Despre Orizuru

Mulțumesc, Cristina Dinu!
Am cunoscut-o la Bookfest, dar o știam în primul rând din cartea ei, apoi de la Românii au talent. E inimoasă și adevărată. Genul acela care-ți spune verde-n față ce crede. E minunată.

A doua carte pe care o citesc, scrisă de Em Sava.

A doua călătorie departe, pe aripi de emoții, pe pale de vânt și pe sclipiri de gânduri.

Cu cât citesc mai mult de la ea (din cărți, de pe Facebook) cu atât mi-o imaginez ca fiind compusă din toate emoțiile umane, condensate și îmbrăcate în piele de om. Am cunoscut-o pe viu și ce-i drept, parcă-mi vibra în brațe, nu se simțea ca orice om 😁.

E delicată în cuvinte și le așează atât de frumos de parcă ar vrea să te mângâie și să te strângă în brațe la fiecare propoziție.

În “Ana” a reușit să aștearnă povești grele de viață, într-un mod atât de frumos, încât îți este drag de ceea ce citești, chiar și atunci când parcurgi cuvintele unei tragedii.

În “Orizuru” a adunat o colecție de trăiri, de întâmplări din cele două țări “mame” ale ei, România și Canada.

Cu fiecare poveste parcursă mi-am imaginat-o râzând, plângând, fiind entuziasmată sau speriată cu pasiune, cu dedicare, cu toată ființa ei, nelăsând nici un gram de emoție să fie irosit.

În fiecare cuvânt simți dragostea ei pentru viață, vezi copilul ei interior fascinat de miracolele existenței, atingi un pic, firav, modul ei de a selecta frumosul din orice experiență a vieții.

Orizuru este despre oameni, despre amintiri, despre trăiri, dragoste și schimbări.

Em este un om care a cunoscut greul, dar a ales să trăiască frumosul, prin asta devenind un autor capabil să trasmită subliniat, îngroșat și cu litere de tipar: “Omul sfințește locul!”.

Mă uitam la poza din carte, cea din a doua imagine și îmi fredona în minte “Şi totuşi există iubire/Şi totuşi există blestem,/Dau lumii, dau lumii de ştire/Iubesc, am curaj şi mă tem”.

Îmi place viziunea ei caldă despre lume. Îmi place bucuria cu care acceptă evenimentele vieții, ușurința cu care găsește sclipirea din oameni și fermitatea cu care stă departe de urât.

Aș putea spune că Orizuru este o mică hartă cu GPS către emoțiile din noi, alea inocente, pierdute odată cu ignorarea micilor detaliile din jurul nostru și din noi.

Cartea o găsiți la Siono Literar

P. S. E prima recenzie la care am emoții în privința gramaticii 😂 După o listă frumos organizată în care Em și-a consumat din timpul ei ca să-mi facă câteva observații utile, ar fi trist ca tocmai în recenzia ei să greșesc. Culmea este că nu am avut emoția asta când am scris despre “Ana”, dar acum știind din Orizuru că a fost profesoară de Limba Română, stau cu teamă 😂😂😂

Așa cum era

Draga mamei, de atunci nu mai suport pianul. Mi se face stomacul ghem și acum. La creierul meu nu ajunge muzica, ci presiunea turbată a unor clape plesnite peste bot cu sete de o cucoană nebună. Chopin îmi face pielea de găină, Mozart îmi dă stări de vomă. Știu că nu mă înțelegi și mă bucur că nu mă înțelegi, că tu iubești muzica până peste poate. E, până la urmă, un dar divin.
Doamna avea două fete pe care nu le băga în seamă.  Ele, sărăcuțele erau frumușele și blânduțe ca două picturi de Romako. Una de șase, cealaltă de opt ani. Stăteau lipite ca două mămăruțe zgribulite pe o frunză înghețată și se uitau cu ochii mari și albaștri la mă-sa, o străină lipită de casa lor luxoasă, o nebună ce cânta ca apucată de dimineață până seara. Nervos. Cu patimă. Non-stop. O iubeau, că alta nu aveau. Se temeau de ea, că era descreierată. Se ridica de la masă ori din cele mai banale situații, de multe ori din mijlocul unei discuții, de exemplu începea să-mi spună ce să cumpăr de la piață, se oprea năucă, se uita la mine ca și cum n-ar mai fi știut cine sunt, îmi întorcea spatele și se năpustea asupra clapelor ca și cum aia ar fi fost lupta ei cu viața.
Domnul îi era plecat în străinătate de unde venea cu bani mulți, dar degeaba. Oricât aducea, doamna tot nu era mulțumită. Crunt de geloasă pe plecările lui, pe viața lui de fante, cum zicea, îi făcea zilele un chin. Nu știu de ce avea ciuda aceea turbată pe el și nici de ce l-ar fi vrut acasă, pentru că nu-l suporta sub același acoperiș. Domnul era modest ca înfățișare,  aș zice șters. Mijlociu ca statură, cu un început luminos de chelie. Avea tenul foarte alb și din cauza asta, probabil, scăfârlia lui părea fosforescentă. Mereu umbla însoțit de o servietă din piele, pe care nu o lăsa din raza lui vizuală. Nu știu ce purta acolo. Părea important. Odată a uitat-o acasă. S-a întors panicat, roșu la față, gâfâind. A cuprins-o cu dragoste și a plecat, fără să zică nimic, deși fetele își făceau temele lângă mine, iar nevastă-sa zdrăngănea în sufragerie. Interesant, dar îmi amintesc mult mai bine cutele din piele bej și modelul cataramelor aurii, decât trăsăturile lui. 
Și, pe cât de zgomotoasă îi era cucoana, pe atât era el de tăcut. O singură dată și-a ieșit rău din pepeni și a dat cu pumnul în masă, de-au sărit pe podele cănile de cafea și s-au făcut cioburi. Cucoana a înghețat din pălăvrăgeala ei smiorcăită și plină de reproșuri. A trântit ușa după el și nu s-a mai întors două săptămâni. A revenit la fel de tăcut. Aceeași umbră cu chelie fosforescentă și servietă de piele. 
Deși cucoana îl temea, ea era cea care-l înșela cu cine apuca. Vorba aceea: hoțul de hoț se teme. Sau poate nesiguranța o împingea la gesturi definitive și reprobabile. 

