M-a apucat! PANICA… Butonam de nu-mi apucam gândurile de coadă. Știam că trecem granița și GATA cu netul. În Canada am nelimitat. În State doar la hotel sau unde mai prind vreo locație cu WI-FI (trăiască Starbucks-urile care-s ca ciupercile după ploaie în Orașul Vânturilor). Am trecut la americani în jur de ora opt dimineața și m-a apucat un pustiu și o jale, concretizate în niște draci mari care-mi dospeau în fiecare por. Cum s-ar zice: fără net viața e pustiu… Poate mai prind în oraș pe la vreo cafenea. Dacă nu, diseară, la hotel. Ce mă fac eu până atunci? Prieteni, contacte, e-mailuri… tot.
Încerc să vânez net din goana calului. Din părți!!! Pe autostradă???
Dar cum speranța moare ultima, renunț după ce mă chinui în zadar, ȘTIIND că nu am nici o șansă. Îmi trântesc iritată telefonul în buzunarul portierei. Nu-mi găsesc locul. Manevrez manetele scaunului în sus și-n jos să mă întind, să șed, să… ceva comod. Nu-mi iese. Nu găsesc poziția. Nu-mi găsesc locul.
Indignare, neputință asezonate cu nervi de toate mărimile și culorile.
Îmi smulg telefonul și încep să șterg poze. Mă plictisesc. Nu-mi vine să-l las din mână. Fără el parcă nu-s întreagă.
Trag cu ochiul în stânga. El conduce liniștit. Lălăie pe model karaoke cântecul de la radio și pare senin…
Mă uit pe geam: octombrie de vară. Copaci demenți. Zici că le vopsește cineva noaptea frunzele. Nefiresc de stridente. Fac un carnaval nebunele, înainte să dezerteze în iarnă…
Toamna în America este splendidă, mult mai colorată decât acasă. Îmi spunea cineva, proaspăt emigrat, că toamna canadiană nu i-a permis să-și plângă dorul. I se rupea sufletul căutându-și cuibul lăsat între Carpați. Și frunzele ăstea nebune i-au alinat durerea. „Cum să plângi cu pădurea asta sub nas?”
Mă uit o vreme pe geam. Telefonul în mână. Beau cafea, ascult muzică, privesc copacii la paradă. Telefonul lipit de palmă. Și-un dor de net…
– Ești ok? mă întreabă. Fața mea lungă și tristă comunică exact starea de spirit pe care o am. Îi spun suferindă că-mi trebuie net.
– De ce? mă întreabă.
– Îmi scrie x și y și z.
– Și? mă întreabă.
– Cum și?
– Ce se întâmplă dacă nu răspunzi?
– Păi… se supără.
– Cine?
– Prietenii de pe net.
– Care prieteni? mă întreabă retoric cu fața senină, ca și cum ar trebui să-i explic înțelesul cuvântului „prieteni.”
Și orele trec. Cinci până în Orașul Vânturilor. Oprim la un restaurant să mâncăm. Fără WI-FI. Americanii au, fir-ar să fie, net la purtător. Doar eu n-am. Supraviețuiesc totuși. Începe să plouă.
Muzeul de artă. Fără net. Orele se duc iar eu mănânc artă pe pâine, galerie după galerie. Unul din marile muzee ale lumii. Picturi din epoci apuse. Superbe, curate, fără net.
Uit de mine, de spațiu, de timp, de realitate ori virtual. Se anunță închiderea muzeului. Marea de oameni se îndreaptă spre ieșiri și brusc încep să țipe în mine foamea, oboseala și lipsa de net.
Fugim prin ploaie la un Starbucks. Mă așez în fața geamului. Ploaia spală orașul într-un amurg extrem de pictural. Perfecțiune. Doar să lipești o ramă și să-l expui printre tablouri…
Stropii de apă bat în geam pe același ritm cu degetele celor din cafenea, ocupați să butoneze tablete, telefoane, laptopuri. Răsuflu ușurată că ÎN SFÂRȘIT pot să mă conectez la lumea mea virtuală, să-mi motivez cumva absența cu poze și texte noi, îmi scot telefonul. Descărcat. Universul conspiră împotriva ecranelor și butoanelor.
