Amintiri – eu

main-qimg-fa4c9a2a14aab228389a964ddc965132-c

Am atât de multe de spus, atâtea cuvinte flămânde și fierbinți așteaptă să fie eliberate, să respire… Uneori sar din călimară grăbite să aprindă focul gândurilor. Silabele se asmut unele pe altele… le înțeleg. Nu mai încap. Nu mai au aer. Cât să stea ca sardinele în conservă? Mi-e atât de sete de vorbă, de cuvânt și de gând… De privirea aceea… de gestul acela… de literă… de mine, de tine. De „a fost odată” și nu va mai fi, că nu poate fi… Însă dorul și gândul și inima se vor pe tarabă, la piață, nepăsătoare că vor fi pipăite de mâini murdare, de judecăți superficiale, ironice… de mâini cu praștia întinsă și piatra direcționată spre gestul meu de îngenunchere a sufletului. Spre gestul meu de-a ispăși negru pe alb suferința unei clipe în care am îndrăznit să zbor. Puțin. Foarte puțin…
***
Creșteam armonios la trup, dar mintea îmi era de copil. Prea copilăroasă, prea mămoasă. Feminitatea îmi era redusă la fâțâiala în fața oglinzii. Nu mă interesau băieții. Visam cai verzi pe pereți, paralelă și superioară celor din clasă, ori din grupul cu care ieșeam, deși eram adolescentă și prietenele mele erau deja implicate în povești cu lacrimi și iubiri. Băieții încercau să-mi atragă atenția, însă nu aveau cui. Pur și simplu nu existau pentru mine. Erau la fel de importanți în viziunea mea, pe cât erau plantele de pe holul școlii. Devoram cărți și scriam: jurnale, poezioare, povestiri SF. Mâncam carte pe pâine. Citeam ca o apucată în fiecare moment liber, fiind  destul de ruptă de realitatea cotidiană. Cred că eram super enervantă, însă ai mei erau pe undeva încântați de dorința mea de studiu și iubirea de carte și, în afară de vreo două cărți pe care mama mi le-a rupt în fâșii atât de mici, că nu am mai reușit să reconstitui nici numele autorului, am fost protejată în pasiunea mea. Am fost o elevă bună, conștiincioasă și cuminte, așa că părinții erau mulțumiți. Mergeau cu plăcere la ședințele cu părinții. Nu la fel se întâmpla în cazul fratelui meu, care, deosebit de inteligent, era și foarte rebel și mereu făcea câte-o trăsnaie. Așa că atunci când era de mers pentru el la școală părinții se împingeau unul pe altul: „Du-te tu!”, „Ba, du-te tu!”
***
Tata mai zicea din când în când mamei să mă învețe să fac câte ceva prin casă, să mai pun și eu mâna pe o lingură, ori o cratiță, însă ea, cu o încredere, pe care nu știu de unde și-o lua, îi replica că o să vină vremea și voi ști face de toate.
Culmea este că exact așa s-a întâmplat, deși fără nici o logică, pentru că acasă nu am învățat să fac absolut nimic.
Dar, când m-am mutat, am avut nevoie de calitatea vieții cu care eram obișnuită și rând pe rând am recreat-o singură, apelând, după caz, la doamna Nevoie și Improvizație, sunând-o pe mama, sau solicitând ajutorul lui nenea Google.