Recenzie – Aventurile lui Andrei

Am descoperit-o pe Corina Moisei în momentul în care am citit recenzia făcută de ea „Anei” mele.
Azi mi-a făcut surpriza și bucuria scrierii unei recenzii pentru micul meu șoricel.
Mulțumesc frumos, Corina Moisei-Dabija!
Recenzia este pubicată aici.

Ce dulce și frumoasă este copilăria învăluită în mii de îmbrățișări calde, în somn dulce și în pupici furați de pe obrazul bucălat al unui bebeluș. Scriu aceste rânduri și în minte îmi vine imaginea mamei, care mă îmbrățișează în drumul său spre muncă și îmi spune cât de fericită e să mă aibă în viața sa. Cumva aceste momente s-au întipărit în memoria mea, în ADN-ul meu de copil ascultător, alături de povețele spuse de părinți și bunici. Am crescut cu frumoasa senzație de a fi un copil iubit cu multă sinceritate, fără rezerve, dar și în duhul respectării unor reguli. Bunica mă învăța mereu că omului harnic Dumnezeu îi pune pâinea în traistă și îmi amintea mereu despre fata babei și fata moșneagului. Acele vremuri demult apuse îmi învie și acum în minte, ținându-mă conectată la tot ce înseamnă patrimoniu și cumințenie.

Mi-am amintit de toate povețele sale când am descoperit cartea „Aventurile lui Andrei”, semnată de autoarea Em Sava, apărută la editura Siono, în 2021. Andrei e un șoricel leneș, dar foarte atașat de mămica lui. Pare mereu prins de mrejele dulci ale unui somn cald și nu prea își dorește să iasă din culcușul său pentru a găsi de-ale gurii. Totuși, lenea nu îi stă bine unui șoarece bine crescut, iată de ce decide să asculte parțial de mama sa și să iasă la muncă alături de frații și surorile sale.

Doar că acel somn, bate-l vina… L-a prins în cel mai neașteptat moment și iată-l pierdut de restul… Din acest moment, narațiunea devine alertă, șoricelul încearcă să își găsească familia, iar în calea sa apar tot felul de prieteni și neprieteni, pericole și deznădejde, dar și credința în minuni. Andrei este întruchiparea unui copilaș care nu a ascultat și a răsturnat drobul cu sare, dar care regretă nespus fapta sa. Narațiunea lui Em Sava este atât de ritmică, într-un crescendo de o sinceritate debordantă, ceea ce e vital pentru lecturile celor mici.

Citindu-i cartea, care apropo are și o dublare în limba franceză, și admirând ilustrațiile absolut minunate, m-am prins la ideea că a scrie cărți pentru copii e o misiune extrem de dificilă. Dincolo de natura ghidușă, un autor pentru copii trebuie să ascundă foarte multe sensuri, să încarce povestioara cu un tâlc special și să îi dea o formă memorabilă, astfel încât, seară după seară, mâna copilului să ia de pe raft anume acea carte. Sună ca o muncă sisifică, dar, în aceeași ordine de idei, nu există cititor mai fidel decât un pici fericit.

„Aventurile lui Andrei” e o carte bună și pentru cei mici, dar și pentru cei mari, care prinși în noianul rutinei grele vor să se desprindă de ea și să se lase purtați într-o lume a imaginarului. Descoperiți aventurile lui Andrei și rememorați acea fericită perioadă a copilăriei, când după o șotie dădeați fuga în brațele larg deschise ale mamei.

