Jurnal de februarie

 

Nu știu dacă e o modă. Dacă acesta este firescul unei cărți. Cu siguranță poți fi extrem de obositor să tot spui. Însă așa s-a întâmplat la „Pași”. Asta se petrece la „Ana”. Cartea mă ajunge din urmă și mă îmbrățișează prin cuvintele celor care o citesc. Mi se pare un miracol ca într-o lume în care nimeni nu prea mai citește să ai timp să mă citești pe mine, apoi să-ți iei din timpul tău și să îmi scrii. Mie. Și mai ales să-mi scrii așa. Îmi vine să-mi iau cărțile în brațe. Cum experiența mea a început odată cu Pași și nu am fost niciodată în preajma unui autor, ca să văd asta, a fost și este un miracol continuu pentru care mulțumesc. Oh! Cât mulțumesc…

E seară. A fost o zi mohorâtă cu un telefon din România care a făcut-o și mai mohorâtă. Toronto e îmbrăcat în haine de lucru. E neglijent. Îi ies șuvițe de ploaie pe străzi și bucăți de zăpadă murdară stau pitite pe margine. Nu-ți vine să ieși afară, deși parcă nici înăuntru nu ai sta.
Am avut un gând de-o clipă pe care l-am pus pe hârtie:
Online-ul e o tarabă. Un talcioc uriaș unde de-a valma fiecare expune ce are, ce face ori ce-i place. Iar dragul de FB ajută. Pe cine like și comentezi, pe ăla-l vezi. Imagine, convingere politică, citat motivațional, mâncare, unghii ori machiaj, câini sau pisici, excursii, peisaje exotice, priviri pe gaura cheii, matrimoniale, credință, nașteri, decese, știri, declarații de iubire, de bine sau de rău. Toate sunt pe pagina lui generoasă. Adună singurătăți, alimentează vise, vinde și cumpără.
Un gând răzleț într-un Toronto cu o zăpadă apoasă. Dimineață era bună pentru oameni de zăpadă. Acum nu mai e. Prea multă apă.”

Am muncit toată ziua forțându-mă să mă concentrez pe cuvinte și mai puțin pe gânduri. Mi-am pus muzică. Sau cel puțin așa am crezut, dar tv-ul îmi era pe mute și nu am observat. Târziu mi-am dat seama că tăcerile joacă șotron în jurul meu, dar am aruncat o privire ecranului colorat și l-am lăsat așa, în voia lui.

Am văzut un filmuleț pe Netflix, The Game Changers care zice că e bine să fii vegetarian. Hena e vegetariană și trăiește bine-mersi. Are tenul ca porțelanul. Mă tentează ideea.  Filmul convingător. Ce ziceți?

Seara am primit un buchet de cuvinte. Prima „Ană”, trimisă în Montreal s-a întors la mine cu niște cuvinte care mi-au făcut pielea de găină. Și fotografii. Și după ziua mohorâtă și plină, pe la vreo șapte seara mi-a răsărit soarele.

 

„Ana” – recenzie de Mona Rusinescu

20200119_103119

Mona scrie. Scrie admirabil cu o forță creativă fantastică. Are o energie neobosită, izvorâtă poate din Maramureșul ei înflorit. Printre proiectele ei se numără și acela de a face recenzii. Am avut norocul și onoarea să fiu recenzată la ambele cărți apărute. Scrierea ei despre „Pași” a apărut în Observator – Toronto și Itaca – Dublin.
Acum s-a întămplat „Ana” care a fost filtrată prin sufletul ei, înțeleasă, iubită și reinterpretată pe tiparul familiei ei. E o bucurie modul în care Mona a râs și plâns citind aceste gânduri și întâmplări și mirări ale omului primordial. Recenzie ei e aici.

„Povestea Anei și a Mariei, mama ei, vă va cuceri! Veți plânge, veți iubi, veți suferi și vă veți ruga, veți zâmbi și îmbrățișa pozele vechi din amintirile voaste. Vă va renaște dorul și vă va strânge inima în pumn. O va stoarce de bătăi și vă va copleși sentimentul de drag. Și toate acestea o veți face într-o singură limbă. Limba română.
Romanul Ana de Em Sava este scris autentic. Em folosește regionalisme pe tot parcursul cărții. Dialogurile sunt transpuse exact ca atunci. Fără artificii “de oraș”. Obiceiurile sunt redate în detaliu, superstițiile, credințele sunt descrise perfect. Scriitoarea a fost fidelă trecutului, bunicii ei și adevărului. O muncă de documentare remarcabilă, așezată pe hârtie în stilul, atât de natural și frumos, al autoarei Em Sava.
Ana este, până la urmă, ca o frescă tricoloră pictată pe zidul dintre cele două lumi. Orașul și satul.”

„Avea bunica un fel a ei de a împleti amintirile. Le lua una câte una și le îmbina, bune cu rele, iar la sfârșit rămâneai doar cu senzația: ce bine că a fost! Cu vocea ei caldă și calmă. Vorbea de război, de foamete și durere, dar cu un zâmbet pe buze. Îmbinând cuvinte ca: noroc, fericire, iubire, frumusețe. O priveam pierdută în semne de întrebare. Cum pot exista toate deodată? Cum poți vorbi zâmbind despre lucruri pe care nici în cărți nu le poți citi fără a-ți ghemui sufletul?

