Codobelci primăvării

S-au pitit în cerculețe
creionate-acoperișuri
împreună, pe alee
au pus două ascunzișuri.

Le-au gândit inginerește
să se-ascundă de furtună
și când frigul se-ntețește
la căldură să se pună.

și-au luat și telefoane
pentru cazuri de urgență.
dacă este vreo problemă
ca să ceară asistență.

Vor schimba prin sms-uri
declarații de iubire
selfiuri, of course, vor face
sigur! își vor da de știre

când e bine pe planetă,
când pădurea înverzește,
când stropește-o ploicică,
și când soarele zâmbește.

Pân-atunci în cochilie
se așează confortabil:
ciocolată cu alune,
cărți și filme și, probabil,

niște ceai de sunătoare
de răcesc ori de-i apucă
dorul ori vreo nebunie
să se ducă, să se ducă…

că au casa la-ndemână… 🙂

pur și simplu

3351

Râd
cu lacrimi
de ce
nu de ce de cine
de mine
iau din sertar cele cinci-șase ciocolăți sau ciocolate
și mă uit la data de expirare
hmmm zic cu voce tare două-s expirate
hmmm zice cu voce tare de când
octombrie 2019 zic
tace
apoi zice vezi că de când te uiți la Outlander
ai început să călătorești în timp
tac
gândesc
realizez
și mă prăbușesc de râs
nu le am cu cifrele nicium
ori o iau înainte
ori rămân în urmă
cine a inventat numerele și de ce
dar stânga și dreapta?

Carte frumoasă, cinste cui te-a scris

01_book-stack_book-lovers-you-ll-want-to-steal-this-christmas-tradition-from-iceland_574042219_art_man-1024x683

Am un dulap în casă unde țin lucruri inutile. Uneori mai donez, mai dau, că dar din dar se face rai… Sunt interesante ori frumoase dar, cu siguranță, principala lor calitate este inutilitatea. E vorba de cadouri primite, cadouri ce nu mi se potrivesc și au ajuns în categoria: nicicum. Cei care mi le-au cumpărat au cheltuit timp și bani, străduindu-se să mă surprindă, să ia ceva special pentru mine. Dar specialul meu și specialul lor nu au mers întotdeauna pe același drum. De atâtea ori găsim dificil să cumpărăm ceva cuiva, când, de fapt, ar trebui să fie ușor. Mă gândeam ce bine ar fi fost dacă în loc de fiecare obiect aș fi primit o carte… Și mă întrebam oare cum de îndrăznim să invadăm intimitatea cuiva oferindu-i, de exemplu, parfumuri, când parfumul e o chestie atât de personală, ori și mai rău cosmetice, ori haine, ori te miri ce briz brizu-uri, în timp ce cartea e ultima alegere, sau nici măcar nu e pe listă? Știm cu toții că se citește infinit mai puțin în România, că e mai facilă telecomanda și computerul, dar oare nu e timpul să ne întoarcem la cărți și să înțelegem că a citi e e nu doar o plăcere fantastică, dar e sănătos pentru mintea și sufletul nostru. Și până la urmă, e sexy să fii cult. 🙂
Mă întreb oare de ce cartea nu e musai atributul omului modern, de ce biblioteca nu se mai regăsește ca mobilă obligatorie în casele oamenilor?
A fost un gând fugar…

E iarăși prima oară

img_20190506_194311_5157549887766876008547.jpgVoi vedeți ce-i afară? Așa ceva! Serios! Nu-mi spuneți că primăvară, că alea alea. Când se împodobește o sală de nuntă lumea se minunează: Frumos! Când un designer șmecher aranjează o casă urmează un fluierat admirativ. Exagerez, că nu-și bagă nimeni două degete în gură să facă asta. 🙂
Eu am înnebunit un pic zilele astea și mi s-a pus pata rău pe pădure, pe parc, pe stradă, pe propria-mi grădină și mai ales pe telefonul care face mii de poze aproape singur. Am devenit lacomă. O să ziceți: primăvară. De acord. Deși „primăvară” e doar un cuvânt. Strâmt. O adunătură de litere, un substantiv abstract, fără o concretețe neapărată.

