Bej de aprilie cu parfum de mere

În sinea lui fiecare oraș e frumos și urât, pentru că e locuit de oameni frumoși și urâți, de oameni fericiți sau nefericiți. Depinde cum și de unde te uiți la el. Orașul meu e frumos. Nu contează pe ce planetă-și întinde aripile.
Primăvara e pe-aici pe undeva, împrăștiată pe la colțuri de stradă. Copacii și-au scos carnea pe tarabe și-și vindecă rănile în bejuri blajine. Mate sau platinate, aburite în rouă sau doar în cântec de pasăre, închise sau deschise, aricioase sau mătăsoase. Bej.
Râul e bej în valuri și pietre și crengi pescuinde, lacul e bej-ud oglindă, plecată-n adâncuri. Penele rațelor sunt bej-puf și ele. Doar rățoii măcăne obraznic cu gât verde metalizat, făcându-te să-ntorci spre ei ochii sufletului. Mac! Mac!

Pădurea urzește pânze cu ochi mari în care nuielușe se împletesc, se încâlcesc, în bejuri se zăpăcesc, ascunzând în spate pe muma pădurii ce face boscoane noaptea, iar ziua se-așază cuminte și grasă în mâță sălbatică și ascultă ce vede, ce trece.
Doar mestecenii sunt revoltați. Nu vor să fie exploatați și nici bejulizați. Se ridică imperbi, impudici, albi și nerușinați.  Pielea lor albă țâșnește neted-obraznică spre cer.
A venit discret primăvara. Neregulamentar a venit. E în poziție de start. Nesigură pe ea. Încă. Rușinoasă și cuminte. Deocamdată fredonează încet, foarte încet un do-re-mi blajin. Tot bej. Sărbătoarea pământului.
Am pus pe pereți poze cu primăvara mea, dar mi-a fost criticată că nu-i colorată. „A mea-i mai frumoasă și mai luminoasă, are flori, verdeață, fluturi și dulceață…”
N-am răspuns. Am tăcut. M-am supărat. Și-apoi mere-am curățat. Și am făcut o prăjitură cumsecade cu mere. Am așternut în tavă foi multe, peste care am adăugat merele răzuite și-o ploaie de scorțișoară, ceva lămâie să fie acrișoară. Puțin griș, puțină făină, de-ai mânca o săptămână.
N-am stors merele. Le-am lăsat așa zemoase, libere în parfumul lor ud, destrăbălându-se dulci și focoase. Le-am învelit apoi grijulie – călduț să le fie. Am pus alte foi, moi. Apoi cu un cuțit, firește foarte ascuțit, le-am tăiat pătrățele frumușele, să stai cu gândul la ele. Au crescut ca-ntr-o poveste, ca foile de carte, bej ca pădurea, ca lacul, ca râul, ca pânza de păianjen a mumei pădurii ce face boscoane noaptea, iar ziua se ascunde-ntro pisică pufoasă și grasă.

Și-aș fi încălecat pe-o șa, să stau cu prăjitura la cafea, mulțumită cu primăvara mea, dacă nu ieșea soarele grijuliu și nu-mi transforma tot bejul în mult auriu. Excepție mesteacănul. El e argintiu.

 

Când îngerii croșetează nori

55519559_2214743548854124_6281919845457985536_n

Îngerii din cer lucrează
torc și țes, apoi brodează
și din nori ei cos o lună.
și un soare coc la foc.

Fără sfoară le înalță,
apoi taie ziua-n două
și o ung pe-un lan de cer.

și când plâng, pe noi ne plouă
(căci și ei mai plâng, ori ning)

Și se urcă greu, că-i mare
Luna – Grasă și rotundă,
luminoasă, ca un bec,
sprijinită-n două stele.

Și, cu poftă de cafele,
cheamă soarele la bârfă,
îl servește cu fursecuri.
Râd de viață:- E o târfă,

ce-amăgește omul pomul
și îi uscă frunza, ramul
ochiul, gura și sprânceana
tinerețile și neamul.

și se duce pe pustie
plouă, ninge. Iarnă cerne
amintirile le toarce,
le aruncă-n patru zări
nimeni nu le mai desface.

Numai soarele și luna
vremuiesc același cer
zi și noapte, vară, iarnă
alb argint, negru mister.