Dar ea împletea amintiri cu senzații. Le trecea prin inima ei și ni le împărtășea nouă, nepoților, cu resemnarea omului care a știut să trăiască.
“Pentru că, draga mea, viața e doar viață. Răul și binele au fost și vor fi mereu pe Pământ. Doar noi oamenii putem să luăm frumosul și să -l purtăm în inimă. Doar noi. Nu uita asta, fata mamii, nu uita!”

Și n-am uitat. Pentru că avea bunica un fel de a spune lucrurile. Le împletea perfect, încât sunetul și sensul lor dăinuie în veșnicie…

Ați avut norocul de a vă bucura de bunici? Vă amintiți mirosul dragostei din casa bătrânească? De vacanțele, jocurile, poveștile cu iz de demult? De graiul lor autentic, de mâinile lor muncite, de rugăciunile murmurate în fiecare seară?

Dacă răspunsul este da, atunci veți iubi “Ana” de Em Sava cu toată inima copilului reîntors acasă!

Dacă aceste lucruri vă sunt străine, atunci vă veți pierde printre rândurile cărții și vă veți îndrăgosti de lumea pe care o veți descoperi!

Paginile se deschid. Cad șapte ori șapte lăcate și secretele ies la iveală, cum răsar viorelele primăvara.

Ana…mi-a dat cheia. Eu am înșirat ca pe mărgele rândurile și gândurile. Ale ei, ale mele. Și vi le dăruiesc vouă…

Ana, Em Sava

Ana de Em Sava este o carte ca o inimă care bate românește. Este povestea adevărată a străbunicii și a bunicii autoarei. Este scrisă cu litere de dor și iubire. Cu respect pentru tradiții, pentru grai, pentru tot ce a însemnat satul românesc. Este o carte document care ne oferă posibilitatea să intrăm în lumea de la țară și să trăim, să muncim, să plângem și să iubim alături de cele două femei. Maria și Ana.

Satul bunicilor autoarei este Sava. Un sat din apropierea Clujului, în care românii și ungurii își duceau traiul împreună, dar cât se poate de separat. Deloc întâmplător pseudonimul scriitoarei are în componență acest nume. Îl poartă cu mândrie, face parte din ea, iar odată ce termini de citit Ana, înțelegi de ce l-a ales Em. Em Sava.

Em Sava a dat prin Ana viață și glas unor destine greu încercate. Unor femei care au avut o singură vină, aceea de a iubi. De a fi vrednice și neînfricate, de a se sacrifica și a-și duce crucea fără să se plângă până la capăt.

Viața țăranilor nu a fost și nu este ușoară. Amintirile noastre, cu bunicii, cu mirosul de fân abia cosit, de serile când mergeam cu cana să ne-o umple bunicul cu lapte prospăt muls, de războiul de țesut care ocupa camera pe timpul iernii, toate acestea compun un tablou idealizat al sentimentului pe care îl simțeam când eram acolo. Al iubirii și al copilăriei. Însă dacă ștergem ușor, cu o bucată de material îmbibată în adevăr, culorile acestor imagini descoperim greutățile, truda, lipsurile, regulile după care erau obligați să trăiască. Descoperim poverile unor vieți greu încercate.

În cartea Ana de Em Sava pătrundem adânc în acest univers. Suntem martori la schimbările pe care le va suferi satul Sava. Două războaie, ocupația străină, austro-ungară și sovietică, și segregarea impusă de legi nescrise între sătenii români și maghiari. Toate acestea sunt un fundal peste care viața se desfășoară nestingherită. Iubiri, dureri, boli și moarte, joc și voie bună, feciori și fete dați în pârg, spinări gârbovite de ani și greutăți. Satul. Satul românesc.

Povestea Anei și a Mariei, mama ei, vă va cuceri! Veți plânge, veți iubi, veți suferi și vă veți ruga, veți zâmbi și îmbrățișa pozele vechi din amintirile voaste. Vă va renaște dorul și vă va strânge inima în pumn. O va stoarce de bătăi și vă va copleși sentimentul de drag. Și toate acestea o veți face într-o singură limbă. Limba română.

Romanul Ana de Em Sava este scris autentic. Em folosește regionalisme pe tot parcursul cărții. Dialogurile sunt transpuse exact ca atunci. Fără artificii “de oraș”. Obiceiurile sunt redate în detaliu, superstițiile, credințele sunt descrise perfect. Scriitoarea a fost fidelă trecutului, bunicii ei și adevărului. O muncă de documentare remarcabilă, așezată pe hârtie în stilul, atât de natural și frumos, al autoarei Em Sava.

Ana este, până la urmă, ca o frescă tricoloră pictată pe zidul dintre cele două lumi. Orașul și satul.

Mie mi s-a așezat în inimă ca vocea bunicii, a mamei mele bune. Am iubit fiecare rând pentru că mă ducea în căsuța mică de la poalele muntelui. Am trăit această carte, am simțit-o, am primit-o și m-am lăsat îmbrățișată de ea.