Ajung la hotel. Pun telefonul la încărcat. Fug la duș.
Abia aștept să văd ce mai e pe net. Apa fierbinte, patul moale. Prima seară aici. Mă scurg în brațe reale. Netul e undeva departe în spatele minții. Adorm fără să ating telefonul.
Mă conectez a doua zi, când beau cafeaua. Ora opt. Am împlinit douăzeci și patru de ore de absență pe net. Și nu s-a făcut gaură în cer???
Intru pe fb. Stup de albine. Zumzăie întrebări, mesaje, postări, comentarii, câini, pisici, povești de dragoste care-și caută confirmare, certuri, vacanțe, produse, meniuri. Unii vând, alții cumpără. Unii manipulează, alții se lasă manipulați. Vânători și victime. Creduli. Deștepți laolaltă cu idioți. Texte atent pieptănate alături de cea mai jalnic ciufulită variantă a limbii române. Și mulți, foarte mulți oameni singuri care joacă aici un fel de ultimă carte, după ce au pierdut la masa de cărți cu realitatea.
Închid pagina fără să scriu nimic, fără să am nici o reacție. Apoi pun pe Instagram câteva poze, mai mult ca să nu zic c-am intrat degeaba și mă deconectez din lumea grăbită a emoticons-urilor. Nu vreau like, ci satisfacția mea sau altora. Nu vreau un happy face, vreau să râd până mă dor mușchii feței. Nu vreau o inimioară roșie, vreau să-ți simt palma caldă strângând-o pe a mea când pășim împreună.
Azi. A doua zi fără net.
Ți-am spus că-mi plac zilele tale fără net? Parcă îți scot la iveală revolta, dar si un alt mod de percepție a vieții, puțin mai altfel, mai înverșunată de lipsa de comunicare. Care comunicare?
Există multe moduri de a comunica, iar fotografiile tale reprezintă unul dintre aceste moduri. Aproape că nu mai simți nevoia cuvintelor atunci când le vezi, căci se realizează un fel de legătură telepatică, între noi și tine, între noi și imaginea surprinsă de tine.
LikeLiked by 4 people
Drept spui: care comunicare? Trăim noi cu multe iluzii în buzunar. 🙂
Nu mă pricep la fotografie, dar imaginile acelea fabuloase nu am cum să nu le iau cu mine. Mă bucură atât de mult ce spui. Dacă reușesc să transmit e minunat.
Fac în neștire poze. De fapt cred că deja am demonstrat. 😀
Și cea de pe fb cu gâștele îmi aparține. Știu că ai văzut-o deja. 🙂
E, să știi, altă stare când stai deoparte și scrii. Eu m-am obișnuit prost. Scriu direct în WP, dar textele pe care le-am scris de aiurea în Word se pare că sună altfel. 🙂
LikeLike
Ai mare dreptate, cele ce nu sunt scrise direct în WP (că si eu am damblaua asta) sună diferit, poate tocmai datorită desprinderii ce apare față de zona virtuală.
Nu vreau să-ți spun câte poze am eu făcute, unele în speranța publicării pe WP, altele pur și simplu pentru că mi-a plăcut în mod deosebit un anumit “ceva”. Va sosi poate și clipa în care să le așez “pe căprării”, să le adun în albume și, poate, să le public pe blog.
LikeLike
Dacă am net (și acasă am tot timpul) nu pot să scriu în word.
Te înțeleg perfect cu pozele, pentru că și eu fur acel „ceva” care se leagă de o poveste în mintea mea, dar nu apuc să pun nici jumătate din ce-mi propun.
Ar fi frumos să faci asta. Nu ai pus de mult poze, dar aveai obiceiul să pui poze foarte frumoase.
LikeLike
Nici la mine wordul nu va deveni preferință, îl folosesc foarte rar, însă mai “scap” printre foile de hârtie uneori.