Afară e viață. E minune. E frumusețea însăși ce a decis să coboare pentru noi pe pământ s-o mai vedem încă o dată. Să ne sfințească verde cu minunea ei ca și cum ar fi prima dată. De fapt e prima dată, nu-i așa?
Îmi vine să-mi cer scuze oamenilor că vorbesc prea mult despre pădure, fără să fiu de la meteo ori de la National Geographic. Însă mă zăpăcește luna asta cu petalele-i albe și roz și galbene, cu melci și broaște și pomi înverziți. Îmi scot pălăria și mi-o arunc în fața florilor ce binecuvântează iarăși pământul. Iar pentru prima oară. Atunci când iubești o faci pentru prima oară. De fiecare dată.

Până la urmă totul este despre gramatică, de etimologie, de semnatică, iar „frumusețe”, „primăvară”, „viață”, „renaștere”, „iubire” e o singură noțiune, o singură stare, un singur parfum: un substantiv al absolutului absolut.

Nu știu

20190502_1139573031870759813747052.jpg

L-am prins!
Nu știu de plânge
ori râde-atât de tare, că-n lacrimi se revarsă
În iarbă
hohotind

Nu știu de plânge cerul
ori iarba?
ori sunt lacrimi de oameni ce-au trecut pe strada mea
cu gândul.

L-am prins în fața casei-nainte să-l usuce nepăsător
El. Soarele albastru.
Sau e portocaliu?

Abra-cadabra

 

2

Nu sunt o abonată la coada cratiței și sunt zile întregi când trec prin bucătărie fugitiv, asigurându-mă doar să încropesc masa care urmează. Calculez totul eficient, astfel încât petrec cât mai puțin timp pe acolo. Și îmi iese. Iar dacă nu ar fi ai mei, pentru mine m-aș obosi să gătesc un ou fiert, un iaurt și o găleată de înghețată de ciocolată sau zmeură, ca să balansez valorile. În timpul anului gătesc normal, o bucătărie amestecată, adică alternez meniurilor românești și rețete de aiurea. Au fost totuși în viața mea cinci ani (cât am avut cafeneaua) când am prăjiturit și cozonăcit pentru cinci vieți și două sute trezeci și nouă virgulă cinci gospodine. Și eram atât de pătrunsă de jobul meu sacru și mai ales dulce, încât atunci când, într-o seară, înainte de Crăciun, am alunecat pe scară, în fracțiunea fracțiunii de secundă, am procedat ca un mare pianist ori un chirurg de seamă. Mi-am ferit mâinile în cădere și am dat eroic și demn: bam! bam! bam! cu fundul de treisprezece trepte, una câte una. Cu mâinile în sus, pentru că în secunda aia fatidică m-am gândit la comenzile care mă așteptau la magazin. Astfel am avut fundul albastru ca maimuța și n-am putut să șed pe scaun o bună bucată de vreme, dar lista de cozonaci și prăjituri/fursecuri de sărbători a ieșit cu mâna la chipiu și comunitatea românească de Kitchener a avut bunătățile aferente de sărbători.

În fine, trecând de perioada glorioasă a anilor respectivi, avântul cuptorului mi s-a dezumflat și, deși gătesc în continuare foarte bine (cunoscătorii știu că nu mă laud), o fac cu moderație. În plus, dacă încerc să scriu în timp ce gătesc, mintea mi se șterge cu buretele și reușesc performanțe de ciorbe prăjite. Sunt prea multe lucruri de văzut și de făcut și de scris și de citit pentru a sacrifica asta în favoarea unei banale oale de ciorbă sau a unei prozaice cozi de aspirator.