Credeți-mă, paginile ei miros a țărână și a trudă. A lumânări arse și flori de câmp. A apă de pârâu și spumă de lapte. A speranță și iubire. A iertare și binecuvântare. A amintiri. A țara noastră.

Are Em Sava un fel a ei de a împleti amintirile. Le ia una câte una și le îmbină, bune cu rele, iar la sfârșit rămâi doar cu senzația: ce bine că a fost!

Sper că v-am convins să îi dați o șansă! Știu că o veți iubi!

Cartea Ana de Em Sava se poate comanda AICI.


Mai jos puteți citi câteva citate din cartea Ana. Am ales să le scriu, deoarece astfel vă puteți face o idee mai clară despre cum este scrisă. La sfârșitul cărții autoarea a pus la dispoziție un glosar cu toate regionalismele și definițiile lor. Așadar, chiar dacă amintirea voastră nu vorbește ardelenește, veți înțelege cu ușurință aceast roman.

“Sava, sat rupt din sânul lui Dumnezeu, sta pitit ca un cuib între dealurile împădurite ce-l împrejmuiau ca o cetate, cu pământ lutos în care prunii, perii și merii își agățau cu putere rădăcinile și se luau la întrecere în podoabe rotunde, parfumate și dulci. Bolta cerului părea aici mai departe de om, iar casele se înșirau împovărate de griji de-a lungul drumurilor pline de colb vara și înecate în noroaie toamna și primăvara.”

“-S-o gătat fetele, dragu’ tatii? N-ai găsit în tătă lumea asta mare pe nime’, numa’ o văduvoaie româncă cu copii?

Mai mult decât vorbele, pe Sandor l-a ars durerea din ochii bătrâni ai părintelui. A vrut să-i spună, să-i explice. Dar a priceput că n-ar avea rost. N-ar înțelege. Se va obișnui și dumnealui și toată lumea, gândi. Că n-au de ales. Dar sufletul îi tremura într-o suferință adâncă, întinsă până-n măruntaie. Nici războiul nu-i adusese atâta amar. Acolo fusese simplu: viață sau moarte. Dar acum? Când nu era vorba doar de viața lui?”

“Satul clocotea: “Maria lu’ badea Tudor, Voinicoasa, face bitang”, era pe buzele tuturor. Că rar se întâmpla să calce strâmb câte-o fatămai slabă de înger, mai ușor de prostit. La Maria nu s-ar fi putut gândi nimeni. Fusese cuminte și făloasă, fată din familie de gospodari de frunte, pețită de toată floarea flăcăilor, apoi nevasta lui Voinicu.

-No, amu’ nu mai îi cu nasu’ pă sus. Nu să mai gată ca-n zua de Paști, că-i cu burta la gură. Așe-i trebe! Da’ ce? Credea că o ia bogătanu’ de ungur? Da’ sus o năzlit! Bine i-o făcut bozgoru’! spuneau majoritatea.”

“-Trebuie să rupi logodna cu Sănducu din Imbuz! îi spuse hotărât.

-Ai bolunzât, mă? Cum să rup logodna? îl întrebă Ana răgușit, râzând. Crezu că glumește, dar niște furnicături porniră brusc din stomac și-i sugrumară vocea.

-De ce nu vine el dacă are ceva de spus? întrebă, vrând să pară la fel de hotărâtă, dar își simți palmele transpirate.

-Pai cum să vină? Te mi poate fluiera cineva? Amu’ ești logodită și tot satul știe că-i ești făgădită lui Sănducu…, răspunse băiatul.”

Ana, Em Sava

Cartea se poate comanda aici:

https://www.sionoeditura.com/shop/

 

SIONO, editura ta

siono2

În vremuri străvechi de tinerețe, eram și eu profesoară de română la casa mea. Dar s-a întâmplat Canada și numai cine emigrează știe prin câte experiențe trece omul, mai ales când la bază are limba română și ajunge într-un tărâm de ingineri. Dar asta e altă poveste. Cea de azi se numește SIONO, editura/librărie care-și deschide timid, extrem de timid ușa. Pentru că formalitățile au durat o veșnicie n-am mai zis nimic până acum. Nici acum nu zic mare lucru. Doar vă arăt niște poze. Parte din comorile mele pe care vreau să le așez frumos (pozele) pe site-ul editurii.
„Ana” și „Pași” se pot comanda de pe link-ul librăriei.
Pe rafturile librăriei se vor adăuga treptat și alte cărți pe care le vom susține, promova și recenza. Ne dorim calitate pentru că limba și literatura română este haina noastră de sărbătoare.

20200212_115954

111618siono1siono4

Niște rândunici

85024034_2439907512989949_5135067408813260800_nLecție. Pe o sârmă lungă, lungă, deasupra unei străzi circulate, le vezi înghesuite ca mărgelele pe ață, doar pe un interval de câțiva metri. Nu au nevoie de spațiu, de case mari cu multe dormitoare și camere de oaspeți. Nu. Au nevoie de căldură și de un ciripit aproape. Omul modern, în ciuda confortului suprem la care a ajuns în epoca butoanelor, suferă cel mai adesea de singurătate. E boala secolului. Dacă ar lua exemplu de la micile creaturi…
Îmi spunea o cunoștință virtuală, un bărbat divorțat, cât de mult îi lipsește apropierea fizică de cineva. Nu sexul e cea mai stringentă problemă, zicea el, ci senzația aceea când te plimbi de mână prin parc.