Cu pozele este altă poveste, trebuie să am o anumită stare pentru a le vedea si alege, pentru a le aranja într-o eventuală “poveste”. Sunt câteva luni de zile de când nici măcar nu mi le-am descărcat în laptop, dar să le mai și “frunzăresc” pentru blog (asta și pentru că eu nu scriu pe blog de pe telefon, niciodată).
LikeLiked by 1 person
Nici eu nu pot scrie de pe telefon. Mi-e nu știu cum…
LikeLike
Este totuși o notă discordantă lipsa netului într-un mare oraș. Pe coclauri, ori undeva la țară ar fi chiar bine și frumos să nu fie net; dar printre grozăveniile acelea de beton și sticlă e ca și când ai avea o baie fără chiuvetă.
LikeLiked by 1 person
Nu am spus că nu există net în Chicago. Dimpotrivă. Sunt multe locuri cu WI-Fi, dar pe autostradă, ori pe străzi nu ai decât dacă-ți… cumperi. E la fel ca în orice oraș. Dacă ar fi fost scopul meu să am net, aș fi găsit firește, că mall-urile, cafenele etc au. Însă când aduni kilometri sub talpă și îți salvezi bateria telefonului ca să faci cât mai multe poze nu mai vânezi net. 🙂 Nu mai e prioritate.
Dureroasă a fost trecerea pentru că în momentul în care am trecut granița a căzut cortina.
LikeLike
Si eu am patit-o. Prima zi a fost crunta dar incepand cu a 2a parca simteam un soi de libertate extraordinar de ciudata. Suntem dependenti de net si nu mai stim sa traim fara el. Dupa perioada de sevraj va fi mult mai ok, vei vedea ca se poate si fara 🙂
LikeLiked by 1 person
Exact. Am avut aceeași senzație. În primele momente nu știam ce să fac cu mine. 🙂
Apoi a crescut și ziua și noaptea. Dintr-o dată am avut parcă mai mult timp și mai puține griji. 🙂
LikeLiked by 1 person
Mi-a plăcut tare mult titlul ales. Am ajuns atât de dependenți de acest net. Azi am căutat pe YouTube niște tutoriale despre reparații prin gospodărie. Am găsit de toate, chiar și ceea ce nu aveam nevoie.
Dar… de ce nu ne aducem aminte ce frumos era pe vremea când nici nu visam că vom trăi în „era internetului”? Nici telefon mobil, nici computer, nici cablu. Multe cărți, prieteni faini, preocupări frumoase și multe în aer liber.
Acum, intrăm în panică dacă nu avem net, dacă ceva s-a stricat în rețea sau altele asemenea. Și nu cred că e bine deloc.
Cred că a fost o plimbare frumoasă în „Orașul vânturilor”. Minunate poze. Cred că ne vei povesti mai multe, nu?
O duminică minunată! 🙂
LikeLiked by 1 person
Da, titlul l-am ales cu ironie. 🙂
Și ai dreptate. Uneori mi-ar plăcea să ne întoarcem la epoca hârtiei, ca să zic așa. Mi-e dor de mirosul acela de carte proaspăt tipărită, dar și de cartea veche, cu pagini îngălbenite. De timpul pe care-l petreceam citind cartea clasică. Pentru că toți citim mai puțin. Orice s-ar spune. Pentru că ziua are tot 24 de ore, noi aceeași cantitate de timp liber, pe care-l drămuim acum altfel.
Și postarea anterioară e tot cu poze din Chicago.
Am făcut multe, am prins tot felul. Acum cu telefoanele ăstea deștepte toți suntem fotografi. 🙂
O duminică minunată să aveți, Alex! 🙂
LikeLiked by 1 person
Tocmai de aceea mi-a plăcut titlul, căci l-am simțit atât de potrivit… și pentru mine! Da, citim puțin, foarte puțin, față de alte vremuri. În schimb, citim mult pe net! Zeci de pagini, articole, filmulețe și tot felul. Un ghiveci uriaș de informații. Iar timpul… se duce atât de ușor cu nasul în ecrane…
Există și niște părți bune. Tocmai ai amintit pe una dintre ele: fotografia la purtător! Ce complicat era pe vremea filmelor fotografice. Făceam cu grijă poze, să nu irosesc pozițiile de pe film și așteptaă să se termine filmul, să merg la developat și apoi să văd ce a ieșit. Ce dezamăgire când unele poze erau ratate! Acum… am strâns zeci de mii de poze. Le am pe majoritatea în computer și mă uit cu drag la ele, din când în când. Multe sunt și pe blog. Amintiri frumoase…
Mi-a plăcut replica soțului: „care prieteni?”. Este un înțelept, în această lume atât de aiurită.