Martie militar

Locuim cu toții în miezul furtunii Lumii. De doi ani așteptăm să vină primăvara, dar bolile, necazurile, presiunea par a se strânge ca elasticul la gura unei sticle. Trăim vremuri incredibile și suntem recunoscători pentru că le trăim. Așteptăm toți cu ochii ațintiți spre luminița de la capătul tunelului, toți încrâncenați, ținând strâns mâna aproapelui. Deși știm, prin definiție, că suntem muritori, niciodată incertitudinea și fragilitatea nu ne-au lăsat cu pieptul mai descoperit ca acum. Fiecare zi aduce alte vești, care se prăbușesc ca bolovanii de pe monitoarele noastre moderne, pentru că niciodată omul nu a avut un nivel de trai mai ridicat, niciodată nu a apăsat mai multe butoane și nu a fost înconjurat de mai multe ecrane, Dar nici spaime mai mari n-a trăit, pentru că mass-media le multiplică, le exagerează, le măresc peste măsură, aducând tot mai aproape veștile de război, de lipsuri, de hotărâri pripite, de cruntă și apropiată sărăcie. O mână de oameni „mari” conduce planeta oamenilor „mici”. Au uitat cu toții de unde au plecat, trăiesc în opulentă și în aroganța veșniciei. Îi vedem pe ecrane, îi înjurăm cu mâinile afundate în buzunarele neputinței și tăcem. Noi, mulți și mărunți, dar mai ales manevrabili, ne ducem cu noi rugăciunile și speranțele și ne uităm înspăimântați și la copiii noștri frumoși, dar și la părinții încununați de aura anilor și amintirilor. Ce va aduce ziua de mâine? Cum îi vom apăra? Cum să ajutăm la viitorul lor?
 Valorile s-au dizolvat, evenimentele s-au anulat, mulți s-au dezumanizat. Lumea stă în expectativă, așteptând ticăitul universal. Auzi sau citești pe buze: „Doamne ajută-ne!” și „Doamne, ferește-ne!”
Sunt sloganurile tuturor – refrenul general.
Primăvara e speriată. Cerul e cenușiu. Norii încearcă timid rafale de ploaie. Oceanul tace îngrozit – banală punte între țara noastră adoptivă și țara mumă, țara tricoloră. Pomii n-au înflorit încă. Vor veni cu timiditate să ne adulmece rănile, să ne atingă pleoapele, să ne învioreze înțelepciunea cu petale la fel de fragile ca umbrele noastre pe pământ.
E luna lui martie 2022, anul simetriei absolute. Anul cu sărbători palide și trecătoare, rușinate parcă de trecerea lor prin lume. Am avut un martie pandemic. Apoi un alt martie pandemic. Urmat acum de un martie militar. Un martie îmbălsămat în minciuni, în amenințări, în chipuri înlăcrimate ce-și plâng pierderile ori își lasă cuiburile, joburile, viața…
Ne trezim cu sufletul în gât, cu întrebarea: ce ne va aduce oare ziua de azi, dar cea de mâine? Încrederea ne pâlpâie timidă, ca o lumânare a cărei ceară se topește prea repede.
Dar zilele au dimineți. Și atâta timp cât zorile apar, avem șansa unui nou început. Avem șansa să schimbăm lumea începând cu noi. Să încercăm – în practică, nu în teorie – să fim mai buni. Să îl ajutăm pe cel de lângă noi. Poate cu un sfat. Cu înțelegere. Cu un gând. Și, dacă nu putem financiar, cu siguranță putem spiritual. Ne putem ruga pentru sănătatea celor aflați la greu.
E luna martie, dragi români-canadieni! Să începem primăvara cu speranță, să plantăm bucuria în noi. Nu cu resemnare și pasivitate vom rezolva această uriașă criză mondială, ci forțându-ne să fim puternici. Așa, ca în avion, în caz de pericol. Masca de oxigen o punem noi primii, ca să-i putem ajuta pe cei dragi. 
Primăvară cu liniște și sănătate!