Însă, timp de câteva zile pe an, înainte de sărbători, bucătăria mea frumoasă devine locul preferat pe planetă. Mă transform într-o Powerpuff girl care face magie cu ingrediente, culori și gusturi și iubesc cu pasiune acele momente care mă pun jos. Sunt ca un maratonist care a câștigat medalia de aur. Epuizată, dar premiantă. E un soi de experiență fantastică, în care puterea mea funcționează și bateriile îmi sunt încărcate 100%. Bucătăria devine laborator de vrăjitoare și ziua sau zilele de pregătire fac parte din ritualul sărbătorilor. Cred că aici dictează și gena și genetica, plus cei șapte ani de acasă, (la noi în familie se gătește bine și am crescut cu niște tradiții foarte frumoase pe care, deși sunt de o veșnicie în țara asta, le simt la fel de tricolor). Scurtând povestea, pe lângă multe bunătăți, acum de Paști am vrut să fac o surpriză, că la noi așa e. Eu meșteresc poțiuni magice pe care le pitesc în frigider și în cămară și nimeni nu știe și nu gustă din ele decât la prânz, la masă, când, printr-o abracadabra le scot din pălărie. Printre bunătățile tradiționale și oarecum previzibile, de data asta mă hotărâsem să fac macaroons. Pastelate și frumoase, acu trebuiau doar să-mi și iasă, că auzisem că e complicat. Am cumpărat ingredientele și am măsurat tot ce era necesar, adică 90 de grame de făină de migdale, 150 de grame de zahăr pudră și cacao. Toate acestea se cern. Esențial să nu fie cocoloașe! Apoi se amestecă bine între ele. În mixer se pun două albușuri care se bat perfect cu un pic de sare și apoi cu două linguri de zahăr pudră. Când e tare spuma se adaugă fin, cu o spatulă, ingredientele uscate. Fin! Da? Rezultă un aluat ușor lucios care se pune cu șprițul în movilițe rotunde și egale. Mi-au ieșit două tăvi mari. Important! Tăvile se lasă o oră sau și mai mult până se usucă bulinuțele de aluat. Când le atingi cu degetul să nu se ia compoziția. Se pun la cuptorul preîncălzit unde se lasă maximum cincisprezece minute. Trebuie să facă picior ca și ciupercuțele. Se scot și se lasă câteva minute și apoi se lipesc. Am făcut mai multe tipuri. Unele maro închis, adică am pus mai multă cacao, și le-am lipit cu Nutella. Altele bejulii, cu puțină cacao, unele roz și altele albastre. Să fie pastelate. La cele roz am făcut o minunăție de cremă pe care o să o mai folosesc și la alte prăjituri. Am decongelat zmeură și am frecat cu unt și zahăr pudră. Ochiometric. Iar cele albastre la fel, doar că în loc de zmeură am pus afine. Succesul a fost apreciat cu gura plină. E bine să fie făcute cu minim douăzeci și patru de ore înainte să fie servite.

Și v-am spus poveste-așa…

De Florii

img_20190421_092523_7369145625577868411527.jpg

Nu știu pe la alții cum e, dar pe aici sunt lucrări majore. De artă. Curățenie generală de primăvară, ploi. Svarowski prin copaci, pe crengi. Unii au pe toate degetele, alții mai discret, ici și colo. Ca-n viață. Fiecare după posibilități.
Au zugrăvit proaspăt, azi-noapte, grădina, pădurea, strada, orașul.
Ieri era bej cuminte, discret. În dimineața asta era să-mi scap cafeaua din mână. Cineva a intrat în grădină și mi-a făcut-o verde. Da’ verde! Nici nu pot intra până se usucă bine vopseaua.
Eu? Nu-s de la meteo, dar am o problemă de IQ. Uitucă. Prima prima prima-vera (celelalte nu-s, s-au dus). Prima floare, primul mugure ce plesnește, primii stropi de apă, agățați cu disperare de crengi. Râul Humber umflat. Căprioare pândindu-mă în timp ce le pândesc. O cioară, o veveriță, miros de ploaie, miros de viață, miros de Paște și de Florii și de dor de casă…