O duminică minunată să fie și la voi! 🙂
LikeLiked by 1 person
Am o nostalgie și în ceea ce privește pozele developate. Emoțiile acelea în care așteptai să vezi cum au ieșit…. În plus se păstrează mai bine. Eu am pierdut niște poze stocate într-un memory drive care s-a dus. 🙂
Avantaje și dezavantaje mereu, în măsură e până la urmă cheia în ceea ce privește netul. 🙂
LikeLiked by 1 person
Nu se spune în van că fiecare învăț își are și dezvățul lui. Nu chiar de tot, dar o pauză de la excese e binevenită uneori. 🙂
LikeLiked by 1 person
Pauza. Bine zici. Nu mi-ar place extrema cealaltă. Adică fără net. Am fi mai săraci. Am face pași în urmă pentru că evoluția tehnicii își spune cuvântul. În plus cum am putea comunica în ciuda geografiei. Și mai ales cum am putea să ne comunicăm gândurile noi, cei ce iubim litera?
LikeLiked by 2 people
Cei dinaintea mea au cam spus tot ce aş fi vrut să spun şi eu. Internetul este o binecuvântare, dar şi un blestem. În lipsa lui, iată, ne mai apropiem de lumea adevărată. Minunate fotografii. Welcome back to the “real” (?) world.
LikeLiked by 1 person
Mulțumesc mult!
E drept cum spui: binecuvântare și blestem, internetul. Pe de o parte ne facilitează informația, dându-ne senzația de economie de timp, pe cealaltă ne fură mult timp. 😀
LikeLiked by 1 person
Eu cand plec in vacanta, saptamani la rand, nu postez nimic pe blog.. Intru pe net ocazional (o data la trei patru zile pentru a citi mailurile) iar atunci cand ma reintorc imi trebuie aproape o saptaman sa ma re-acomodez 🙂
LikeLiked by 1 person
Și eu sunt în perioada de reacomodare. Chiar e bună din când în când câte o pauză. Dar nu prea lungă. 😀
Informație, comunicare, chiar și divertisment plus multe altele. Până la urmă netul e un câștig. Însă noi trebuie să-l folosim, nu invers. 🙂
LikeLike
Si eu am avut o mini vacanta (as fi vrut în America, dar,nu,nu toată lumea are șansa ta 😉 fără net, mi-a fost bine. Am intrat pe net,da, toate informațiile din lume sunt aici,pe net.
LikeLiked by 1 person
Păi dacă aici trăiesc… 🙂 Noi cum avem un pic de timp, cum plecăm undeva. Uneori e foarte obositor pentru că e mult de condus și de mers și poate că mulți nu ar înțelege tipul acesta de vacanță. La fel am face și dacă am fi în Ro. 🙂
E așa de bună uneori pauza. Să te scoți pur și simplu din priză… 🙂
LikeLiked by 1 person
Călătoriile sunt obositoare în general,știu. Ramai cu amintirii,asta îmi place. (Eu mai glumesc cu tine, sper sa nu te superi ) 🙂
LikeLiked by 1 person
Draga mea! :* Sigur că știu. 🙂
Mie îmi place mult să merg, să văd. Prefer genul acesta de ieșiri, celor de stat la plajă și apă și cam atât.
În general vedem multe obiective într-o zi pentru că avem obișnuința și rezistența asta. Dar ar fi foarte greu, dacă ar veni cu noi alte persoane din anturajul nostru, să reziste la ritmul pe care noi ni l-am format în ani.