Nu e

Superstițiile și semnele fac parte din viață și, oricât de teluric am fi înfipți în propria existență, tot se întâmplă ca mesaje din alte lumi să ajungă la noi. Am decis să pun pe hârtie aceste lucruri ciudate, întâmplate mie. Inițial nu am scris din teamă, gândindu-mă că poate nu e de bun augur să scriu, să dau concretețe acestor ciudățenii, care au intervenit în viața mea odată cu plecarea în moarte a tatălui meu.
Înmormântarea lui a fost ultimul eveniment petrecut într-o lume normală, desfășurată simplu, ca și cum ai încheia ultimul nasture la o haină pe care apoi o arunci în foc. A urmat pandemia și tot coșmarul pe care îl trăim de atunci ca oameni și ca societate.
În timpul înmormântării s-a pornit o furtună cruntă. Lumea își făcea cruce, pentru că violența rafalelor și fulgerelor era incredibilă pentru un început de martie (2 martie). De geamurile mari ale capelei se băteau crengile unor copaci, care păreau a-l jeli pe tata împreună cu vocea preotului și sufletele noastre lichefiate sărat pe obraji.
În aceste momente nu-ți pasă. Durerea te imunizează. Am receptat ca și cum aș fi fost detașată de corpul meu. Însă în momentul în care slujba a luat sfârșit, un soare incredibil a curățat iute cerul și m-a obligat (asta am simțit, asta simt și acum) să înțeleg că tata e ok. Că tata e bine. Că tata e liniștit. Un soare total antinomic cu starea generală (cu furtuna violentă sfârșită brusc ca un fermuar iute tras) a răsărit și l-a condus spre ultimul drum până la mormânt. Nu a fost nici coincidență, nici nu m-am autosugestionat. A fost la fel de clar ca și cum aș fi primit un telefon. Zâmbetul divin mi-a așezat un soi de liniște în suflet. Nu mi-a astâmpărat durerea. Nici vorbă. Dar am știut pentru că am înțeles, deși nu am înțeles…
Am priceput că ceva venit dintr-o zonă inaccesibilă îmi vorbește.
Apoi visele. L-am visat de câteva ori. De fiecare dată era în stradă, de fiecare dată îmi zâmbea și imaginea lui, de fiecare dată, era mai tânără. Era tata din timpul copilăriei mele. Imagini pe care nici măcar nu mi le aminteam conștient. Și de fiecare dată m-am trezit zâmbind, bucuroasă de semn, bucuroasă de mesajul că e bine și mirată de imaginea tatălui meu întâlnit – nu vârsta și fața cu care plecase, ci una mult mai tânără – imagini stocate de memoria mea, nu din poze.

Un alt semn pe care nu am știut și nu știu să îl interpretez au fost bufnițele.
Exact după înmormântare eram în curte, duceam ceva și dintr-odată am întors privirea. Trei perechi de ochi mă urmăreau. Trei bufnițe uriașe, ca trei pisici grase întorceau ochii după mișcările mele. La contactul vizual au zburat, arătări uriașe. Cu aripile desfăcute păreau niște vulturi.
La prima vedere am avut un șoc.

M-am speriat de ele. Logic că m-am speriat. Nu am văzut niciodată bufnițe atât de aproape. În plus erau gargantuești. Niște arătări impresionante, imobile, cu priviri la unison ce mă urmăreau. Instalate în cireșul din fața casei, apoi în păr, apoi în nuc. Au „păzit” casa aproape doi ani. Ne-am obișnuit oarecum cu ele (ce puteam face?), deși erau prezențe ciudate, tăcute… vederea lor îmi făcea pielea de găină. De fiecare dată la fel, niște baloane uriașe de pene, cu ochii lor uriași și privirea fixă. Când întorceam privirea către ele, își luau zborul, ca și cum ar fi disprețuit profund orice contact vizual.
După doi ani au dispărut ca și cum nu ar fi fost vreodată. Nu știu de unde au venit și nici unde au plecat. Mă trezeam noaptea din somn, mă apropiam de fereastră. Erau acolo. Vedeam niște pete mari într-unul dintre pomii din fața casei.

Nu am nicio explicație. Nu mă preocupă ocultismul. Nu am căutat simboluri sau explicații. Ce v-am spus a venit din ce am simțit și astfel am știut. Nu explic freudian visele cu tata. De fapt chiar dacă un psiholog ar încerca să-mi dea o lămurire, poate mai elaborată, bazată pe știință, poate mai convingătoare – pentru mine ceea ce am simțit extrasenzorial este realitatea.

PS. Mie îmi sunt simpatice bufnițele. Dar arătările ăstea nu aveau nimic simpatic. Creepy!

Cu Covidul la lansare

Stau în pat deși e miezul zilei. M-am trezit să iau luat Covid acum, când a devenit banalitate. La început știți cum era. Părea un zvon, nu știam pe nimeni bolnav. Apoi s-a întins, ne-a înconjurat, a făcut victime. După o vreme, aproape că nu cunoșteam pe nimeni care să nu-l fi avut. În final a sărit pârleazul și în curtea mea. E banală informația, dar, cum în tot binele e un rău și în tot răul un bine, amărâtul ăsta de virus a avut răbdare să trec de lansare. Cu două zile înainte au început simptomele, dar le-am spus să-și vadă de treabă, să-și ia gândul, să se ascundă pe unde pot și să tacă din gură că eu sunt ocupată. M-a încercat o durere din cea mai fină de cap și toată paleta bogată de senzații/transpirații, dar am zis că NU. Nu am nimic până sâmbătă la ora 5, ora Ro!!!