Bej de aprilie cu parfum de mere

În sinea lui fiecare oraș e frumos și urât, pentru că e locuit de oameni frumoși și urâți, de oameni fericiți sau nefericiți. Depinde cum și de unde te uiți la el. Orașul meu e frumos. Nu contează pe ce planetă-și întinde aripile.
Primăvara e pe-aici pe undeva, împrăștiată pe la colțuri de stradă. Copacii și-au scos carnea pe tarabe și-și vindecă rănile în bejuri blajine. Mate sau platinate, aburite în rouă sau doar în cântec de pasăre, închise sau deschise, aricioase sau mătăsoase. Bej.
Râul e bej în valuri și pietre și crengi pescuinde, lacul e bej-ud oglindă, plecată-n adâncuri. Penele rațelor sunt bej-puf și ele. Doar rățoii măcăne obraznic cu gât verde metalizat, făcându-te să-ntorci spre ei ochii sufletului. Mac! Mac!

Pădurea urzește pânze cu ochi mari în care nuielușe se împletesc, se încâlcesc, în bejuri se zăpăcesc, ascunzând în spate pe muma pădurii ce face boscoane noaptea, iar ziua se-așază cuminte și grasă în mâță sălbatică și ascultă ce vede, ce trece.
Doar mestecenii sunt revoltați. Nu vor să fie exploatați și nici bejulizați. Se ridică imperbi, impudici, albi și nerușinați.  Pielea lor albă țâșnește neted-obraznică spre cer.
A venit discret primăvara. Neregulamentar a venit. E în poziție de start. Nesigură pe ea. Încă. Rușinoasă și cuminte. Deocamdată fredonează încet, foarte încet un do-re-mi blajin. Tot bej. Sărbătoarea pământului.
Am pus pe pereți poze cu primăvara mea, dar mi-a fost criticată că nu-i colorată. „A mea-i mai frumoasă și mai luminoasă, are flori, verdeață, fluturi și dulceață…”
N-am răspuns. Am tăcut. M-am supărat. Și-apoi mere-am curățat. Și am făcut o prăjitură cumsecade cu mere. Am așternut în tavă foi multe, peste care am adăugat merele răzuite și-o ploaie de scorțișoară, ceva lămâie să fie acrișoară. Puțin griș, puțină făină, de-ai mânca o săptămână.
N-am stors merele. Le-am lăsat așa zemoase, libere în parfumul lor ud, destrăbălându-se dulci și focoase. Le-am învelit apoi grijulie – călduț să le fie. Am pus alte foi, moi. Apoi cu un cuțit, firește foarte ascuțit, le-am tăiat pătrățele frumușele, să stai cu gândul la ele. Au crescut ca-ntr-o poveste, ca foile de carte, bej ca pădurea, ca lacul, ca râul, ca pânza de păianjen a mumei pădurii ce face boscoane noaptea, iar ziua se ascunde-ntro pisică pufoasă și grasă.

Și-aș fi încălecat pe-o șa, să stau cu prăjitura la cafea, mulțumită cu primăvara mea, dacă nu ieșea soarele grijuliu și nu-mi transforma tot bejul în mult auriu. Excepție mesteacănul. El e argintiu.

 

Când îngerii croșetează nori

55519559_2214743548854124_6281919845457985536_n

Îngerii din cer lucrează
torc și țes, apoi brodează
și din nori ei cos o lună.
și un soare coc la foc.

Fără sfoară le înalță,
apoi taie ziua-n două
și o ung pe-un lan de cer.

și când plâng, pe noi ne plouă
(căci și ei mai plâng, ori ning)

Și se urcă greu, că-i mare
Luna – Grasă și rotundă,
luminoasă, ca un bec,
sprijinită-n două stele.

Și, cu poftă de cafele,
cheamă soarele la bârfă,
îl servește cu fursecuri.
Râd de viață:- E o târfă,

ce-amăgește omul pomul
și îi uscă frunza, ramul
ochiul, gura și sprânceana
tinerețile și neamul.

și se duce pe pustie
plouă, ninge. Iarnă cerne
amintirile le toarce,
le aruncă-n patru zări
nimeni nu le mai desface.

Numai soarele și luna
vremuiesc același cer
zi și noapte, vară, iarnă
alb argint, negru mister.