Strălucesc și stau de vorbă.
Strălucesc în conversații.
Strălucesc, frate și soră.
Strălucesc prin constelații,
împărțind frățește cerul,
fără lupte, fără ceartă,
fără întrebări degeaba,
fără granițe și hartă.

Numai omul nu încape
sub același cer cu altul.
Are-o viață mititică
și adună, tot adună,
deși-i numai o… furnică.

Omul crede că e soare,
că pământul stăpânește
că e primul ce nu moare,
ce urăște, ce iubește…

Îi e greu să înțeleagă
că-ntr-o zi se va sfârși
drumul în această lume.
Că-ntr-o zi, el va muri…

Face planuri, construiește,
minte fură și amână.
Dă cu banul și urăște,
și adună, tot adună

Și-ntr-o zi, cortina cade.

.

Iarnă în vară

images

Se ridică de pe scaun, simțindu-se grea cât toată casa. Își rupsese piciorul, călcând strâmb la jogging și toată vara i se rostogolise la gunoi ca un ghem de ață încâlcit. Nu mai putea merge nicăieri. Era pedepsită, pusă la colț, oropsită de anotimpul canicular ce se întindea doar de la pragul exterior al ușii. Pentru ea era declarată stare de carantină: Iarnă. Stătea doar la adăpost și era obligată să poarte și un soi de cizmă imensă, care o trăgea în jos. Când își târâia prin casă piciorul, se simțea ca puricele potcovit din poveste. Parcă și mintea îi mergea șontâc-șontâc.
Nenorocita de pagină de fb împroșca zilnic poze cu lumea la scăldat, pe plajă, în spume albastre, mai mult sau mai puțin canadiene. Consemnată la domiciliu de o mișcare tâmpită, se gândea cum să procedeze ca să tragă spuza pe turta ei. Trebuia să existe un plan B, ca să învingă starea asta mizerabilă.
În prima zi se frământă, târându-și urâta de cizmă după ea. Seara se simți sufocată de cei patru pereți și avu o tentativă de-a ieși la plimbare, însă, în afara faptului că efortul i se păru supra-omenesc, deveni brusc vedeta cartierului. Vecinii se opreau, o priveau cu milă și trebui să explice de o mie de ori că nu, nu o lovise nici trenul, nici mașina ci călcase ca proasta, căzuse și-și rupsese bunătate de picior. Intră cu lacrimi de crocodil în casă, în timp ce seara se lăsa, patinând peste petalele de flori colorate și peste greierii ce cântau șmecherește în iarba fragedă. Atâta frumusețe…
În prima zi postă pe fb o fotografie de munte cu stropi de rouă și nuanțe stinse. Aproape că simțea parfumul proaspăt al pădurii. Avu grijă să strecoare câteva detalii despre cât de periculos e soarele. Așa, într-o doară. Primi câteva comentarii aprobatoare și niște recomandări de creme solare. Hmmm.
A doua zi se trezi de dimineață. Un soare superb scălda grădina. Ciocănași galbeni și roșii escaladau gărdulețul ornamental și niște iriși mov se întindeau leneși, fără teama că și-ar putea arde petalele. Cireșele se coceau lucioase și grase, iar merele împodobeau crengile micuțului pom de parcă erau globuri pe un pom de Crăciun. Privi prin geam frăgezimea culorilor, își imagină aromele dimineții și oftă cu lacrimi în gât, pentru că îi era greu să iasă afară. Suspină și se îndreptă spre laptop.
Postă într-o doară un grup de fotografii cu zăpadă și strecură un text despre puritatea anotimpului alb, beneficiile frigului pentru pori și conservarea tinereții, în contrast cu nocivitate razelor solare pe timp de vară. Primi câteva like-uri și trei comentarii în care autoarele îi râdeau oarecum în nas: „E vară fată și ne bucurăm de ea și de plajă și de soare și de nisip și de rochii sexy și mai lasă-ne în pace că nu trăim cât pământul”. Se uită la pozele lor de profil. Erau trei femei. Parcă erau surori. Fotografii dezbrăcate, zâmbete relaxate și peisaje frumoase în spate.