Ai nevoie de puțin. Extrem de puțin ca să fii fericit. Pace îți trebuie și să nu te plouă. Știi cât ai nevoie? Nici măcar atât cât îți pui în valize când mergi în vacanță.

Despre ieri

20200126_093344

FB-ul îmi amintește o postare de anul trecut:

„Scriu. Următoarea carte (Doamne ajută!) e foarte ardelenească, așa cum unii știți. Scormonesc în trecut și realizez, uneori după ore, faptul că munca și tradițiile și cuvintele sunt parcă de pe altă planetă, sigur, mult mai frumoasă și mult mai curată, că e planeta bunicilor. Dar altă planetă, unde accesul nostru e, nu interzis, dar oricum foarte greu accesibil.
Jupi și pupi și meliță și hecelă și pozdării și… un soi de chineză ardelenească. Azi e sărbătoare mare, „Întâmpinarea Domnului”. La bunica i se spunea „Trece vulpea peste gheață”. Tocmai am aflat. Simpatic mod de-a puncta apropierea primăverii. )”

Azi „Ana” e realitate.

Scrisoare către voi

Dragilor,
Iubitorilor de literă, de cuvânt, de trăiri.
Aventura scrisului meu a început deodată cu mine și s-a materializat de când am deschis paginile acestui blog. S-au întâmplat atâtea… Voi, martorii blogului meu știți. Articole în diferite publicații, colaborări de toate felurile, concursuri și lepșe, apoi muncă la edituri. Traducere, redactare, corectură. Muncă, muncă și iar muncă. Pe hârtie am apărut prima oară datorită dragei Corina Ozon care m-a tras de mânecă, așa că în „Pastile de nesomn” a fost publicată prima mea povestire. Apoi a fost Itaca. Și este. Dragă sufletului meu, revista scriitorilor români din diaspora, unde apar periodic, dar sunt și redactor, corector și membru.
„Pași” mi-a adus enorm de multă bucurie. Am primit feedback mult și bun și multă dragoste din partea voastră. Să nu uit de Observatorul de Toronto unde am o rubrică permanentă. Astea sunt pe hârtie. Online am pierdut șirul aparițiilor și colaborărilor.
Anul acesta am mai făcut un pas. Mare. Împreună cu alți iubitori ai scrisului am înființat o editură cu o librărie online. Se numește SIONO. Azi i-am deschis porțile.
Nu știu care îi este destinul. Dar aici am publicat „Ana”. Am pus tot ce aveam mai bun și mai sfânt în cartea asta. Și am jucat la SIONO, deși aveam acceptul câtorva edituri care doreau să o publice pe gratis. Am riscat. Rămâne să vedem ce va urma. 🙂
Vă invit la colaborare! Atât ca editură, cât și ca librărie.
Cei care aveți cărți și vreți să le vindeți, librăria vă așteaptă să îi populați rafturile, indiferent că ați publicat în regim propriu ori la alte edituri. Vom face reclamă cărților voastre și pe site și pe pagina de facebook a editurii.
Am avut o vară foarte grea, și o toamnă la fel de grea. Multe lucruri întâmplate m-au dus la decizia asta. E lungă povestea.
Am lipsit mult. Motivat, e drept. Dar tot mult.
Nu știu cum să închei, așa că vă spun doar atât: sunt aici. Cu gândurile mele, cu laptopul în brațe, cu idei și proiecte în minte și cu o inimă mică.
Cu drag.

 

 

 

 

Cayo Coco, señor!

1

Vezi tu? Despre Cuba ori alte țări calde aș putea vorbi la nesfârșit. Aș avea și poze destule să-mi susțin argumentele albastre ori calde. Asta a fost o vacanță statică. Îmi plac mai puțin vacanțele statice. Mă știi: dor de ducă și lipici la mers. Însă de data asta am citit mult. Mult mai mult decât alte dăți. Lectura mi-a astâmpărat nevoia de cutreierat. Am avut cu mine „temă de casă” cărțile pentru distincția anului – Itaca și câteva cărți noi și vechi din Ro. După luni de zile petrecute în RO, în primele zile nici nu puteam intra in vacation mood.

5Dar cartea mi-a fost balsam și muncă și grijă. Am citit și făcut observații pe text și a fost bine. O zi a plouat. Am tras cu ochiul la ocean din vârful patului, îmbrățișându-mi computerul. Și m-am minunat cât de mult vorbește apa. Câte nuanțe îmbracă. Cum își dizolvă linia orizontului când e pe bune cu cerul, de zici că-i una, ori când, dimpotrivă, își marchează scurt și bleumarin teritoriul.
De data asta am fost la Cayo Coco. A doua oară în viața mea când ajung în insula cubaneză și a treia oară în Cuba. O vacanță altfel. Cu mult citit. Scris, dar nu prea mult. Zici că muza mea locuiește acasă, pe strada mea cu nume Departe. Glumesc. Care muză când eu scriu după dictare?