Strălucesc și stau de vorbă.
Strălucesc în conversații.
Strălucesc, frate și soră.
Strălucesc prin constelații,
împărțind frățește cerul,
fără lupte, fără ceartă,
fără întrebări degeaba,
fără granițe și hartă.

Numai omul nu încape
sub același cer cu altul.
Are-o viață mititică
și adună, tot adună,
deși-i numai o… furnică.

Omul crede că e soare,
că pământul stăpânește
că e primul ce nu moare,
ce urăște, ce iubește…

Îi e greu să înțeleagă
că-ntr-o zi se va sfârși
drumul în această lume.
Că-ntr-o zi, el va muri…

Face planuri, construiește,
minte fură și amână.
Dă cu banul și urăște,
și adună, tot adună

Și-ntr-o zi, cortina cade.

.

Iarnă în vară

images

Se ridică de pe scaun, simțindu-se grea cât toată casa. Își rupsese piciorul, călcând strâmb la jogging și toată vara i se rostogolise la gunoi ca un ghem de ață încâlcit. Nu mai putea merge nicăieri. Era pedepsită, pusă la colț, oropsită de anotimpul canicular ce se întindea doar de la pragul exterior al ușii. Pentru ea era declarată stare de carantină: Iarnă. Stătea doar la adăpost și era obligată să poarte și un soi de cizmă imensă, care o trăgea în jos. Când își târâia prin casă piciorul, se simțea ca puricele potcovit din poveste. Parcă și mintea îi mergea șontâc-șontâc.
Nenorocita de pagină de fb împroșca zilnic poze cu lumea la scăldat, pe plajă, în spume albastre, mai mult sau mai puțin canadiene. Consemnată la domiciliu de o mișcare tâmpită, se gândea cum să procedeze ca să tragă spuza pe turta ei. Trebuia să existe un plan B, ca să învingă starea asta mizerabilă.
În prima zi se frământă, târându-și urâta de cizmă după ea. Seara se simți sufocată de cei patru pereți și avu o tentativă de-a ieși la plimbare, însă, în afara faptului că efortul i se păru supra-omenesc, deveni brusc vedeta cartierului. Vecinii se opreau, o priveau cu milă și trebui să explice de o mie de ori că nu, nu o lovise nici trenul, nici mașina ci călcase ca proasta, căzuse și-și rupsese bunătate de picior. Intră cu lacrimi de crocodil în casă, în timp ce seara se lăsa, patinând peste petalele de flori colorate și peste greierii ce cântau șmecherește în iarba fragedă. Atâta frumusețe…
În prima zi postă pe fb o fotografie de munte cu stropi de rouă și nuanțe stinse. Aproape că simțea parfumul proaspăt al pădurii. Avu grijă să strecoare câteva detalii despre cât de periculos e soarele. Așa, într-o doară. Primi câteva comentarii aprobatoare și niște recomandări de creme solare. Hmmm.
A doua zi se trezi de dimineață. Un soare superb scălda grădina. Ciocănași galbeni și roșii escaladau gărdulețul ornamental și niște iriși mov se întindeau leneși, fără teama că și-ar putea arde petalele. Cireșele se coceau lucioase și grase, iar merele împodobeau crengile micuțului pom de parcă erau globuri pe un pom de Crăciun. Privi prin geam frăgezimea culorilor, își imagină aromele dimineții și oftă cu lacrimi în gât, pentru că îi era greu să iasă afară. Suspină și se îndreptă spre laptop.
Postă într-o doară un grup de fotografii cu zăpadă și strecură un text despre puritatea anotimpului alb, beneficiile frigului pentru pori și conservarea tinereții, în contrast cu nocivitate razelor solare pe timp de vară. Primi câteva like-uri și trei comentarii în care autoarele îi râdeau oarecum în nas: „E vară fată și ne bucurăm de ea și de plajă și de soare și de nisip și de rochii sexy și mai lasă-ne în pace că nu trăim cât pământul”. Se uită la pozele lor de profil. Erau trei femei. Parcă erau surori. Fotografii dezbrăcate, zâmbete relaxate și peisaje frumoase în spate.