Se simți mică, nenorocită și pedepsită. Exilată. Pusă la colț. Toată lumea avea vară, cu excepția ei. Viața i se păru nedreaptă și trase un ropot de plâns, ca o ploaie de vară. Apoi se opri pentru că tocmai îi venise IDEEA.
Începu să posteze la fiecare oră fotografii. Alterna peisaje de munte curate, cu ninsori spumoase și oameni de zăpadă, cu poze în care un soare ucigaș pedepsea umanitatea nesăbuită prin boli de piele crunte, deshidratare și incendii cumplite. Atașa povești inventate, un soi de cocktailuri cu informații ce păreau credibile, plus, în final, adevăruri motivaționale. Aproape imediat lumea începu să reacționeze. Văzu că una dintre postări, în care prezentase niște imagini de-a dreptul scârboase (le exagerase efectul în photoshop), deveni aproape virală.
Câteva persoane din lista de prieteni o șterseră din pagină, lucru care o înverșună și mai tare. Deveni și mai creativă, iar postările ei și mai elaborate, cu termeni științifici, fotografii exemplificatoare și texte atent concepute, în care, din spatele propozițiilor, pulsa dragostea de oameni și mai ales grija pentru sănătatea lor. Această ocupație îi lua toată ziua. Mai încercă de câteva ori să iasă seara la plimbare, dar vecinii o stresau cu întrebările, aerul era ca leșia fierbinte, iar florile, până la urmă tot flori, vor fi și la anul, își spuse. De altfel, de-a lungul plimbării, primi notificări de la cei care comentau, se mirau ori făceau share la postările ei, așa că renunță să mai iasă afară.
Își începea fiecare zi cu un selfie la cafea pe care îl posta pe fb. Sigur că, de fiecare dată, era făcut în interiorul casei, în bucătăria ei cochetă ori în livingul elegant, ca mesajul să fie clar: mi-e bine, sunt la adăpost de eventuale rătăcite ultraviolete care m-ar putea mușca și pricinui vreun dezastru.
Pe la mijlocul lui iulie i se dublară numărul de prieteni de pe fb și cei mai mulți îi preluau postările apocaliptice, avertizând la rândul lor, ca lumea să nu iasă afară decât în caz de nevoie majoră și sub nici o formă să nu se expună la soare pe plajă.
Adăugă apoi articole la fel de stufoase despre bacteriile care se ascundeau în apele lacurilor. Adună material și prezentă întinderile albastre ca pe un soi de cloci otrăvite în care colcăiau monștri cu înfățișări oribile, așteptând flămânzi să se înfrupte din nesăbuiții care și-ar risca viața. Explică efectele pe lungă durată și modul în care bacteriile ucigătoare intră prin porii deschiși. Veni cu exemple, inventă nume și povești și, într-o zi, observă că dispăruseră cu desăvârșire de pe fb postările cu plaje aurii și ape turcoaz. Nici măcar la piscină ori la barbecue nu mai îndrăznea nimeni să apară.
Apoi veni septembrie. Nici nu știu cum trecu vara și scăpă și ea de gheata buclucașă. Era un început de toamnă fierbinte, ca o ultimă bucurie a verii. Își luă costumul de baie și se duse la lacul din apropiere. Observă cu satisfacție că e mult mai puțină lume decât în alți ani: doar câțiva pensionari cuminți, se odihneau la umbră, fără să aibă habar de net. Citeau, ori pur și simplu povesteau.
– Ce-o fi? se întrebă. Atinse cu vârful piciorului apa încălzită, privi mirată cerul albastru, soarele care părea o minge aruncată-n zare și intră în apă ca într-o bucurie a simțurilor. Înotă ușor, ca un peștișor de aur împlinitor de dorințe.
Zâmbi ghiduș soarelui și brusc, dându-și seama, o lovi un sentiment de adâncă vinovăție. Furase vara. De fapt urzise o iarnă-n vară. Pe net.