6

De cum am pus piciorul Jardine Del Rey am simțit aerul cald cum se scurge pe sub hainele prea groase (deh, plecasem dintr-un Toronto de congelator) și văzut zâmbetele brunete de Welcome to Cuba!

Sigur că, după ce am scăpat de bagaje primul drum a fost să vedem oceanul. Prima întâlnire cu întinderea turcoaz e ca un pumn primit în figură. Dar e de bine. Te năucește.

13

Va urma!

 

 

 

 

 

Pescarul nimicului

9Ce este timpul?
Zidul în care ni se înțepenesc oasele.

Am adus Pescarul acasă, „pe un deal din colțul mării”. La Atlantic. „Luând locul tatălui, Ladaf îi povestea adesea pescarului despre mări și oceane îndepărtate, despre ancore și pânze, despre vântul din pupă și supărările lui de om obișnuit.”
Nisipul alb poartă urmele pașilor lui, iar valurile au lipite de spumă fiecare început de gând împiedicat în semne de exclamație și de întrebare. Nebunul…
„Doar marea și eu îl știam. Nouă ne intrase în oase. Pe noi ne înspăimânta. Pe noi ne forța să-l iubim și să-l așteptăm. Pe noi părea să ne caute, deși mereu ne lăsa impresia că nu are
nevoie de noi, de alții ori de sine…”

1
Într-un fel ciudat, întortocheat ca o scoică goală, aici e patria minunată a Nimicului. Zona crepusculară a liniștii albastre și a căutărilor lui metaforice. I-am făcut poze cărții, pentru că singura realitate palpabilă, sunt filele cuprinse, îmbrățișate între două coperte ce s-au înșurubat în peisaj ca piesa-lipsă, necesară tic-tac-ului Universului marelui Nimic. Nimic ești și în Nimic te vei întoarce. Scoici, case goale, pustiite de suflete ce au iubit pătimaș odată. „Am întâlnit câțiva oameni de-a lungul vieții, dar pentru că nu-i mai văd, mi se pare că au murit.”
„N-aș fi vrut să fiu om, ci o fiară sau o piatră. Bineînțeles, nu știu cum e să fii o fiară sau o piatră, dar îmi pot imagina. Puteam să fiu capătul unui cui, de exemplu, ca să sărut carnea făcută zdrențe a vreunui creator, apoi să mă răsucesc pentru a-i arăta că păcatul meu este de neiertat. Puteam să fiu primul copac din care va crește lemnul crucii răstignirii lumii…”
Am adunat scoici, semnele nimicului. Sarcofage goale. Sicrie însetate de trupurile care le-au locuit. Soarele arde peste oceanul nimicului și cartea devine CARTE pentru că fiecare pagină este o plasă de prins pești. De prins oameni. De prins stele. Stele de mare ce au citit întreg adâncul oceanului. Degeaba.
7
Stilul Simonei Poclid are o prospețime mirată de copil ce descoperă lumea. Are un ludic trist, curat și extrem de curajos. Personajele cresc cameleonic definindu-se prin iubire, purtând în ele pecetea morții și botezul Nimicului. Autoarea le ocrotește, le strânge la piept, dar se detașează, le creionează obiectiv, le dă aripi, pictând fiecare portret în detalii migăloase, proiectate într-o lume senzorială de arome și parfumuri: pește, busuioc, ceapă. Numele sunt subordonate profesiei, ființele fiind definite prin to do nu to be, indivizii părând a fi uneltele meseriilor lor, fiecare ancorat pe nișa lui strâmtă. Ladaf, cu burta cât un vas de vapor, este bucătarul absolut. Tăietorul de rațe, Cabas, pare născut pentru a tăia rațe, însă realitatea fiecăruia se răstoarnă cu susu-n jos într-un joc al măștilor și ceea ce pare a fi pasiune e „comerț, stimabile, comerț”.
Pescarul nu are un nume. Nu are nevoie, deși la un punct se sugerează că ar putea fi numit și el, adică banalizat, umanizat, inclus în turmă. El este Nebunul, Pescarul, geniul, completat de Pictor (împreună sunt ca un fruct cu doi sâmburi) fratele lui, și continuat de Iahav, pentru că nimicul, de fapt Nimicul, e un fel de Mecca greu de înhățat, imposibil de cuprins, de atins, de ajuns. Doar bănuit și vânat.
„Sunt îndrăgostit de… cer, adică, vreau să spun, de astronomie. Îmi plac sorii, universurile, golurile, nimicurile și îmi place să cred că-n această vastitate, tot ce trăiesc eu ori chiar dumneata este un punct mic, infim.” „Nimicul, ți-am spus de atâtea ori. În nimic nu există timp, spațiu ori legi fizice. Nici alte instanțe lipsite de spațiu ori de timp, precum inima ori conștiința. Nimicul este cea mai mare absență. Și tăcere. Un pustiu.”
5
Portretul Pescarului este realizat în câteva capitole la persoana întâi, introspectiv, iar în altele regimul scriiturii se schimbă, personajul fiind receptat de alți ochi.
Bucătarul Ladaf care se substituie tatălui, medicul, este redus la lumea mică a bucătăriei, o celulă existențială, un univers prea mic pentru un om atât de masiv, de aceea adaugă ingredientelor nume de iubite și-l îndrumă: „Tu să te faci căpitan pe un vas, mă auzi? Să mergi în larg așa… la nesfârșit, zile multe, până să uiți cine ești. Să uiți de unde vii. Să mergi așa departe încât să uiți și bucătăria asta. ” Bucătăria, deși grotesc desenată prin personajele care o populează, e miezul de iubire, de refugiu, punct de pornire. Spațiul se confundă cu marea „jura că au apă sub tălpi”.