Negocierea nu a fost perfectă, că doamna tuse cu junghiul-ginerică au săpat tot ce se putea. Mi-am pus un laț de gât (un fular care să-mi țină corzile vocale împreună) și aia a fost.
La zece minute după lansare eram în pat cu testul care confirma că sunt o persoană pozitivă, deschisă la provocări și conștiincioasă (nu l-am lăsat prea mult să aștepte).
Nu am făcut testul înainte de lansare, să nu mă auto-sperii. Se zice că e ca o răceală. Eu îl simt mai nervos, dar cum sunt urma care scapă turma și voi deja ați trecut pe aici, știți despre ce vorbesc.
Am simțit și bănuit de vineri, dar lansarea volumului „Neterminatele iubiri” a avut prioritate.

Munca și apoi distracția. 🙂

Cartea e scoasă de editura Național, redactor șef Violeta Borzea – o minune de om care a unit toate conecțiile, toate firele proiectului, într-o stea cu cincisprezece colțuri. Felicitări Violeta! Rar un om atât de cald și organizat.
Coperta este operă de artă, aparține pictoriței Ada Badea, este o metaforă în sine.
Invitația m-a onorat. Am acceptat cu drag mai ales când am aflat cine o să mai scrie: Ana Barton, Corina Ozon, Adriana Tîrnoveanu, Nicoleta Beraru și Marietta Dobrin, cea care m-a și pus la treabă.
Poveștile sunt faine tare, cartea arată foarte bine.
Premiul de consolare e că o citesc acum. Și descopăr cu drag și plăcere și pe celelalte autoare.
În formă fizică o primesc mai încolo. 🙂

Lansarea am văzut-o destul de greu, pentru că au fost probleme tehnice și legăturile au mers mai greu. Dar chiar și așa am simțit emoția. Evenimentul a fost unul de proporții, locația desăvârșită, cei prezenți poleiți de fericirea nașterii unei cărți foarte frumoase. Lucrurile au stat sub semnul zicalei: cine se aseamănă se adună.
Eu m-am bucurat tare mult să văd prietene pe care le știam dintr-o realitatea virtuală statică, din textele lor de FB sau blog. Și am descoperit oameni tare, tare faini.
Am revăzut-o pe Corina Ozon, culmea, singura din tot grupul cu care am interacționat real. Ne-am întâlnit cu niște ani în urmă la Niagara.
De Corina mă leagă și debutul meu, pentru că primul text publicat pe hârtie a fost în antologia coordonată de ea – Pastile de nesomn.

Nu am eu globul de cristal, dar cred că aceste „neterminate iubiri”, pierdute prin veșnicii, abia și-au început drumul.
Felicitări tuturor celor implicați!



Vreau ca cei mari să crească mici

Mi-e dor să simt îmbrățișarea,
să-ți pup obrazul, frate om!
să îți dau mâna, să-ți văd fața
Să nu trăiesc numai pe Chrome!!!

Mă doare lacrima ce curge
Pe fața ta, frate lovit!
Și nu contează cum te cheamă,
Nici limba-n care plângi rănit.

Mă doare chipul fiicei tale,
Care-a plecat fără să-și ia
Păpușile și maimuțoii.
Într-un cuvânt, tot ce iubea.

Mă doare chipul tău, băiete!
Cu mama ai venit de mână
Privești uimit: atâtea fețe!
Și-auzi vorbind limba română.

Vreau pace și vreau sănătate,
Vreau ca cei mari să crească mici
Să înțeleagă viața noastră
De manevrabile furnici.

Nori plumburii deasupra noastră
Chiar dacă soarele-i pe cer
război în noi și în afară!!!
boală, vești negre în eter!

Nu lacătele, ci-o minciună
Ne leagă mâinile la spate.
Un om de paie pe ecrane
sfidează lumea: Nu se poate!

Poezia SIONO

Iubește-mă cu poezie!
Știu: e război, e pandemie…
Tu dăruiește-mi poezie!
Vreau să citesc!

Iubește-mă și dă-mi o carte,
De ficțiune să am parte!
de vers, de rimă. Nu de moarte!
Vreau să citesc!

E martie la noi în țară,
dar primăvara-i militară.
și bucuria-i solitară.
Rară, pustie și amară…
Vreau să citesc!

Scriu pe o „floare de salcâm
Și rozul îl cuprind în sân
Trăiri”-le-s întrebătoare
Și vulturii-au uitat să zboare
Cărările-s cu „Pași în doi”
ivind „Zorile ochilor tăi”
„De la un capăt la-altul”-așa
„Versul e-acum de catifea”
„Visările dintre castani”

zac fărâmate printre ani
cu „Poezia prin sertare”
Căci „fluturi, frunze” vor să zboare,
Iar viața e o amânare.
Vreau să citesc!