Amintiri și mama

Home

Mama mea este unul din cele mai frumoase cadouri pe care mi le-a făcut viața, dacă nu cel mai frumos. Și nu zic asta de dragul teoriei generale, ci pentru că am marele noroc să fiu fiica ei. Ea chiar e o binecuvântare. Întotdeauna prietenele m-au invidiat pentru ea. Și cred că a venit pe pământ cu o misiune precisă: aceea de a fi mamă, înainte de orice altceva.
„Singura diferență în dragostea mea pentru voi, acum și când erați mici, e că nu mai pot să vă țin în brațe” spune mereu. Și o cred. Am fost dintotdeauna foarte bune prietene. Este indiscutabil aliatul meu numărul unu în orice și luptă pentru fericirea mea mai mult decât mine. Dragoste necondiționată, asta e mama. Nu ne-a educat cu pedeapsa, ci cu înțelegerea, fiind „în interiorul cetății”. La absolut orice eveniment, sau întâmplare, mare sau mică, a reușit cumva să înțeleagă mecanismul care ne-a determinat să acționăm într-un anumit fel, chiar dacă, poate văzut din afară părea total greșit.
În plus, nimeni pe lumea asta nu ar putea să o convingă pe mama că Dumnezeu nu i-a dat cei mai minunați copii.

Prima mea amintire, e una în care încercam să stau comod. Eram foarte mică, cu siguranță, pentru că eram poziționată în brațele mamei și cred că încerca să mă adoarmă. Însă nu reușeam să-mi găsesc o poziție comodă pentru mână.
Stupid, dar e cea mai veche amintire a mea.

Nu pot epuiza subiectul despre mama într-o singură postare, pentru că e greu de imaginat câtă dăruire și sacrificiu locuiește un singur om. Eram, cred, cam prin anul întâi de facultate, deci adult, când mama a avut o operație. Am văzut-o imediat după, la reanimare, sub efectul puternic al anesteziei. Nici nu putea vorbi coerent, însă mi-a prins privirea și mi-a spus: „Draga mamei, să nu te sperii, că așa arată oamenii după operație.” Chiar și în acel moment, grija ei era pentru mine, să fiu eu bine.

Mama e foarte creativă și e genul de om care, atunci când își pune ceva în minte reușește. Orice. Spre deosebire de mine, care nu știu nici să cos un tiv la mașina de cusut, ea e foarte pricepută și o face cu pasiune. Așa că, de când mă știu mi-a făcut tot felul de ținute și rochițe, care mai de care mai sofisticate. Chinul cel mai mare era să stau la probă. Nu aveam răbdare și la mijlocul probei, de multe ori cu ace pe mine, mă apuca scărpinatul, sau mersul la toaletă. Însă, cum întotdeauna totul e bine când se termină cu bine, uitam amândouă la final, când admiram în oglindă rezultatul. Urma parada modei, care se petrecea cu religiozitate de fiecare dată. O începeam la mătușa, (sora bunicului patern) care locuia în vecini și era un fel de a treia bunică pentru mine.
Tare mult am iubit-o și îndrăgită m-am simțit în casa ei liniștită. Avea mult umor și mi-a spus odată:
M-am dus în casă și în fața oglinzii am văzut o hoașcă. Și m-am întrebat: cine-i aia? Nu pot fi io! Io-s tânără.  Să știi, draga mătușii, că mintea omului nu îmbătrânește. La minte sunt tot tânără…”

Și am crescut așa, fără prea mare concurență la vârsta cea mică. La bunicii paterni era și C. verișoara mea, azi medic în State și R. drag prieten din copilărie și mulți alții. Însă erau mult mai liniștiți, decât drăcușorul de mine, care dețineam stupul de idei „geniale”.

Anii au trecut fără să schimbe prea mult lucrurile, iar când, în primul an de facultate am cunoscut-o pe Elena, cea care avea să-mi devină una dintre cele mai bune prietene, primul pas al relației noastre a fost o profundă antipatie din partea ei. Foarte deșteaptă (a fost de altfel șefa noastră de promoție) provenind dintr-o familie modestă din Maramureș, la prima impresie i-am părut o mofturoasă superficială, cu prea multe haine și prea mulți pantofi, care culmea, lasă în farfurie, la cofetărie, trei sferturi din prăjitura comandată. Ea mi-a mărturisit, râzând, mai târziu, ce părere își făcuse inițial.
O să revin la Maramureșul plaiului cu flori și la prietena mea dragă, dar când voi ajunge cronologic să povestesc despre anii studenției.

