Tags
adrenalină, încăpățânare, conflict, dreptatea absolută, țipă, pasiune, supărare, ură
Oamenii se supără. Unii se supără aprig pe moment, țipă și sparg, apoi le trece.
Alții se supără așezat, ca și cum ar clădi un zid de cărămidă, cu tencuială bine făcută. Se supără organizat, perioade lungi și pline, își clădesc cu meticulozitate supărarea și alimentează focul ei cu lemne uscate din pădure, tăiate simetric. Adună mormane mari de supărare și chiar dacă se ard și ei, ori mai ales ei, se simt motivați să fie supărați. De cele mai multe ori motivul supărării e absurd de banal. Poate să fie o propoziție citită de sus în jos și interpretată.
Supărarea asta ivită din nimic crește în timp, alimentată de pasiune. De fapt se simt bine făcând casă cu supărarea. „A ierta” există undeva teoretic în spatele minții, dar sunt atât de convinși de „dreptatea absolută” pe care o dețin, încât nu se aplică „de data asta”. Supărarea devine la fel de intensă ca o poveste de iubire și le dă aceeași putere. Dacă un îndrăgostit mută munții și culege luna de pe cer, un supărat de genul acesta poate să dea un șut lunii, să o scoată din galaxie și aruncă sufletele din preajma lui la gunoi, mai lejer decât ambalajul de la caramele. Nu e curios ce se petrece dincolo de zidul gros de cărămidă, cu multă tencuială, ridicat de încăpățânarea lui.
Cunosc oameni care se hrănesc din conflict, trăiesc conflictul, iubesc conflictul. Au o nevoie organică de „dușmani” și de lupte verbale. Nici nu contează motivul discordiei, atâta timp cât au un partener de nădejde cu care să se războiască, care să le dea agitația și adrenalina dată de ură. Am văzut taciturni care începe să trăiască și să devină spumoși și coerenți doar în momentul în care se activează într-o discuție conflictuală. În rest îi vezi… parfum de tei.
Supăratul, profesional i-aș spune, distruge fiecare relație din viața lui, mai devreme sau mai târziu. Cum îl recunoști? Are o balanță spartă și un buchet de amintiri uscate, cernute în rumeguș ieftin. Și o supărare rotundă. Perfectă în urâțimea ei. Satisfăcătoare ca trăire în oglindă.
Toți ne supărăm. Ori ne trezim pe partea stângă, ori suntem grăbiți și tragem noi concluzii iute-iute. Sau avem pur și simplu poftă să purtăm ochelari de cal. Ne zgârie un ton ce încă n-a ajuns la soare și-n noi e șapte dimineața… Sunt multe motive.
Eu explodez. Ca dopul de la sticlă. Apoi îmi trece și uit de ce m-am supărat și vorbesc normal. Iar când îmi amintesc mi-e ciudă, că nu mai pot să mă întorc.
Se spune că-i frumoasă împăcarea. Eu cred că-i doar o scuză ca să ne iertăm noi înșine pentru că ne-am supărat.
Nu sunt motive să ne supărăm cu adevărat. Când mergi pe fir și pricepi omul, nu ai cum să nu-l înțelegi. Există mereu o motivație și o explicație care stă la baza acțiunilor lui.
Nu creșteți oameni de zăpadă. Nu porniți un conflict mic cât un ghem, pe care să-l rostogoliți în ură, crescându-l tot mai mare și mai mare. Nu-nchideți uși!
Oamenii nu sunt răi, ci adesea răniți, ori cumplit de nepotriviți…
”Oamenii nu sunt răi, ci adesea răniți, ori cumplit de nepotriviți…”
Cat de mult cred si eu in asta. Desi amandoi stim ca este o abordare naiva. Visatoare.
LikeLiked by 1 person
Este. Câteodată mă trezesc și eu, și văd că e așa, însă cred în bunătatea oamenilor.
LikeLiked by 1 person
Am obiceiul ca atunci când caut motivaţii pentru reacţiile nepotrivite ale celor din jur faţă de mine, să le găsesc în mine şi să mă învinovăţesc pentru reacţiile lor. Şi dacă în general iert mai repede decât mă supăr, cu mine e mai greu. Că mă cert mult pentru ceva ce presupun că am făcut cândva…
Absolut minunat textul tău!
LikeLiked by 1 person
Cineva care mă cunoaște foarte bine și a citit comentariul tău mi-a spus „sunteți cel puțin două”. Dacă-ți spun că sunt identică din punctul acesta de vedere, ce zici?
LikeLike
Ce să mai zic? La cât de multe puncte în comun am descoperit în timp, nu mă mai mir 😀
LikeLiked by 1 person
Ai făcut aici o analiză foarte lucidă a tendinței unora de a reacționa visceral în situații banale. De fapt, la unii cred că e vorba de o inteligență emoțională redusă iar la alții de o predispoziție genetică spre conflict. Cât despre nepotrivire… aici e doar chimie. De fapt, NU e. 😊
🌷
LikeLiked by 1 person
O completare perfectă la cele spuse de mine mai sus. Nu-ți spun mulțumesc pentru că știu că nu-ți place, dar ceva de genul… 🙂
LikeLiked by 1 person
Cred că ardelenii, în general, se supără greu și iartă ușor. Eu, de pildă, nu am putut rezista niciodată cuvântului „iartă-mă”, mai ales că l-am auzit atât de rar. De cele mai multe ori, nici măcar nu era nevoie de el.