Vocile grave ale personajelor se împletesc tăcute, iar numele sunt muzicale, cântate de acel „l” regăsit în multe dintre ele: Ladaf, Zalva, Valadia și mai târziu Ledolia. Pescarul este Adamul primordial, neîntinat de păcat, omul perfect: „Marea ține cu cei buni, ca tine.” Iar plecarea lui este copleșitoare, ca un final de tragedie antică: se stinge spânzurat în mijlocul picturilor care ard, așezat pe un pat de vreascuri, aprins pe o plută și lăsat pe mare. Nimicul a fost atins. Ori nu. Nimicul are multe feței, iar Iahav, fiul lui, pictorul de albastru, va continua destinul singurătății celor doi tați, căutând poate o altă față a Nimicului.

Scriitura Simonei Poclid se înalță în metafore înspumate, diafane, ca apoi să se proptească brusc într-o concretețe palpabilă, trântită aproape brutal în fața cititorilor, cu o stridență a culorii și mirosului, îmbibată în detalii picturale și o descriere obsedantă a gesturilor.
„Odată, pe când Ladaf nu cunoscuse nemulțumirea, a întâlnit într-o piață un bătrân care vindea carne de rață. Avea câteva rațe tăiate, calde încă, cu sânge șiroind pe masa din lemn. Își freca mâinile încetișor și privea câte o cucoană, mișcându-și fălcile ca și cum ar fi mestecat mâncare. Când cineva se apropia de el, își scutura trupul, trăgea aer în piept și începea să turuie multe și nelămurite despre rațele lui crescute cu grijă.
„Pescarul nimicului” ține mintea, inima și ochii, într-o lesă scurtă ce te pune în fața tabloului, atât de aproape încât esențele culorilor rănesc, permițând apoi să te retragi încet, pentru a absorbi întregul și a te lăsa îmbătat de iluzia artei, aidoma eroului lui Jack London care, văzând pentru prima dată o pictură, are impresia că e „un tablou de păcăleală” pentru că mâzgălelile fără sens de aproape prind formă și contur doar privite de la distanță.

Autoarea ține focul aprins în fiecare frază. Te năucește metafora întregului, fărâmițată în înțelesuri nebănuite și asociații șocante. Construiește o lume a simțurilor, o lume ermetic închisă, cu un cer plasat foarte jos, în care fiecare individ are propria filosofie și poate, ridicându-se pe vârfuri, să atingă stelele. „Cerdacul părea ca o arcă sub Cer.”

10

Mă bucur când pot să citesc o carte în limba în care e scrisă. Am învățat de-a lungul anilor și-a experienței, trebuind să suprapun câte-o traducere în limba română pe textul original, că de multe ori sunt neconcordanțe între vocea autorului și cea a traducătorului. M-am întristat văzând cât de sărac e încorsetată opera în noua haină lingvistică ce i se dă spre purtare pentru a fi accesibilă cititorului. Am considerat adesea că i se face o adâncă nedreptate atât scriiturii cât și scriitorului, textul, ciuntit de prea puțină dragoste și înțelegere, fiind obligat să poarte o uniformă nepotrivită, atenuând ori ascunzând strălucirea de foc a cuvântului izvorât la prima mână. Nu spun acest lucru la întâmplare. Simona scrie în limba română, s-ar spune la prima vedere. E drept, cuvintele sunt românești, însă îmbinarea, construcția, jocul de imagini și emoții de la umbra fiecăruia, metaforele adânci, nu decorative, mă duc cu gândul la o evidență: limbajul romanului este de fapt poclidian, iar Simona este perfect fluentă în această limbă exotică, păstrându-și tonul și rezonanța până la „Aproape de sfârșit”.
Cartea, formată din douăzeci și șase capitole este densă, fiecare element pare a se naște pentru a fi definit sau redefinit de autoare cu o inocență filosofică, un soi de a redescoperi și reinventa cu inteligență lumea: „Papucii murdari din colț păreau niște vise moarte.”