Bârfă

Fb-ul ăsta de toate zilele îmi dă câteodată dureri de cap și-o ciudă, de nu mă văd. Câteodată. Nu. Nu vreau să renunț la el, cel puțin deocamdată, pentru că am cunoscut niște oameni super faini, pe care îi pot urmări doar acolo, plus am contacte importante… complicat. Am avut intenția, recunosc și chiar l-am dezactivat de câteva ori, însă nu prea stau eu acolo, așa că nu câștig nimic dacă-l tai.
Pagina mea feisbucistă nici măcar nu e personală, ci un fel de apendice al blogului și o unealtă de promovare, ca a multora dintre voi. Că deh, eu recunosc cinstit că am nevoie de feedback. Dacă nu m-ar interesa ce zic alții, aș scrie jurnal personal. Dar mă interesează, mă incită, mă provoacă… Uneori mă supără, sau mă enervează, dar de cele mai multe ori mă ridică, în special când anumiți oameni mă citesc, lăicuiesc și comentează.
Nu fac paradă cu viața personală pe fb, am două trei poze puse la presiunea unora, care mi-au reproșat c-aș fi robot și că le-aș datora un minim minimorum celor care își iau din timp să mă citească. Am zis biiiine și m-am inspirat după o persoană dragă de pe blog și am pus și eu ceva acolo.
De ce nu e personală? De numa’. Pentru că sunt o voce. Eu scriu. Atât. Nu mă interesează socializarea feisbucistă. Acum nu-s nici speriată de avioane. Atunci când mă salută cineva, ori mulțumește pentru accept, nu mi se rupe tastatura să zic două vorbe (sau una).
Dar unde-s oameni apar probleme și se înmulțesc cu ț când aceștia-s români.
Cum stau puțin pe fb mai și gafez, ca atunci când am felicitat-o pe o tipă că a fost părăsită. De fapt voiam să răspund cu un rând mai jos.
Acum iar o să supăr niște persoane, dar… Eu postez ce scriu. Deci e public. Chiar foarte public, nefiind doar pentru persoanele din grupul meu feisbucist, ci pentru oricine de pe planetă care are fb și vorbește românește, sau folosește deștept google translate.
De ce să dezbatem pe mesaje private tema postării mele? Că ce?
Supăr și nu vreau să supăr, da’ știu că supăr. Însă nu fac analize pe text în privat. Nici nu mai predau română, ca să zic că dau meditații. Nici sfaturi în dragoste, ori ședințe de psihologie, nici cum să emigrezi în Canada și nici să mă mai mărit o dată nu vreau. O dată e bugăt ar fi spus bunica.
Socializare de plictis? Nu e bine. Nu sunt eu aceea.
De ce să nu spună oamenii sub text, pe pagină, ce au de spus?
Câte opțiuni sunt până la urmă? Dacă îți place, ori ai o opinie, cum o fi aia, spui. Dacă te jenezi (!?!) să spui și vrei să lași un semn ai la îndemână butonul like, care a evoluat și el, că place, râde, plânge și se miră. Dacă ai o anumită normă de like-uri pe zi, număr limitat, că poate-s cumpărate de la piață și s-au terminat până la mine, asta e! Mă sari. Dacă nu îți place ce am zis mă ignori.
(Am înțeles că unii folosesc like-urile cu măsură, altfel se deteriorează, le scade valoarea. O fi o economie a like-urilor?)
Dar de ce mesaje private? Ca să ce? Îmi spunea o persoană din a cărei conversație nu reușeam să scap,  cât de mult mă admiră, dar să nu mă supăr, că ea nu comentează și nu dă like pentru că nu prea stă pe fb. Nu am trezit-o din bula roz să îi spun că tot pe fb era și când nu mai termina de vorbit cu mine.
Urăsc să ignor mesajele pe care le primesc, dar cum să împac și capra și varza? Cum să fiu politicoasă, dar să nu răspund?