 

Really?

images-2
Azi am avut o mică revoltă, sau poate e prea mult spus revoltă, un soi de discuție contradictorie cu prietena mea. Povesteam noi două despre problemele cuiva și ea mi-a zis că trebuie să ne iubim pe noi înșine. Mi-a dat și un citat motivațional, zicând că ar fi mult mai puține boli psihice dacă oamenii s-ar iubi pe ei înșiși mai mult. În ultima vreme am auzit extrem de mult această teorie, destul de egoistă, după părerea mea, pentru că a izbucnit o adevărată psihologie feisbucistă, nu doar cu acest stindard. Oamenii își culeg diagnostice, consiliere și chiar cultură din mesaje motivaționale. Viața a devenit complicată pentru că trebuie să vorbești cu florile, să vorbești cu apa, să îți pui mantre prin casă. Ah! Și casa să o aranjezi într-un mod matematic cu și fără oglinzi, cu așezări ale obiectelor doar în anumite puncte cardinale etc. etc. etc.  Dar sigur în primul rând să te iubești. Nu sunt deloc de acord. Eu nu am timp să mă iubesc pe mine însămi, uit adesea de mine pentru că iubirea mea se adresează altor subiecți. Nu e o negociere de genul îmi dai-îți dau, ci pur și simplu se întâmplă să fiu iubită la rândul meu și să mă simt bine și confortabil și safe, tocmai datorită acestei umbrele mari, protectoare care e dragostea care vine din exterior spre mine. Singurătatea, ne-iubirea, pustiul m-ar supăra, m-ar goli de sens. Oricum, eventualele probleme care afectează, la o adică psihicul, vin din exterior, de la cei care lovesc prin ne-iubire, cei care trădează, calomniază, mint, părăsesc și sigur că lista e lungă.

„Ar fi mult mai puține sinucideri în lume, dacă oamenii s-ar iubi pe ei înșiși mai mult” a afirmat D. Eu cred că cei care decid să „plece” o fac pentru că nu-și găsesc locul pe pământ, pentru că se simt stingheri și neiubiți, pentru că cei din jur nu le oferă dragoste. Pentru că se simt refuzați. Dragostea pentru noi? Hmmm.

Eu nu mă iubesc. De fapt uneori eu mie îmi sunt chiar antipatică. Sigur că am grijă de ce mi-a dat Dumnezeu și-mi respect corpul și îl îngrijesc, îmi cultiv mintea, îmi hrănesc curiozitățile, dar iubirea mea nu se direcționează înspre persoana mea. Și am realizat că nu sunt de acord. Greșesc? Voi ce spuneți?

Quote

pași: mai avem nevoie de povești de iubire? — psi-words

În recenzia ei la „Pași”, Camelia se întreabă dacă mai e nevoie de povești de iubire. Îi răspund că iubirea este rațiunea omului de-a fi și cu toții o descoperim, ca pe o haină nouă, croită pe măsura personală. Da, iubirea e cea mai nouă și cea mai veche poveste a omenirii și e, nu necesară, ci vitală. Fără iubire mor copacii din noi. O recenzie cum numai Psi putea scrie.

pași. primăvara zidită între coperțile unei cărți. pași. inimi care bat la unison. pași… o poveste de iubire apărută anul trecut și pe care, nici nu știu din ce rațiuni, am amânat s-o citesc până ieri. pași. două ore de emoții într-o duminică curcubeu, una în care vântul iernii se mai războia pe afară cu…

via pași: mai avem nevoie de povești de iubire? — psi-words

Vrei să publici?

China-05

În România se publică masiv. Cartea este de prea multe ori în primul rând produs comercial, abia apoi obiect de cultură. Cererea formează oferta.
Pe de o parte se citește mai puțin, pe de alta se publică mai mult și mai prost.

Fără să știu bine sistemul, am bănuiala că diferența o face librăria. Când cartea ajunge în librărie se poate spune că a trecut ultimul examen. Dar, cum până la Dumnezeu te mănâncă sfinții, e posibil ca manuscrise bune să bată la uși greșite și atunci autorul să aleagă selfpublishing și nu se mai pune problema de librărie.

Editurile sunt luate cu asalt de potențialii autori. E inflație de manuscrise pe piață. Ați văzut poze cu lumea la mare în China? Om lângă om. Ce șanse are un înotător să meargă în larg? N-are. Sau are șanse mult mai mici, abia după ce străpunge stratul gumos, gelatinos de ființe umane. Așa se întâmplă și cu scriitorii.

Nu devii scriitor. Te naști scriitor. Poți să ții în tine diamantul ca un cărbune, să scrii doar în tine, să arzi în tine și să nu pui penița pe hârtie.