2
Viața și moartea au sensuri remodelate, împletindu-se, confundându-se. „Mă durea atât de tare și el murea atât de frumos, încât niciodată nu am mai trăit ceva atât de adâncit în genune și agățat de zenit.”
„Poc. Știi cum plesnesc copacii atunci când sunt tăiați și cad pe pământ? Îți poți reaminti cum, dacă ești prin apropiere, îți tremură tălpile?”
Moartea poate fi frumoasă, sublimă, ori dimpotrivă vulgară (primarul). Omul e parte din natura-mamă, care, la rândul ei este umanizată, personalizată, păstoasă și cuprinzătoare. „Soarele strălucea și se împingea în sticla de care Cobas își lipise capul.”
Iubirea este pustiitoare, dar și extrem de permisivă, un soi de șah care de multe ori devine mat: „Cândva, Zalva mă privea ca și cum își dorea să mă ucidă și să rămân doar al ei.”
3

Întregul text pulsează de culoare, predominant albastru, ca în pictura, naivă la început a lui Iahav, la fel ca marea, unul din elementele esențiale ale metaforei Simonei Poclid (alături de lemn, foc, aer). De altfel definiția picturii e de fapt poezie:
„Spune-mi cum pictezi tu? Cu ochii închiși.
În centrul tabloului, pe o apă stătea o floare imensă de cireș. Floarea era despicată. Te poți gândi că semăna cu un nufăr. În mijlocul imensei flori de cireș, erau aruncate niște măruntaie umane. Iar pe margini, se iveau cocori în zbor. Trebuie să-l vezi. Poate ți-l voi lăsa ție într-o zi. Apa este atât de curată, încât trupurile cocorilor se reflectă în ea și o murdăresc . Măruntaiele măcinate nu murdăresc albul florii de cireș, dar amestecate între ele și-au pierdut și amintirea primei identități. Este ca și cum în creație ar intra o mână străină și ar smulge totul, stricându-i zeului planurile.”
La fel este definită muzica, prin mijlocirea pianistului Hobas, iubitul din tinerețe al Ledoliei:
„Cineva a început să cânte. Știți cum sună ropotul ploii, liniștea unui câmp de maci, a unui prunc zămislindu-se, a unei femei surâzând, al unui om aflând adevărul, al unei flori uscându-se, a unui vierme mușcând pământul, a unei frunze rupte-n două, a unei guri sărutate? Toate acestea se amestecau și se grăbeau în fiece notă purtată pe umeri, atât de bucuros și suferind în contratimp, încât oamenii se temeau să nu respire cumva gălăgios, să strice haosul liniștit săltând din clape.”
Arta e altarul pe care ard toți, e marele sinonim al Nimicului, sugerat chiar de moartea Pescarului care, prin sinucidere, reduce la nimic tot. Chiar și pe sine. Prin moarte atinge Nimicul.
Iubirea se împletește cu nebunia, cu arta, trăirile sunt la superlativul absolut, la granița subțire, uneori insesizabilă, dintre viață și moarte. Galeria personajelor este extrem de interesantă găzduind artistul în toate ipostazele sale: Pictorul, Poetul, Pianistul, dar și oamenii simpli, cu toții având o înțelepciune adâncă și un ochi mare deschis spre viață și spre moarte. „Fără cultură omul este poate instinctual, dar naiv, iar naivitatea este cea mai puternică legătură cu înțelesul mistic al lucrurilor.”

E greu să vorbești despre cartea Simonei Poclid pentru că e ca și cum ai încerca să descrii păpușile rusești Matrioșka. O descoperi pe prima și-ți place, dar înăuntru se află alta și apoi alta și tot așa. Fiecare metaforă are în miezul ei o metaforă care se răsucește înspre alt înțeles și altă trăire, un soi de spirală precum infernul dantesc în care cobori spre alte și alte dimensiuni, curios să descoperi dacă Pescarul nimicului și-a atins Mecca, dacă nimicul a fost capturat.
Cred că cel mai ușor aș defini-o pe Simona citând-o:
„Cineva lăsase sus de tot o fereastră deschisă și Cerul înstelat părea să se împingă-n acoperiș, să curgă prin crăpătura aceea…”
„Pescarul nimicului” își închide filele deschizând o poartă cu o altă posibilă dimensiune a nimicului, dar mai ales cu promisiunea: „căci vin să-ți spun ceva ce nu știi despre mama” și cu o rugămintea: „să nu-l uiți pe Dumnezeul albastru care-și duce catargul în Cer.”
Am terminat de citit Pescarul. Pentru acum. Știu cu siguranță că această carte nu și-a terminat povestea. Voi reveni la ea pentru că, la fiecare întâlnire, îmi va dezvălui alte sensuri, alte unghiuri, alte lumini și alte nuanțe de albastru. Voi reveni pentru că mi se va face, cu siguranță, dor de Pescar…

6

Ana

Trebuie să vă spun că de când mă știu am iubit mai mult fețele uimite de surprizele pe care le-am făcut, decât surprizele care mi s-au făcut mie. La fel ca în dragoste, când „vânătoarea” este mai fermecătoare decât însăși povestea care transformă zeița visată ori prințul dorit în umanoizi aflați la distanță de o respirație, strategia făcută pentru o surpriză reușită ridică la cote înalte adrenalina. Am terminat „Ana” care a însumat munca a doi ani și nu am spus nimănui nimic. Am parcurs cu greu fiecare etapă ca manuscrisul să devină carte (o să vă povestesc parcusul deloc ușor). Cu două sau trei zile înainte de Crăciun am atins în sfârșit copertele mătăsoase. Apoi am transferat subtil pe unde am putut pachetele din portbagaj în camera mea și, când se dormea ori simțeam eu că nu sunt ochi în jurul meu, le-am împachetat și lipit câte-un moș de ciocolată.