LikeLiked by 1 person
Când „iartă-mă” este spus din suflet înseamnă enorm. Când este folosit ca o formalitate nu valorează nici măcar cât timpul necesar pentru a-l pronunța.
LikeLiked by 1 person
Bună Em. ! 🙂
” Supărarea ” dăunează grav sănătății ! 😦
De-aceea, eu caut doar motive de BUCURIE ! 🙂
O zi faină,
Alioșa ! 🙂
LikeLiked by 1 person
Bună strategie, Alioșa! 🙂
O zi frumoasă!
LikeLike
Eu mă supăr repede, dar dacă sunt lăsat în pace, îmi trece la fel de repede. Asta dacă consider că era o prostie şi eventual vina e probabil şi a mea. Pot cere iertare sincer când greşesc. Treaba cea mai nasoală e cu nepotrivirea. Uneori îţi dai seama foarte târziu de ea, după ce se spun lucruri care nu mai pot fi luate înapoi.
LikeLiked by 1 person
Da, suntem foarte diferiți, noi oamenii. De aceea e esențial să avem în jurul nostru persoane cu care ne potrivim. 🙂
LikeLike
De-a lungul existentei trecem prin tot felul de momente. Viata in complexitatea ei, te pune in fata multor situații si caractere, de a reacționa in funcție de cât de tare de doare ori te atinge,subiectul. Asa cum spui tu, iubirea salvează,șterge “rănile” Nu știu sa ma cert,dar sunt directa, spun adevarul chiar dacă doare. Nu știu sa fac frumos,de dragul artei. Am observat pe aici lingușitori ( comentarii) da o nota de imaturitate. Mi-a plăcut articolul. Pa!
LikeLiked by 1 person
Cred că e bine să fii direct și să-ți spui punctul de vedere, însă diplomația poate să te ajute să alegi momentul în care să o faci.
Mă bucur mult că ți-a plăcut!
LikeLiked by 1 person
Nu știu sa fiu diplomata. Defect.
LikeLike
Ma refeream la comentarii in general.
LikeLike
Am invatat din exeperienta ca vorbele aruncate la suparare acumulata si alimentata de ganduri si lipsa de comunicare nu duc nicaieri. Dimpotriva, strica si putin ce ar fi ramas daca nu te aventurezi pe calea asta… Super articol, Em!
LikeLiked by 1 person
Când supărarea a început să se acumuleze, s-au creat primele premise pentru accentuarea lipsei de comunicare.
Mulțumesc! Te pup. 🙂
LikeLike
Când traiesti cu-adevarat, si-ti cunosti identitatea
Nu ai timp de suparari, iubind doar REALITATEA.
Supararea este boala, mintilor inconstiente
Cei ce sunt atinsi de ‘virus’ vor trai plini de regrete.
Ce superba e Iubirea, când esti molipsit de Ea
Chiar pe cel ce te uraste, poti cu drag a-l tolera.
De-i oferi pâine si apa, dusmanului îmbufnat,
Poate ca va întelege, caci din dragoste i-ai dat.
Cine stie daca gestul, nu-i va trezi constiinta
Rusinându-se de sine, acceptând chiar umilinta.
Si vazând desartaciunea, sentimentelor ostile
Fatza i se va destinde,bucurându-se de zile…
LikeLiked by 1 person
Iosif, frumoase versuri! 🙂
LikeLike
Inspirate de articol, deci meritul este al muzei ! 🙂
LikeLike
Eu, deşi cred că sunt o bună comunicatoare, în dispute nu ştiu nici să mă apăr, cu atât mai puţin să reprosez ceva. Din dorinţa de a nu supăra, tac şi îndur. Nu-mi plac nici expicaţiile ulterioare de genul: eu am reacţionat aşa pentru că tu, tu nu ai făcut aşa, tu nu mi-ai dat, etc. Nici în aceste conversaţii nu fac faţă, pentru că nu vreu să supăr. Deşi nu sunt o răzbunătoare, nu uit jignirile, reproşurile aruncate la nervi. Pentru mine starea de nervi nu este o scuză pentru a da la o parte educaţia. Chiar dacă greşesc eu, nu suport să mă pună cineva la zid. Pot să acumulez multe reproşuri şi să explodez o dată. Cănd am explodat, supăr foarte rău. Am replici scurte şi perfect plasate. Mă dezarmează înjurăturile şi vocabularul buruienos. Deşi nu uit nimic, contabilizez şi îndosariez totul, în momente de “Doamne fereşte” pot să fiu cel mai de nădejde sprijin, dar nu prieten. Articolul tău mi-a dat imbold la autoevaluare. Iată-mă-s!
LikeLiked by 1 person
Și pe mine mă face să dau trei pași înapoi agresiunea verbală. Mă sperie și dezarmează. Cred în comunicare, iar țipetele ori limbajul buruienos înseamnă lipsa ei.
LikeLiked by 1 person
Și eu explodez ca dopul de la șampanie, dar îmi trece repede. Nu pot să țin supărarea. Asta e, n-am ce să fac :).
LikeLiked by 1 person
Ești exact ca mine. 🙂
LikeLiked by 1 person
🙂
LikeLiked by 1 person