Aceste vremuri de beție
de film SF, de atrofie.
Vreau să trăiesc în poezie!
Vreau să mă vindec de urgie
de vise negre… Amnezie
războiul, boala să îmi fie.Trăiește-mă în poezie.
(em)

Eu nu sunt poet. Și adevărul e că multă poezie pe care o citesc, și la alții, nu e poezie. Când citești mult, gusturile se strepezesc, ești tot mai pretențios și mai greu de mulțumit. 🙂


Aniversare

Azi, când am deschis ochii am fost întâmpinată de o surpriză. Da, mărturisesc că fac parte din cei 60% (parcă ăsta e procentul) care, la prima oră, își deschid telefonul.
Uitasem. Uit toate aniversările. Nu mică mi-a fost mirare (și bucuria) să aflu că azi se împlinesc doi ani de când am făcut primul pas ca editură. Cum altfel decât prin „Ana” mea? Care și ea împlinea un an, respectiv doi, pentru că au fost două ediții și sfântu’ mai știe câte tiraje.

Să nu credeți că sunt o curajoasă. Nu sunt. Am ezitat și am dat-o cam cu inima strânsă. Aveam deja acceptul a trei edituri, bine poziționate pe piața de carte, iar SIONO, practic, nu exista.
Să dau cartea bine muncită (doi ani am lucrat – și a fost job de minim 8 ore pe zi) unei edituri no name, era similară cu aruncatul în apă fără să știi să înoți.

Da, dar noi voiam editura pentru a fi ALTFEL. Pentru noi și cărțile noastre. La fel ca atunci când ai un material care îți place și vrei să fie croit fix pe gustul și pe măsura ta.
Fără o carte, cum să pornești la drum cu o editură? Chiar dacă ideea editurii nu a fost a mea, am acceptat-o din tot sufletul. Însă nu mi-aș fi dat „Ana” pe mâinile noastre lipsite de experiență la ora aceea. Aveam o strângere uriașă de inimă…

Publicasem „Pași” (împreună cu Axel) și mă îmbăiasem oarecum din beția succesului primei cărți. Cei care ați trecut prin asta știți. Pentru mine a fost o bucurie sută la sută prima carte. Am primit cadou suflete, ca să zic așa. Oameni care m-au iubit și au dorit prietenia mea tocmai pentru că prinseseră gustul literei mele.

Acum, după ce că veneam cu o „Ana” istorică, deci aveam toate șansele să îi dezamăgesc pe cei care ar fi așteptat o literatură izbitor de contemporană, ca și în prima carte, mai porneam și cu o editură în fașă. Pentru că „Ana” a făcut cunoscută editura, nu invers.

Vă imaginați fericirea când „Ana” a explodat!
Vă spun un secret. Oricât ar fi de grozavă editura, marketing-ul și tot ceea ce poate fi făcut din exterior pentru o carte, nimic nu se compară miezul, cu folclorul, cu transmiterea pe cale orală a unei informații. Primii cititori sunt cei care dau notă. Și au dat notă maximă și au revenit chiar și cei care cumpăraseră o Ană, să ia și pentru rude și prieteni. Ne obișnuiserăm ca Ana să fie cumpărată cel puțin în pereche. Oamenii au început să o ceară în librării, așa că librăriile au fost fericite să o primească.
Atenție! O librărie e un business. Dacă nu dai un material vandabil, frumos și de bună calitate, e adio și un praz verde.

Această explozie a Anei (Nick Carabas, dragul meu canadian pe care încă nu am avut bucuria să îl cunosc, deține recordul – a cumpărat până acum 20 de „Ane”) a creat apetit pentru alte cărți SIONO.
Așa a venit rând pe rând, carte după carte, așa au urcat scara și s-au așezat frumos acolo unde le era locul: pe rafturi de librării și de biblioteci.

La SIONO avem oameni extraordinari.
E multă muncă la fiecare carte. Coperta e personalizată, e o metaforă a cărții.
Pe copertă e un fragment de analiză literară făcut de unul dintre noi. E esență, e valoros.

La SIONO e greu.
E foarte multă muncă. Nu facem rabat la calitate și sunt mulți, foarte mulți bani puși în joc.
Hârtia se scumpește, totul se scumpește.
Vremea e vitregă.

E boală, război.
Dar să ne oprim o secundă, să îmbrățișăm frumusețea celor 47 de cărți și a celor 31 de autori.
Nu știm cât va rezista lupta noastră. Dar să ne bucurăm de clipă, de cărți, de lectură, de carte. De bucuria cu file și povești.