Luni de 13

x119

Îmi iau de mână dorul și-l așez într-un sertar. Îi spun să stea cuminte, să nu mai latre. Încerc să-l păcălesc să doarmă somn fără vise.
Să nu-ți vină ideea să-i apari în somn. Nu de alta, dar se sperie, și-mi sare în brațe plângând…

Îmi iau dorul de mână și îl trimit la plimbare, sperând să-l ia vântul, să-l zboare departe de mine.
Să rămân, în sfârșit, singură. Să-mi pun un film, ori să scriu, ori să ceva…
Să nu vină iar bătut și alungat, plângând la fereastră, că eu, inimă bună îi deschid. Apoi iar mă lupt cu el singură și mă cert eu pe mine, că doar am promis de atâtea ori că-l ignor…

Pictură

x129

Azi, 10 martie a fulguit. Un vânt supărat a răsturnat și izbit nervos de pereți tot ce i-a ieșit în cale. Cei câțiva metri până la mașină m-a râcâit cu unghii ascuțite până-n suflet, reproșând parcă iarna blândă, neobișnuită pentru Canada. Apoi a scos de undeva din buzunare fulgi obraznici, care au evadat în roiuri agresive deasupra orașului.
În România e primăvară, lumea postează pe fb flori din grădinile personale și ținute ușoare. Tocmai a fost 8 Martie și noi, vânturații prin lume ducem în suflet sintagma „cum a fost odată”, când eram acasă. Aici sărbătorile au alt gust și altă culoare. Au devenit străvezii, aproape transparente, ca  o haină pe care ai spălat-o prea des și i se duce culoarea. Căutăm zgribuliți primăvara, purtând încă mănuși și haine groase. Șansa la primăvară e pe șevalet, în vârful pensulei pastelate de dor.

Deliciosul de joi

Tags

, , , , , , , , , ,

b2

Joi cu accente de primăvară. Accente zic. E nonculoare afară și un vânt civilizat, aș spune, dacă mă gândesc la cât de turbat a fost ieri. Cât pe ce să mă ia pe sus. Cerul tinde să se albăstrească, iar cei câțiva nori împrăștiați nu par să încurce păsăretul, care a început să se agite. Dar e martie și fără zăpadă, așa că nu sunt motive să mă plâng. Ar putea fi de săniuș.
Când e nicicum afară parcă ai nevoie de ceva dulce. Eu parcă aș vrea. Ceva de moft. Dar nu orice. Să fie valoros nutritiv și să nu îngrașe.
Am descoperit de curând o variantă de smoothie sănătos și absolut delicios. Dacă se pune mai puțină apă are consistența de budincă.
Și e loc de creativitate, se pot aduăuga și alte ingrediente, după chef și gust. Varianta mea de azi: avocado, lapte de cocos, curmale, ciocolată neagră, cacao, scorțișoară, proteină cu gust de vanilie, semințe de in râșnite, semințe de chia și un pumn de migdale, pe care le-am adăugat spre sfârșit, ca să rămână bucăți mai mari.

Să ne fie primăvară!

x4

Am un pic de martie în buzunar,
Rest de la sărutul tău…
Mi-a rămas iarna mică și caut un colț de primăvară,
Nu mult… cât să-mi acopăr pleoapele cu flori de ghiocel.

Mi-e cer albastru și mi-e iarbă verde,
mi-e fir de mătase împletind
inocența și păcatul jocurilor noastre,
amestecate într-un pic de primăvară
răsărită pe sânul meu, din palma ta însetată de martie.

Cântec

13715974_917043335084506_6571306052110018485_n

Muzică, trup, parfum: Femeie…
Îmi plăsmuiești trăirile-n descânt.
Mi-ești drog și oxigen.
Mă păcălești, nălucă!
Te joci, fugind…

Nu știu: ești demon? înger?
Ești noapte, ori ești zi?
Te gust: ești nemurire dulce
Vioara mea fierbinte,
ești modul meu de-a fi.

te beau.
Mă-mbăt din trupul tău. Vibrândă
te-adulmec dimineața, mustind încă a somn…
m-aprinzi, vioară sfântă,
femeia mea-minune,
Fluid-alunecândă…

Muzică, trup, parfum: Femeie!
în vene-mi te prelingi,
copil de inocențe și mamă de păcat
răstorn întreaga lume
atunci când plângi.