Se simți mică, nenorocită și pedepsită. Exilată. Pusă la colț. Toată lumea avea vară, cu excepția ei. Viața i se păru nedreaptă și trase un ropot de plâns, ca o ploaie de vară. Apoi se opri pentru că tocmai îi venise IDEEA.
Începu să posteze la fiecare oră fotografii. Alterna peisaje de munte curate, cu ninsori spumoase și oameni de zăpadă, cu poze în care un soare ucigaș pedepsea umanitatea nesăbuită prin boli de piele crunte, deshidratare și incendii cumplite. Atașa povești inventate, un soi de cocktailuri cu informații ce păreau credibile, plus, în final, adevăruri motivaționale. Aproape imediat lumea începu să reacționeze. Văzu că una dintre postări, în care prezentase niște imagini de-a dreptul scârboase (le exagerase efectul în photoshop), deveni aproape virală.
Câteva persoane din lista de prieteni o șterseră din pagină, lucru care o înverșună și mai tare. Deveni și mai creativă, iar postările ei și mai elaborate, cu termeni științifici, fotografii exemplificatoare și texte atent concepute, în care, din spatele propozițiilor, pulsa dragostea de oameni și mai ales grija pentru sănătatea lor. Această ocupație îi lua toată ziua. Mai încercă de câteva ori să iasă seara la plimbare, dar vecinii o stresau cu întrebările, aerul era ca leșia fierbinte, iar florile, până la urmă tot flori, vor fi și la anul, își spuse. De altfel, de-a lungul plimbării, primi notificări de la cei care comentau, se mirau ori făceau share la postările ei, așa că renunță să mai iasă afară.
Își începea fiecare zi cu un selfie la cafea pe care îl posta pe fb. Sigur că, de fiecare dată, era făcut în interiorul casei, în bucătăria ei cochetă ori în livingul elegant, ca mesajul să fie clar: mi-e bine, sunt la adăpost de eventuale rătăcite ultraviolete care m-ar putea mușca și pricinui vreun dezastru.
Pe la mijlocul lui iulie i se dublară numărul de prieteni de pe fb și cei mai mulți îi preluau postările apocaliptice, avertizând la rândul lor, ca lumea să nu iasă afară decât în caz de nevoie majoră și sub nici o formă să nu se expună la soare pe plajă.
Adăugă apoi articole la fel de stufoase despre bacteriile care se ascundeau în apele lacurilor. Adună material și prezentă întinderile albastre ca pe un soi de cloci otrăvite în care colcăiau monștri cu înfățișări oribile, așteptând flămânzi să se înfrupte din nesăbuiții care și-ar risca viața. Explică efectele pe lungă durată și modul în care bacteriile ucigătoare intră prin porii deschiși. Veni cu exemple, inventă nume și povești și, într-o zi, observă că dispăruseră cu desăvârșire de pe fb postările cu plaje aurii și ape turcoaz. Nici măcar la piscină ori la barbecue nu mai îndrăznea nimeni să apară.
Apoi veni septembrie. Nici nu știu cum trecu vara și scăpă și ea de gheata buclucașă. Era un început de toamnă fierbinte, ca o ultimă bucurie a verii. Își luă costumul de baie și se duse la lacul din apropiere. Observă cu satisfacție că e mult mai puțină lume decât în alți ani: doar câțiva pensionari cuminți, se odihneau la umbră, fără să aibă habar de net. Citeau, ori pur și simplu povesteau.
– Ce-o fi? se întrebă. Atinse cu vârful piciorului apa încălzită, privi mirată cerul albastru, soarele care părea o minge aruncată-n zare și intră în apă ca într-o bucurie a simțurilor. Înotă ușor, ca un peștișor de aur împlinitor de dorințe.
Zâmbi ghiduș soarelui și brusc, dându-și seama, o lovi un sentiment de adâncă vinovăție. Furase vara. De fapt urzise o iarnă-n vară. Pe net.