Și textul de pe FB, surpriza mea de SIONO:

Se împlinesc doi ani de când SIONO a pornit la drum. Da! Greu de crezut că sunt doar doi.
Existența editurii se confundă cu cea a romanului „Ana”, scris de Em Sava, roman care a constituit șansa noastră, primul nostru pas pe piața de carte. Fără o carte bună, nicio editură nu poate porni la drum. Cititorii noștri au ajuns la SIONO prin rândurile unei cărți de excepție. „Ana”, una dintre cele mai iubite cărți românești, este cheia care ne-a deschis porțile spre voi, dragi cititori, spre voi, dragi scriitori, spre voi, dragi colaboratori.
Anul trecut, datorită vânzărilor masive, am scos a doua ediție – cea aniversară, primită cu la fel de multă dragoste de către românii de pretutindeni.
Azi, am împlinit 2 ani, 46 de cărți și 31 autori: Mireille ȘerbanRemus CrâșmaruIrina AlexeAlexandru DospinescuEm SavaLucia StroilaIrina-Cristina ŢenuSimona PriloganPetru RacoltaAnna TimotinPetruța PetreIrina MagierkaCosmisian AutorNicolina HalgașAura LupuOvidiu ȘtefanCristina DinuCristina CristeaIleana VladuselN Marianne AutorGabriel DinuOana StroeTheodora SavuliNicoleta BeraruCătălina StănescuCamelia SimaLucian IvanovBeatrice HoldonRadu ProdanDiana Fanea , Şerban FoarţăIssabela Cotelin.
Cărțile noastre sunt deosebit de frumoase și se găsesc în librării din întreagă țara și nu numai.
Numele SIONO înseamnă calitate, atenție la detaliu, promptitudine și, mai ales, dragoste de carte.
La mulți ani dragii noștri SIONO

Măriuța

Ți-am spus că se uita la mine prin ușa de sticlă dinspre grădină. Eu eram, ca de obicei, prinsă-n salba muncii exagerate pe care o prestez, ca și cum genetic aș fi fost programată să fiu furnică. Am ridicat ochii din laptop, iar ea a înghețat, încercând să mă păcălească, să pară o miniaturală statuie cu păr.

M-a pufnit râsul. Simpatica arătare era nimeni alta decât veverița neagră, pe care o văzusem deja de mult prea multe ori dând târcoale pe la roșii, cățărându-se în vie ori îngropând diverse bunătăți prin peluză. De data asta ținea în gură o nucă americană, uriașă pentru dimensiunile ei modeste. Nu știu dacă-n mintea ei mică se temea că aș putea să-i fac vreun rău ori, mai degrabă, că aș încerca să-i fur nuca.

Am imitat-o și am rămas și eu statuie, fixându-i mărgeaua de ochișor cu care mă privea. La un punct s-a plictisit. Și-a apucat bine nuca și a dispărut cu ea cu tot. Am râs și mi-am văzut de treabă, însă, peste vreun sfert de ceas, același scenariu mi-a scos iarăși nasul din laptop. Veverița neagră, oprită în fața mea la câțiva metri, despărțită de mine, e drept, de ușa transparentă, care făcea delimitarea între înăuntru și afară, cărând o altă nucă, mă fixa insistent, ca și cum s-ar fi întrebat dacă am intenția să țâșnesc de la birou, să-i iau nuca și să o îngrop pe undeva pe sub parchet. Apoi, după vreo probabilă introspecție, a făcut aceeași mișcare ca înainte. Și a dispărut rapid, cu nuca verde cu tot.

Ca să vadă că intențiile mele sunt cât se poate de pașnice, i-am adus niște alune și, cu gânduri ușor parșive, i le-am pus foarte aproape de prag. „Acu să te văd, cumătro!”, i-am spus în gând. „Cât de curajoasă ești?” După o vreme a revenit, s-a oprit descumpănită, ca și cum brusc ar fi uitat drumul spre nuc, a stat îndelung pe gânduri fără să facă nicio mișcare. După minute bune și, cu siguranță, intense deliberări, s-a apropiat de prima alună, a apucat-o cu ambele lăbuțe și a început să o ronțăie foarte preocupată, nescăpându-mă din ochi. Eu, considerând formalitățile de introducere dintre noi încheiate, m-am ridicat cu intenția să mă îndrept spre ea. Mișcarea mea bruscă a pus-o pe gânduri și, înainte să clipesc, a ajuns pe gardul vecin de unde-a început să mă privească extrem de curioasă. Deși liliputană, creatura se uita la mine ca la o insectă sub microscop. Am rămas pentru o vreme uitându-ne una la alta ca-ntr-un război rece, tensiunea dintre noi fiind aproape palpabilă.

Am încercat să-i surprind cât de cât mimica, să-i ghicesc intențiile, însă era imposibil să citesc ceva pe perfectul poker face afișat. Mi-am zis că cel mai deștept cedează și am bătut în retragere, în timp ce ea nu și-a părăsit nici pentru o clipă zona de supraveghere. „Dușmanul” adică eu, era prins în colimatorul privirii ei rotunde.

