-am spus întotdeauna totul. Dar am sperat că e o falsă alarmă. De ce să te îngrijorez și pe tine? Dar, vezi tu? Boala…”

(Articol apărut la Catchy – ianuarie 2016)

28 iulie

x187

E ziua ta,
iar eu cresc în grădină antonime.

De ani de zile fac asta,
explicându-ți în propoziții lungi la telefon și pe skype că
„acasă” și „departe” sunt sinonime.

Iar tu mă crezi. Din obișnuință.
Pentru că ai talentul să crezi tot ce spun eu și să vezi culorile în aceleași nuanțe ca mine. Pentru că eu. Pentru că tu.

Ai mers pe cartea mea de când am venit la tine.
Mă așteptai și ai decis să crezi în mine.
Adevărul meu a fost legea ta,
de aceea nu te-am mințit niciodată.

N-am putut să mă ascund în umbre ori neliniști,
pentru că n-ai permis umbre și neliniști în preajma mea.
Ți-am dăruit dragostea absolută și nefericirea perfectă,
mândria și disperarea, bucuria și lacrima, râsul și dorul,
emoția și neliniștea. Iartă-mă!

De multe ori plângi în preajma mea, iar eu te cert.
„De drag…”, îmi spui lăcrimând cu cei mai frumoși ochi.

Nu mi-ai dat verdele lor, însă mi-ai dat zâmbetul tău,
vorba ta, lumina ta caldă.

M-ai tras de mână atunci când obosită am vrut să plec crezând c-a venit seara.
Nu m-ai lăsat. Ai obligat soarele să răsară la opt p.m.
Și soarele a răsărit, așa cât e de soare. A luminat cuminte, fără să-ți iasă din cuvânt.

Eu sunt pentru că tu.
M-ai construit, m-ai scris, m-ai desenat.

Iar anii au trecut
fără să schimbe proporția,
realitatea impresionantă, copleșitoare și adâncă
a minunii că tu ești mama mea.

Sunt fiica ta, e calitatea mea majoră
și singurul defect pe care tu îl ai este că lași anii să treacă peste tine, peste noi.

La mulți ani, mamă!

PS. Îți amintești când m-am îndrăgostit de năsturelul acela sub formă de rățușcă verde, din magazin și l-am luat cu mine? O bucățică ieftină din plastic. Pe vremea când credeam că lumea, cu tot ce are, e a mea. Doi, trei ani?
Mi-ai explicat ce-nseamnă să iei ceva ce nu-i al tău și ne-am întors în magazin să-l pun la loc. Țineam în palma mică și grăsuță rățușca verde și inima-mi bătea înspăimântată de grozăvia faptei mele. Apoi l-ai cumpărat și l-am luat cu noi. Ai rearanjat lucrurile și Universul a funcționat perfect cu nasturele mic și verde, pierdut acum printre nimicurile copilăriei mele.