Poți să publici sute de cărți, dar să nu fii scriitor, pentru că a așeza cuvinte pe hârtie nu e har. Harul e să iei materialul și să-l topești în emoție. „…vocația artistică, cea mai misterioasă dintre toate, căreia îi consacri viața întreagă fără să aștepți nimic de la ea (…) pe care o porți înlăuntrul tău de când te naști (…) așa cum este vocația de preot.” (Gabriel Garcia Marquez)

Oricât ai fi de bun în ceea ce faci ai nevoie de o contra-opinie. Un alt ochi care să vadă din unghi diferit textul tău și să discutați zonele cu gheață subțire. Am citit povești absolut admirabile care șchiopătau din cauza cuiului din pantof (ușor de reparat de un corector bun) și texte care nu am înțeles cum au reușit să vadă lumina tiparului.
Se fac multe greșeli și, citind în ultima perioadă de timp foarte multă literatură română contemporană în scop de analiză (pentru o revistă), am observat încă o dată cât de mult contează ochiul străin și avizat care vede cartea și cât de ușor se molipsește stilul de moda de moment.

    • Nevoia turbată de neologisme, trântite de prea multe ori unde nu e cazul, în scopul de a face un text mai prețios, mai pretențios. Sigur că scopul autorului e acela de a-i mări valoarea, de a-l duce peste limita vulgului, însă textul e ca și o mâncare. Trebuie să se asorteze gustul. Dacă pui la ciorba de perișoare vanilie, parcă nu e bine. S-ar putea să găsești doi trei nebuni care să-ți perie orgoliul și să zică: „Moamă ce idee! Ești genial! Doar noi pricepem această mirobolantă viziune!” Însă pe termen lung mâncarea în sine nu are șanse. Tot clasica ciorbă va avea succes, clasicul fiind mereu punct de referință și va fi așezată cuminte în cartea de bucate.
    • O altă tendință e aceea de a-ți introduce cultura reală sau google-istică în text. Abundență de citate și de referințe, ca să vadă el, ăla de citește cartea, că are un autor serios și titrat în mână.

Două adevăruri în care eu cred din tot sufletul aș vrea să fie concluzia mea de azi:
1. În scris nu există concurență. Un autor nu îl exclude pe altul. Nici un om nu citește/iubește un singur scriitor sau o singură carte. Loc sub soare e pentru fiecare muritor și a citi e o algere extrem de personală și intimă.

2. În scris ești singur. Nu te raportezi la nimeni altcineva. Scrisul nu e o producție. E lumea ta interioară. Vocea. Timbrul tău. Amprenta ta. Dacă nu ești singur pleacă. Du-te! Caută-te pe tine însuți!

Azi de martie, alb

a
Nici vorbă de primăvară. Azi dimineață erau minus șaptesprezece grade și nămeții-s cât mine. O să aterizeze brusc doamna de Primăvară, nu îmi fac probleme, sau poate nu se mai complică și vine direct doamna de Vară. Vom vedea.
Anul trecut pe vremea asta eram în România și a fost primul în mulți ani când am fost acasă la început de martie. Dar nici Mărțișorul nu mai e ce-a fost. Obiceiul există, dar practic se poate dărui orice cu prilejul cu pricina ori doar gestul contează. Comercianții să trăiască și imaginația omului care produce mărțișoare din orice, banu să iasă. Am admirat mărțișoare și mi-am cumpărat mărțișoare și am primit mărțișoare. Frumos. Un pic golit evenimentul de sens, un soi de formă fără fond, dar poate că eu sunt într-o pasă de nostalgie, amintirile mele fiind mult mai frumoase decât realitatea clujeană palpabilă primăvara trecută. Oricum atmosfera face toți banii și să mă întorc în trecut nu am cum până nu găsesc pe GPS tunelul timpului. Azi m-a apucat nostalgia și am căutat mărțișoare. Sunt câteva care înseamnă ceva și unele de anul trecut primite de la mama, o broască țestoasă (îmi plac broaștele) și o brățărică mărțișor – ingenioasă idee. Dar am dat și peste niște „opere” de-ale mele făcute cu copiii de la școala de limba română, pe vremea când le predam în Kitchener. Nu faceți pe criticii de artă, că sunt pe genul: ce poți face cu două mâini istețe când ești relativ nou în Canada, vrei să le spui puilor de români ce vrea să fie Mărțișorul ăsta și te descurci cum poți. Am făcut rost de sforicele alb-roșu și am improvizat din scoici mărțișoarele. Și, hârtie, acuarelă, lipici și sclipici și… magie pentru pitici (ca să rimeze).
O primăvară frumoasă vă doresc!

b53359670_393858061400306_1240226966984982528_n
c

De Dragobete iubește românește!