Copilărie, gust dulce-acrișor

Tags

, , , , ,

Bunicii nu ne-au răsfățat pe noi, nepoții. Sau nu în sensul obișnuit. În afara faptului că-mi diminutivau numele, nu-mi amintesc să mă fi drăgălit prea mult. Doar că de fiecare dată când plecam de la ei, bunica avea ochii aburiți și nu știa ce să mai pună cu mine.
Mă duceau cu ei peste tot, la câmp, la vie, ori unde aveau ei treabă. Asta era realitatea lor, așa era firescul vieții de atunci, iar eu acolo mă trezisem, în mijlocul lor. Și așa înțelegeam că trebuie să fie viața.
În sat se cultiva (nu știu dacă se mai cultivă) pe vremea aceea tutun, duhan cum spuneau ei. Eram fascinată de florile roz și delicate din șirurile lungi de plante, soldățește aliniate pe suprafețe largi de pământ. Nu făceam legătură între planta cu frunze mari, catifelat-lipicioase și fumatul, ca viciu. Nici nu știam ce înseamnă, pentru că nici unul din membrii familiei nu fuma. Bunicul era total împotrivă și obișnuia să spună că, dacă Dumnezeu ar fi vrut ca omul să fumeze, l-ar fi înzestrat cu un horn.
Toamna se strângeau fructele și legumele. Era un fel de corn al abundenței grădina imensă, plină cu pruni, meri și peri, cu gutui, agrișe și alte soiuri de fructiferi cu roadă, pentru fiecare sezon. Nucul mare era misterios plasat în capul dealului. Îmi plăceau nucile verzi, dar și călătoria în sine prin lanul de porumb. Era o aventură să străbat toată grădina, apoi să trec de micuțul cimitir al familiei, aflat la capătul ei, și apoi prin pădurea de știuleți înalți. Acolo mă opream de fiecare dată să împletesc codițe din păr de porumb și făceam cunoștință știuleților cu păpușile mele, care mă însoțeau în aceste complicate expediții.
În fiecare septembrie mă întorceam acasă cu mâinile înnegrite de coaja crudă a nucilor, iar mama mă punea să îmi frec palmele cu lămâie, ca să nu mă fac de rușine la școală.
Sezonul cămării avea magia lui: țuica se făcea după un anumit ritual, în cazane speciale. Și ieșea o țuică de prune tare, curată, de calitate. Se culegeau și strugurii, care ajungeau must, apoi vin. Se puneau dulcețuri, murături, compoturi. Se frigeau vinete și se prepara zacusca și alte feluri de conserve, care erau atent organizate pe mărimi și categorii în cămara bunicii. Mie îmi plăcea doar silvoizul (magiunul de prune) care era fiert îndelung, fără pic de zahăr și era acrișor.
În pod erau puse prune la uscat și struguri dintr-un soi special, selectați cu gijă. Erau foarte buni iarna, aproape stafidiți. Din mere dulci, tăiate bucăți mari se înșirau pe ață un fel de ghirlande, care erau agățate tot în pod, la dezhidratat, în locuri special amenajate. La fel se proceda și cu ardeiul. Ceapa și usturoiul se împleteau cununi… erau multe operațiuni unde, mai mult încurcam, însă eram prezentă și curioasă și firește, convinsă că sunt esențială în ce se întâmpla.
Multe și mărunte se petreceau în casa și curtea bunicii, toate aflate sub semnul poveștii și voii bune.
Azi realizez ce mediu curat, ce vibrații pozitive și ce bucurie avea fiecare zi, când parcă timpul, vorba lui Preda, avea mai multă răbdare cu oamenii.