Mi se face brusc dor. Atunci iau tastatura peste picior și-i arăt liliacul în floare. Pe străzile Clujului locuiesc amintirile mele. La fiecare poartă stă câte una, sau poate au emigrat ca și mine.

Mă opresc să le întreb de sănătate, să le dau o cană de apă. Dar niciuna nu-și amintește de mine. Au fugit luându-se de mână cu anticariatul și toate cărțile lui. Poate de aceea scriu. In Memoriam.

În locul anticariatului e o cafenea. Îmi iau un gelato de ciocolată si-adulmec centrul. Voci trec pe lângă mine, prin mine. Am învățat de la bunica înțelepciunea. Am traversat-o treaptă cu treaptă. Apoi bunica a plecat.
Dar azi pot deosebi ușor gălăgia de cuvinte, tăcerea de liniște. Sunt chiar fluentă în conversația alcătuită din propoziții cu subiect și predicat. Atributele și complementele le aleg după poftă și interlocutor. Nu conversez gălăgie. Tăcerea o sparg cu diplomație, și-i scot cojile cu penseta. Apoi îi dau delete.

Despărțirile mici ne pregătesc pentru despărțirile mari. Urâțenia vieții e moartea. În rest mizeriile umane cer curățenie și atât. Închizi ușa și pui punct. Aerisești și-ți așezi pe masă preferințele muzicale. Sau nu.

Nu mi-a fost profesor. Dar a fost profesor la facultate. Ne întâlneam adesea pe coridoare și-l salutam zâmbind larg: „Sărumâna!”
Se uita cald la copilul din mine și-mi răspundea: „Sărut mâna don’șoară!” până-ntr-o zi când m-a luat deoparte și mi-a zis că-s mare, că-s domnișoară, să-mi schimb formula de salut. Și mi-am schimbat-o ușor nedumerită, pentru că așa îl salutasem întotdeauna pe tatăl lui Radu și Tinel, prietenii mei din copilărie. Azi mă amuză întâmplarea. Și-s multe amintirile… vocea și zâmbetul pe care fiul lui mic le poartă, complimentele rar făcute și cu atât mai valoroase. Veri și ierni și primăveri și amintiri…
Ultima din Canada. Venise la Tinel și au trecut pe la noi.

Azi e înmormântarea lui. Pleacă. Își schimbă catedra. Și-a pregătit fișele cu teste de gramatică și se duce să predea în altă dimensiune.
Drum bun, domnule profesor!