 

52599286_2166480246999345_1401499548680978432_n

Dragostea. Câte haine îmbracă! Câte cuvinte consumă! Câte lacrimi, vise, speranțe! Câte cărți, câtă rupere. Câtă viață și câtă moarte!
E rațiunea noastră de a fi. Îi căutăm filonul. O sorbim, o dorim, o adulmecăm și culegem clipele ei rare.
Greșim. Dăm cu stângu-n dreptul și plătim iluzia.

Copilul se naște și întâlnește iubirea: brațele mamei, mirosul mamei, gustul dulce al sânului ei. Universul îl așteaptă. Copilul îl ia în posesie și-l cunoaște senzorial. Îl atinge, îl gustă. Se arde cu focul, se udă cu apa, cade și plânge, află că Moș Crăciun e poveste și așteaptă să crească mare, să-și îndeplinească visele, pentru că oamenii mari pot.
Apoi într-o zi se trezește adult și caută dragostea.
Lumea nu mai e mare, nu mai e nouă, iar iubirea e ici și colo, ascunsă în spatele stelelor. Dar dacă nu bați la ușa potrivită?

Fără iubire pământul e arid. Iarba e cenușie, soarele mușcă, iar apa nu e albastră. E doar udă.
Fără iubire, în față se întinde singurătatea, ca un deșert infinit. Iar geamul se deschide zilnic, obosit, spre o clepsidră prin care nisipul curge degeaba.
Omul caută. Uneori caută ca prostul pentru că nu pricepe cât de simplă e fericirea, cât de puțin are nevoie: de o mână în mâna lui. Și atât.

Azi a fost Dragobetele. Nu-l știam. Cum nu-l știam nici pe Mr. Valentin care se sărbătorește în aceeași lună. Sigur că ambii domni vin la pachet cu legende și rădăcini mitologice, dar eu personal nu i-am cunoscut și, când vin și bat la ușă, nu schimbă nimic în viața mea. Zâmbesc și mă amuz, la fel cum mă amuz când sunt alte zile ghidușe, găselnițe românești sau împrumutate de la alții, că noi sărbătorim tot. Nimic nu iertăm.
Dar tot ce e prilej de zâmbet și de poveste stă sub semnul lui: de ce nu? Îmi place ideea de sărbătoare, însă pe mine mă lasă rece și unul și celălalt.

Dar dragostea are multe file. Ne obosim degeaba să o explicăm, cu atât mai mult cu cât uneori e de o stupizenie fără seamăn. N-are logică. Ce contează o eventuală definiție? Importantă e secunda. Când ești bine.
Când ești liniște lângă omul care e lumea ta.

Am văzut sloganul: De Dragobete iubește românește! Ca și cum sufletul ar avea naționalitate. Iubim individual. Amprentăm unic omul, oamenii, într-o singură limbă: cea în care noi înșine suntem fluenți, iar limba aceea nu are nevoie de cuvinte ori dicționar.
Se spune că femeia româncă e frumoasă prin definiție. Eh! Discutabil zic eu. „Tăt ce-i citov îi cinaș” zicea bunica. În traducere liberă: tot ce-i sănătos e frumos și, până la urmă, frumusețea stă în ochiul privitorului, de aceea eu cred că românca ideală trebuie să fie bună gospodină și cam nebună. Așa cred eu. Să nu te plictisești cu ea și să te bucuri de micile clipe ale vieții. Chiar și cele culinare.

Pentru noi, pentru români, dragostea trece prin stomac. Când mergi acasă, ți se pun bucate alese pe masă și trebuie să te îndopi, ca să nu rănești sentimentele gospodinei: „Ioi, așe de bine o mâncat, că mie mi-o tihnit”. Auzi tu de tihna asta la canadieni, ori la americani? N-auzi. 😀
Și cum să te lase sufletul s-o faci să nu-i tihnească?
Dietă cumva? „Lasă dragu’ (mamii/mătușii etc.), faci tu dietă acasă, nu la mine!”