Amintirile sunt superbe când tragi linia după ce ajungi acasă. 🙂
LikeLiked by 2 people
E bine sa facem baie de soare apa,aer de munte,îmi place sa lenevesc din când în când,vara. E bine în doi,faci ce vrei, nu se crează animozități. Ma bucur pentru tine. :*
LikeLiked by 1 person
Mie îmi place în apă, dar niciodată nu am avut răbdare să stau regulamentar la plajă. De fiecare dată când mergem la genul acesta de stațiuni ne ocupăm șezlonguri dimineața (când e foarte aglomerat) și apoi mă întreb de ce, pentru că mai mult de o jumătate de oră nu stau niciodată. Mă prinde soarele din mers. Ori stau în apă, ori mă plimb pe plajă. Caut scoici, văd pietre, fac poze etc. 🙂
LikeLiked by 1 person
Da, după ce ma plictisesc, fac mișcare, ca tine 🙂
LikeLiked by 1 person
Eu aș vrea să pot să stau. Am o prietenă care se bronzează ciocolată. Eu nu ajung niciodată la performanța asta. E și chestie de pigment, dar și de stat la plajă cum trebuie. Îmi place așa de mult să o văd cum stă elegant pe șezlong, cu rutina ei frumoasă. Pare așa de bine, de confortabil ce face, cu mișcări moi, grațioase. 🙂
LikeLiked by 1 person
O fi având corp frumos 😉 Bronzul de munte e minunat, îmi place!
LikeLiked by 1 person
Are. Și răbdare să culeagă mult soare. 🙂
LikeLiked by 1 person
Mie imi spui ce pustiu! Sotul meu zice ca de la mine au luat copiii microbul asta,. Dar cand si temele se trimit de profi pe facebook, cum pot sta ei fara net?!
Azi am fost la cumparaturi cu fetele. Margot nu se putea hotari la pantofi, A facut doua poze si le-a cerut prietenilor votul. Daca nu avea net, cum mai stia ea pe care sa-i cumpere?
LikeLiked by 1 person
Ce drăguț! Asta cu pantofii e genială. 😀
Am văzut într-adevăr că lumea supune la vot freze, poze de profil etc. Netul face posibilul imposibil de multe ori. Prietenii care nu ar fi avut nici o șansă în viața reală de exemplu, pe motiv de… geografie.
Eu nu sunt dependentă, intru puțin la modul general, dar ideea să NU ai acces. Să ai interzis. E ciudată. 🙂 Te poți simți ușor neajutorat pentru că în mod normal îl ai la îndemână pentru orice informație, adresă, etc. 🙂
LikeLiked by 1 person
Frumoase tare fotografiile tale şi povestea “fără netulului” 🙂
Se supravieţuieşte fără el, da. Dar nici foarte mult fără nu e chiar bine.
LikeLiked by 1 person
Mă bucur tare că-ți plac. Total de acord cu tine. E necesar. Nenea Google ne scutește de drumul la hartă, la cartea de bucate etc… 🙂
LikeLike
Eh, şi asta. Dar eu mă refeream strict la blog. Poate nu sunt crezută dar mie îmi lipsiţi dacă stau mult fără voi. Da, eu chiar m-am lipit de unii dintre voi deşi nu v-aş putea recunoaşte pe stradă. Tu eşti pe lista asta 🙄
LikeLiked by 1 person
Și mie îmi lipsește zona asta. Iar tu în lista mea… ești în top. Eu cred că te-aș recunoaște. :*
LikeLiked by 1 person
Te pup şi îţi mulţumesc!
după freză 😀
LikeLiked by 1 person
😀
LikeLike
E bine şi cu şi fără.E frumos şi cu şi fără.
E totuşi un mare avantaj să fii alături de, mulţi sau puţini, prieteni sau să-ţi fie alături.Căci, nu-i aşa, nu te poţi bucura singur de o imagine, o întîmplare.
Se vede din pozele tale că n-ai fost singură pe unde ai fost.Si nu doar cu soţul.
Săru’ mîna!