M-am întors cu câteva alune în semn de pace, i le-am așezat în șir, pe iarbă – adică pe un teritoriu neutru – și m-am îndepărtat, lăsându-i suficient spațiu de desfășurare. Nu am pierdut contactul vizual cu ea și-ți mărturisesc faptul că i-am vorbit continuu, ca să se obișnuiască cu vocea mea. Am botezat-o Măriuță că avea față de Măriuță, și coadă de Măriuță, și atitudine de Măriuță. Era delicată, cu doi ochi foarte rotunzi, foarte negri și foarte umezi.

Am rămas cam la un metru și jumătate distanță de alune și, deși îmi era frig (uitasem să mă îmbrac), am decis să aștept ca Măriuța-veverița să facă următoarea mișcare. În ciuda lipsei ei de expresie, ceva îmi spunea că între lumile noastre se crease o punte de legătură și că acceptarea alunelor avea o semnificație mai adâncă.

Îți spusesem că eram cunoștințe vechi. O văzusem de multe ori trecând, mai mult ca o nălucă, prin grădină, dispărând după gard imediat ce unul dintre noi își făcea apariția. Știam că oarecum își stabilise sediul la noi, că pe câteva roșii își lăsase amprenta dinților. „Din răutate”, mi-a spus vecina. „Pentru că veverițele nu mănâncă roșii”. Eu nu credeam că o veveriță poate să fie rea, așa că îi acordasem imediat circumstanțe atenuante. Aveam roșii mici și dulci în grădină și o fi fost și ea curioasă, poate chiar și-o fi imaginat că sunt niște alune mai mari. Spre deosebire de alte dăți, acum își luase inima în dinți (nu vreau să știu ce-o fi fost în suflețelul ei) și se oprise la câțiva metri de mine. Începusem să dârdâi (trecuseră minute bune) și, pe când îmi pierdusem speranța că Măriuța va mai coborî de pe gard, cu o mișcare bruscă a sărit jos și, cu ochii în ochii mei, s-a apropiat de zona ispitelor. A luat repede o alună și, ca și cum ar fi ținut-o în mâini, a început să o ronțăie iute, cu mușcături mici și ritmate. Am zâmbit. Am lăudat-o și i-am vorbit, dar nu m-am mișcat. La un moment dat, cred că sătulă fiind (mâncase toate alunele – chiar o întrebasem dacă mai poate), a apucat-o în dinți pe ultima și, cu mișcări destul de abrupte – presupun că așa sunt mișcările de veveriță – a îngropat-o simandicos în iarbă. Pun pariu că habar nu are pe unde și-a ascuns toate comorile și că mai degrabă ratonii se vor bucura la iarnă de aceste mici depozite de hrană. Însă, cu siguranță, Măriuța noastră era mulțumită. Nu doar că-și pusese burta la cale, dar se asigurase, ca tot omul, și cu ceva alune albe pentru zilele negre.

Să știi că zilele următoare ne-am continuat epopeea. Eu mai îmbrăcată, că era sfârșit de noiembrie. Ea mai îndrăzneață, simțindu-mă inofensivă și obișnuită fiind de-acum cu vocea mea. Într-o zi a luat aluna direct din palma mea, iar eu am știut că acela era pactul suprem de prietenie dintre noi. Își păstrase – ca o convenție – poker face-ul obișnuit. Dar parcă în privire luminița era mult mai mai aprinsă și luciul negru mai jucăuș.

De ce ți-am povestit banala mea poveste de prietenie cu veverița neagră, hoața mică și drăgălașă a grădinii mele? Din două motive. Unul ar fi că noi, oamenii, câteodată suntem mai sălbatici decât sălbăticiunile naturii. Mai țepoși decât aricii, mai speriați decât veverițele și iepurii și, din păcate, uneori mai veninoși decât șerpii… Și-apoi pentru că drăgălașul animal m-a deconectat de la stresul muncii mele. M-am oprit și-am trăit în ritmul ei preț de minute în șir. Ce-o fi fost în mintea ei nu voi ști niciodată. Cert e că a doua zi, după ce s-a îndopat cu alune, mi-a lăsat la colțul garajului una din nucile furate. Am zâmbit cu recunoștință, dar nu i-am luat-o de acolo și după trei zile a dispărut. Nu știu dacă ea și-a retras generozitatea, indignată că nu-i apreciez darul, ori alt animal s-a bucurat de rodul micii ei pungășii, dar cu siguranță a fost cadoul ei pentru mine și intenția contează.

De atunci vine în fiecare zi, ca după ceas, între trei și patru. Își ia alunele, chiar și din palma mea când are chef. Nu insist. Dacă e cald stă sub scaunul pe care șed și ronțăie. I-a dispărut frica în preajma mea, însă fuge iute însă fuge iute dacă sunt însoțită. Când îi spun Măriuță se oprește din mâncat și se uită la mine. Între-o zi, poate mă va lăsa să o mângâi.