Azi Toronto e posomorât și bate un vânt să nu-ți scoți nasul afară. E de stat în casă la căldurică și prăjiturică. Dragobete? Păi nu-i în fiecare zi? 😀
Eu am avut o turmă de kiwi în cămară, așa că ieri, fără nici o legătură cu domnul care avea să bată pe la ușă să ne spună cum stăm cu dragostea, m-am dezlănțuit într-o tartă de fructe, cam verde. Special nu am combinat-o cu alte frumuseți zemoase. Am făcut un blat din patru ouă, că nu l-am vrut înalt. Când a fost gata l-am însiropat bine și am tăiat multe kiwi pe care le-am pus în strat gros. Am turnat deasupra o budincă de vanilie, din aceea la rece și, când totul a fost gata, m-am inspirat de la peisajul hibernal și am acoperit minunea cu o plapumă groasă de frișcă, pe model zăpadă toronteză (că în România am înțeles că e primăvară). L-am pus în frigider până a doua zi și vă garantez că, dacă domnul Dragobete ar fi venit în vizită, și-ar fi lăsat și tolbă și săgeți (în caz că e pe model Cupidon) și ar fi cerut a doua porție. Apoi s-ar mai fi gândit dacă mai iese să cupleze pe unii și pe alții.
Dar n-a venit, că o fi fost ocupat prin alte părți. Pierderea lui. 🙂

52608844_2166480220332681_7273591437206224896_n53075059_2166480190332684_2513204004494770176_n52598168_2166480283666008_1187337352427601920_n53016192_2166480316999338_8491391777188610048_n

Scrisoare

52920477_2565482023523894_4094568859317567488_n

Dragă blogule, că tot ai tu menirea de jurnal, trebuie să îți spun că nu pricep ce se întâmplă cu mine. Sunt eu ocupată, dar nu mai tare decât înainte, însă parcă nu-mi găsesc drumul spre tine. Culmea e că mi-e dor și am un sentiment de vinovăție, dar nu mă pot aduna. Scriu, e drept, la roman, pe care tare mult doresc să îl termin până la vară, să fie cadou părinților mei. E mult mai greu decât la „Pași”, dar nu îți spun de ce, pentru că vreau să te surprind, deși recunusc că am mai scăpat ici și colo câte un cuvințel și am o mare mâncărime de limbă să pun niște fragmente, aici la tine, să iau pulsul.

„Pași” sunt bine, sănătoși. Ieri mi-a arătat Corina Ozon o poză simpatică în care Benjamin, motanul ei frumos își căuta o carte și am zărit și cartea noastră pe raft.

52105059_2325316487502282_7684714185044787200_n

Azi am primit primăvara de la Mirela. Poza cu ghioceii e de la ea și vine tocmai de la Zalău. Tot azi George din Montreal a simțit nevoia să ia legătura cu mine să-mi spună că i-a plăcut cartea. „Pași” fac drum, fac cărare pentru prieteni noi.

O fază ciudată, după părerea mea, s-a petrecut și am avut următoarea izbucnire pe fb:
Serios? Se mai șochează cineva citind scene erotice? Aseară m-a sunat prietena mea să-mi spună că s-a întâlnit cu Y, o tipă faină pe care o știu de mulți ani, foarte cunoscută în comunitatea noastră românească care, cum a văzut-o i-a spus cu zâmbet conspirativ: „Am citit Cartea! Ai văzut cum a scris Em SCENELE???” M-a amuzat articolul hotărât de la carte, parcă aș fi scris un roman interzis, un soi de „Amantul doamnei Chatterley” versiunea secolului XXI. Comunitatea românească este exact ca un sat în care toată lumea cunoaște pe toată lumea și fiecare știe sau crede că știe tot.
Prietena mea, subiectivă până la stele, îmi iubește scriitura și i s-a părut ciudată reacția. Adică…
E drept că și în școală erau elevi care, studiindu-l pe Rebreanu, rețineau doar scena erotică, petrecută pe cuptor între Ana și Ion. Departe de mine gândul de a mă compara cu Rebreanu sau D. H. Lawrence. N-aș îndrăzni. Dar așa, ca exemple…
Erotismul e frumos, este firescul omului. Să nu suferim gratuit de pudibonderie. Zic.

În rest pe aici e o iarnă uscată, dar cică se mai moaie vremea. Sfârșit de februarie.