LikeLiked by 2 people
Este bine să ne folosim de toate. Și este frumos tare să ai prieteni.
Pozele sunt luate aiurea, cu imagini care mi-au atras atenția. Nici un personaj cunoscut în ele. Însă într-un fel sau altul sunt poze-poveste. 🙂
LikeLike
Sa va fie de bine!! Banuiesc ca v-a priit escapada. Super imagini!Eu am constatat ca absenta netului poate fi reconfortantă. Mai ales cand evadez. Nici macar nu am fost dezamagita cand, revenita la normal, am inteles ca nici macar nu mi s-a simtit lipsa. Nu e ca la domino. Sa nărui cu o piesa întregul sistem. Viata continua pe net, fie ca eu ii dau atentie sau nu. Asa ca, daca am fost vreodată dependentă (inca nu imi dau seama daca da sau ba), acum sigur nu mai sunt. 🙂
LikeLiked by 1 person
Escapada a fost super. 🙂
Mi-e greu să reintru în priză cu netul. Dependență nu cred să fi avut, dar am observat același lucru ca și tine. În plus și aici, ca și pe fb lumea trece, legăturile par a fi mai superficiale.
LikeLiked by 1 person
”care prieteni?”- întrebarea perfectă. 🙂
când sunt plecată pentru mine NU există net, feisbuc, blog, etc. prietenii adevărați știu că-s plecată și fie așteaptă să revin, fie mă sună la orice oră și oricunde aș fi.
culmea e că am mobile net și în roaming, am un abonament generos dar… pentru mine, fără net, viața e la fel de frumoasă. are chipuri și culori.
LikeLiked by 1 person
Așa este normal, cum faci tu. Fiecare lucru are rolul și valoarea lui și e păcat să le exagerăm importanța celor mai puțin semnificative, ori să pierdem măsura. Funcția netului e utilă, nu o formă de viață, cum din păcate o percep unii.
LikeLiked by 1 person
LikeLike
Bună Em.! 🙂
Așa este, o spun din proprie experiență ! 🙂
Dar și fără YouTube viața e pustie ! 😦
Hai SIMONA ! 🙂
Toate cele bune ! 🙂
Alioșa ! 🙂
LikeLiked by 1 person
Mă bucur că ești de acord cu mine. 🙂
Zi frumoasă! 🙂
LikeLike
Inteleg prin ce ai trecut, la fiecare escapada stau si ma gandesc ce trebuie sa mai fac pe net, dar cand ma setez pe modul explorare – nimic nu mai conteaza 🙂 ! Frumos articol, superbe pozele!
LikeLiked by 1 person
Mulțumesc mult! Bine spus. Mi se potrivește și mie setarea pe mod exploatare. 🙂
LikeLiked by 1 person
Of, grea dependența asta, cunosc! Descoperim însă că se poate şi fără ea. Nu e sfârșitul lumii, poate chiar ne e mai bine. Fain ne-ai descris-o, Em! 😊
LikeLiked by 1 person
Și ce bine e fără net uneori. Viața are altă culoare, alt gust. Sunt benefice pauzele acestea uneori. Mă bucur tare mult că ți-a plăcut. Te pup! 🙂
LikeLiked by 1 person
„Picturi din epoci apuse. Superbe, curate, fără net.” 😆
Și eu am trecut prin această experiență horror, de a rămâne fără net. Am descris-o aici:
http://opozitie.eu/2017/cea-mai-scurta-convorbire-cu-rds/
PS: Cât spațiu ai liber și disponibil pe blog? M-am uitat la o imagine, e mare și neoptimizată, și dacă la fiecare articol pui astfel de poze, îți vor mânca mult spațiu. E drept că ești pe domeniul tău, dar oricum.
LikeLiked by 1 person
Am exagerat un pic voit. 🙂 De fapt au fost niște zile perfecte. 🙂 Chiar și fără net. 🙂
Mulțumesc mult că m-ai atenționat. Am pus pozele așa cum le-am făcut, fără să dau atenție la mărime, fără să mă gândesc cât spațiu ocup.
LikeLiked by 1 person