Am început să mă trădez pe mine însămi… Fără să îmi dau seama… Mereu am scris, mereu am avut buzunarul plin cu vorbe și verbe. În liceu eram poeta clasei, în facultate vorbele din buzunar se îmbinau cu verbele, se presărau cu prepoziții și conjuncții… mai câte-o interjecție și mă plasau în top. Poezie, proză (recunosc că nu m-am atins niciodată de teatru)… mereu mi s-a spus: ”Tu trebuie să scrii o carte, trebuie să publici”… Am lăsat să-mi treacă pe lângă ureche această frază, gândind că-s pline bibliotecile de cărți mai mult, sau mai puțin deștepte, că lumea citește CARTEA clasică tot mai puțin și, deși visătoare și cu capul în nori, am o doză de om practic și o intuiție spre ceea ce e funcțional în lumea noastră.
Blogul e o anticameră a cărții (eventuale) dar și o scuză pentru a scrie. Lumea te citește (sau nu), dar e o portiță către alți ochi, alte minți, alte păreri… Știți și voi curcubeul de bloggeri care populează acest spațiu mic, zic eu, pentru cât e de aglomerat. Intrând aici primești păreri, cercetezi alte teritorii unele geniale, care te lasă fără cuvinte, altele șugubețe, pline de umor, unele sărace dar obraznice, chiar abjecte, altele lamentabile cu suflete șifonate și murdare care-și etalează neputința și cerșesc milă.
Oh, ho, ho, lista e luuuuuungă, dar vestea bună e că poți să alegi. Dai, sau nu dai FOLLOW.
Blogul te responsabilizează pentru că te expune. Te expune altor minți, altor păreri, care îți plac sau nu. Care te ridică, te coboară, te ignoră, sau îți dau cu parul… depinde de caz, de situație. Și foarte puțin de tine. Pentru că se poate întâmpla concomitent ca unul să-ți ridice statuia, iar altul să-ți dea cu parul.
Motiv pentru care, fără să vreau, am început să mă cenzurez. Și cenzurându-mă, să mă trădez. Să îmi vină să scriu ceva, după care să îmi zic:” Nu, nu se poate… o să par într-un fel… x, sau y o să spună, sau o să gândească…”
Și-atunci mi-au venit în minte cuvintele Adelinei (prietena mea dragă cu cayenne pepper în buzunar, necesar ce-i drept la zamă ):
” Scrie cât timp îți face plăcere, ia pauză când simți că devine rutină și nu te sinchisi prea tare de numărul vizitatorilor! Cei care vin cu drag vor fi mereu aici, oportuniștii sunt doar în tranzit”.
Vorbele trebuie să curgă așa cum vor, fără stavila vreunui ochi critic, sau vreunui cuvânt deranjant venind din virtual. Așa cum izvorăsc ele din mintea și rutina mea zilnică, din gândurile și întâmplările care îmi guvernează viața. Fără să îmi pese prea mult dacă azi ies prea cârlionțate vocalele, mâine prea roz consoanele, sau poate albastre.
Și fără nici o legătură cu ce-am spus mai sus, poate doar cu abdicarea cenzurii vorbelor:
Vin acasă! E oficial parafat și ștampilat. Iau o porție de Românica. Văd Clujul meu natal și Sibiul drag… Prieteni, rude, mirosul de acasă… Nu-i vorbă că și peste o lună, când mă aduce avionul înapoi, tot acasă mă va aduce. Dar, ca să-l citez pe tata: “ În Canada sunt de toate, în afară de mamă și tată”… și bunică, mai adaug eu. Drept zis, pentru că avem mica noastră Românie aici, cu toate ale ei… iar eu am chiar mai mult. V-am povestit de gutuiul meu ștrengar și tufele de liliac (de proveniență grădina părintească) aduși pe furiș, ascunși printre bagaje. Rodesc și ei, ca mine în țara frunzei de arțar… Și asta nu e tot, am și farfuria cu margini albastre, iar în mijlocul ei un cocoș și o găină… Bunicul îmi povestea “Punguța cu doi bani” și-mi arăta eroii din poveste pe farfuria aflată atunci pe perete în casa bunicii, printre multe alte farfurii frumos încondeiate. Și dac’a spus bunicul, așa e! Iar eu când am venit, mi-am adus poveștile cu mine. Păi nu-i firesc? Sunt multe și mărunte și n-ar putea fi altfel, că de-aia a vrut Doamne-Doamne să mă nasc în România, dar să trăiesc peste ocean. Și-am încălecat pe-o șa… sau poate pe-o mătură… N-are importanță… 🙂