cartoon-thief-credit-card-31717335[1] (3)

Orice femeie are cel puțin o geantă, dar prea puține femei au doar una. Fiecare cară pune în ea strictul necesar, ce diferă de la femeie la femeie, în funcție de persoană și de culoarea și lungimea părului.
Eu car. Geanta mea e întotdeauna grea. Dintr-un motiv pe care încă nu-l înțeleg „strictul meu…” umple până la refuz orice geantă, indiferent de mărime. Ca să nu car pietre de moară și să nu-mi nenorocesc coloana vertebrală, am decis să-mi fac un bine și să aleg poșete mici. Mică, mică, dar ridică… așa și a mea… Când o golesc demonstrez o dexteritate demnă de Guinness World Records, de a pune muuuuuulte lucruri într-un spațiu miiiiic.
N-o să vă dezvălui conținutul. A făcut asta Potecuța cu a ei paporniță, unde, râzând cu lacrimi, m-am recunoscut, copie la indigo (că geanta spune multe și despre stăpână. Nu?)
Și mi-a amintit ce am pățit acum niște ani în Italia. În ciuda avertismentelor de peste tot că e țara hoților de buzunare și de genți, am făcut fix ce era cu mulți de nu în față,( dar așa e românul omul, are impresia că e cu 5 minute mai deștept decât restul lumii și el n-o poate păți). Am ignorat în pas vioi toate sfaturile de pe site-uri, sau de la diverși, care deja fuseseră acolo.
Așa că plimbatul cu aparatele de fotografiat și filmat la vedere, adică eticheta clară: turist bun de jumulit și utilizarea mijloacelor de transport în comun doldora de omenire colorată (Roma fiind nebun de aglomerată) erau la ordinea zilei. Iar eu, fascinată că sunt acolo… Cu ochii și mâinile în cu totul alte direcții, decât geanta din dotare, care era plină cu acte, carduri și bani. Aveam una mică, pe stil poștaș, (cu o curea lungă) care se bălăbănea undeva pe șold înspre spate, fără atenție deosebită din partea mea, eu fiind mult prea ocupată să fac poze și să îmi mențin echilibrul, în autobuz.
Eram perfectă. Prada perfectă. Invitație deschisă cu floricele și parfum. Plictisitor de ușor. Ce și-o fi zis el, hoțul, în limba mămucii lui? „piece of cake”. Practic, privind în urmă realizez că nu i-am dat altă alegere hoțului. L-am obligat cumva să-și facă meseria. My bad. Așa că mult-prea-previzibilul, contactul, întâlnirea de gradul trei s-a produs.
În mod firesc ar fi fost o operație scurtă, fără dureri și complicații: hoțul, profesionist fiind și lucrând în echipă ar fi avut succes garantat. Prevăzut cu un soi de plasă de cârpă care-i atârna pe umăr, se lipea de potențiala victimă, poziționându-se astfel încât plasa lui să se termine pe geanta, (în acest caz ideal plasată, din punct de vedere hoțolog, sau hoțologistic). Profitând de aglomerație își strecura mâna pe sub fundul plasei lui, deschidea rapid fermoarul obiectului vizat (firește că poșeta mea nu avea clapetă – doar nu era să îngreunez munca omului!) și extrăgea portmoneul. Toate acestea se petreceau rapid, în timp ce un altul vorbea cu tine, ca să-ți distragă atenția. Bine și frumos, fără suferință gratuită, doar că  hoțul nu a luat în calcul două aspecte:
1. Geanta mea era ticsită-ticsită, iar eu organizată-organizată.
La intrare i s-au dărâmat toate socotelile pentru că hac! unde să gliseze mâna unduioasă și pricepută? Nu-avea loc un un ac. Și în loc de un portmoneu, mâna i s-a împotmolit între o mulțime de ceea ce păreau a fi portmonee mari și mici, presate unele în altele pe sistem vidat.
2. Intuiția feminină și rapiditatea.
Intuiția mea funcționează perfect în 99% din cazuri, contrazicând logica și cuceririle științei și tehnicii din/până în zilele noastre. Fără bănuială, nu știu de ce, (pentru că nu am simțit nimic) mi-am dus mâna, exact în timp pentru a surprinde degetele hoțului, în interiorul capcanei de pe șoldul personal.
Vă puteți imagina ce a urmat, într-un autobuz plin de italieni (majoritatea)supărați, cu sânge fierbinte într-o țară unde fenomenul este foarte răspândit.

Poșeta pentru mine e doar poșetă, practică. Nu aș putea spune același lucru despre rudele ei, pantofii.
În multe situații nu ai unde să o plasezi și atunci domnii bărbați, care au înțeles că happy wife, happy life, s-au dat de trei ori, inginerește, peste cap și au inventat dispozitive speciale de agățat poșeta de masă. Ba mai nou, am văzut un fel de semi-cuier care se aduce la restaurant, atunci când sunt mai multe femei (deci mai multe poșete) la masa respectivă.