 
Așa că familia mea (extinsă) a găsit printre cadouri și cea mai recentă carte a mea. Ana. Nu vă spun reacțiile lor… Unul din cele mai frumoase Crăciunuri… Bucuria să o atingă și tata care nu e bine…
Mi-e greu să vă spun cât jar și câtă viață și câtă muncă se află între paginile acestei cărți. Ce pot să afirm cu siguranță e că așa nu am mai scris și nu voi mai putea scrie vreodată. Nu vă spun mai multe, pentru că atunci când va pleca în lume nu voi fi lângă ea să o iau de mână. Își va cuprinde rândurile și va ajunge la voi singură, cu fiecare cuvânt, cu fiecare trăire, cu fiecare respriație, ridicare din sprânceană sau gură de cafea. Sper și îi doresc să o iubiți.

(anul trecut…)

Jur că nu i-am făcut nimic, acum am văzut că erau blocate oomentariile. Mi-a luat razna și wordpressul.

Noapte de ianuarie

Sunt atâtea luminițe în oraș! O ploaie aurie face concurență stelelor. Sunt frântă. Am petrecut noaptea la UPU (urgență). Asistente nervoase în contrast cu doctori minunați, ambulanțe cu girofaruri turbate. Fețe obosite. O trupă puternică de oacheși gălăgioși care însoțesc un băiat tânăr (fiul/fratele/tatăl etc.) cu osul zdrobit de topor într-o luptă de stradă.
Mii de luminițe poleiesc orașul. A venit iarna la Cluj. Ninge spumos. Obraznic ninge. Am înghețat în sala de așteptare a sălii de așteptare (o cămăruță specială unde așteaptă cei care însoțesc bolnavii) o magherniță ieftin făcută, lipită de clădirea spitalului. Fulgii curg zâmbind peste oraș. Se deschide ușa de prea multe ori, lăsând frigul să se prelingă la picioarele noastre ca un câine credincios ce ne mușcă pe rând, fără discriminare. Nu contează naționalitatea, vârsta, nivelul de oboseală. Adunăm ore de noapte sperând să se termine. Întrebări fără sens: de ce n-or fi mai bune condițiile pentru cei care așteaptă un cuvânt? De ce nu se sting jumătate din steluțele orașului pentru niște scaune în plus? Bolnavul a fost preluat și dus undeva… nu avem voie să-i fim aproape chiar dacă e dependent de noi și o vorbă a mea sau a mamei i-ar schimba starea de spirit. Îi spun asistentei, îi explic, o rog să o lase măcar pe mama… Nu-ul ei e categoric și rece.
Gălăgie și aglomerație. Sala mică, înghețată. Cele câteva scaune de plastic și metal sunt reci. Dar suntem norocoase. Stăm jos. Mulți sunt în picioare în spațiul strâmt. De ore. O iau pe mama de mână să mergem puțin în sala de așteptare a bolnavilor să ne încălzim. Mama îmi spune sfioasă: nu e voie. Ba e, răspund. Uite și tu, sunt o grămadă de scaune libere și e cald. Să ne încălzim puțin. O asistentă strident fardată, cu mâneci scurte, ne zice răstit să ieșim. Ne îndreptăm cuminți spre ușă, întârziem într-un colț. Au trecut patru ore și nu știm încă nimic de tata. Doi portari povestesc și râd. Unul ne vede și strigă să ieșim. Câteva minute, zic. E frig. Deși e așezat pe scaun și noi stăm în picioare, privirea lui se răsucește cumva și se uită la noi de sus. E iritat. Nu aveți voie, ne spune. De aia e sală de așteptare să așteptați explică nervos ca la niște școlari tâmpiți. Așteptăm. În sala de așteptare a sălii de așteptare că de-aia e sală de așteptare. Mama e frântă. Nu doarme de prea multe nopți. Mai trece o oră. Întreb o asistentă dacă știe ceva de tata. Îi spun numele. Se uită la mine ca la o portocală stupidă și mă întreabă ce are tata. Zic: nu știu. Cum nu știți? Păi dacă e inimă e inimă, dacă e infecțioase e infecțioase, îmi spune răstit. Dar tot nu știu. Știu doar că a căzut și am sunat 112 tocmai pentru că nu știm ce are, unde și ce… Femeia are o bluză subțire cu mâneci scurte, privire disprețuitoare și ton ascuțit. E târziu. Aproape patru dimineața.
Ușa se deschide des. Frigul se joacă printre picioarele noastre. Luminițele dansează prin oraș. Puzderie. Risipă de energie. Mii de becuri înveselesc orașul deasupra sălii de așteptare a sălii de așteptare a secției de Urgență. Lumea e împărțită în două tabere: asistente și oameni cu răbdare ce nu mai au răbdare. Cei de etnie romă vociferează, plănuiesc răzbunări, aud nume ciudate Pardalian, Cuza, Medalion. Zâmbesc unui puști simpatic de patru ani. Mămica lui, copilă și ea, văzându-mi zâmbetul îi spune: vezi că te dau la doamna! Vorbesc cu el. Mă minunez. Și românu’ poate lua puiul de țigan… E aproape ora cinci și e frig în sala de așteptare a sălii de așteptare. Și atâtea luminițe prin oraș sunt degeaba. Clipesc reci. Ce strâmtă e sala de așteptare…