Ziua internațională a ploii am scanat eu în grabă. Apoi am citit corect: nu a ploii ci a piersicii. 🙂

Mai târziu a venit ploaia. Am stat puțin pe balcon și m-am uitat la ea și la nori. Nu mult, pentru că nu mă știu gospodări în așa fel ca să am timp să stau și să mă uit pur și simplu.
Rafale puternice cădeau în valuri oblice, ondulate, pe stradă și grădină și pe casele de peste drum. Apa curgea sănătos, hrănind pământul flămând și spăla arșița umedă, insuportabila fierbințeală vâscoasă a zilei. Peste drum, la casa din lateral se întrezărea o siluetă. Părea a fi ea.

Azi ieșisem în balcon, doar să-mi limpezesc un pic ochii de ecrane, că nu era de stat afară. Și am văzut-o venind ață către mine.
Gesticula, îmi arăta ceva și vorbea în limba ei. O însoțeau patru copii: o fetiță și trei băieți, care încercau să-mi traducă ce zicea bunica. Nici ei nu pricepeau ce vrea femeia, dar era clar că se străduiau, cât puteau, s-o ajute să-și îndeplinească scopul. Se vedea că sunt extrem de respectuoși.
Aici, chiar dacă nu sunt garduri, lumea nu trece așa, că are chef. O priveam uluită cum vine din stradă direct către mine, traversează gazonul, vorbindu-mi și gesticulând, ca și cum noi două am avea de rezolvat ceva foarte important. Era învăluită din creștet până la călcâie în roz. Avea șalvari și un soi de rochie până deasupra genunchilor, cu mâneci lungi și o marama imensă care îi cădea ca o pelerină, depășind în spate lungimea rochiei.
Pe nas îi strălucea cercelul cu piatră roșie sau vișinie și purta niște șlapi prea mari pe care-i tărșâia ușor. Nu contenea să explice și să gesticuleze cu o mână. Pe cealaltă o ținea pe lângă corp, pierdută în faldurile largi, roz.
Se uita în ochii mei, nemulțumită că nu-i pricep păsăreasca, apoi s-a dus glonț la ușa de la intrare, urmată de cârdul de copii. A încercat clanța, dorind să intre în casă. Sigur că era închis.
Mi-a cerut prin semne, și apoi copiii mi-au spus și ei, să deschid ușa. Nu aveam nici o poftă să invit înăuntru trupa asta colorată și gălăgioasă, care venea revoluționară să facă un ceva pe care nu îl înțelegeam. I-am arătat gheata ortopedică și i-am spus prin semne că mi-e greu să cobor scările.
Dă-ne parola de la ușă, mi-a spus îndrăzneț unul din puștii bruneței. Parola e secretă, i-am spus zâmbind. Nu i-a plăcut răspunsul meu.
Mi-a făcut semn să mă apropiu de colțul balconului și, de pe treptele casei s-a întins la mine. Avea în mână un soi de lipie subțire, ca o clătită. Și vorbea, vorbea. Fetița mi-a spus: bread. Nu era pâine, dar cine știe, posibil ca ei să o utilizeze pe post de pâine.
Mi-a apucat glezna sănătoasă, a cuprins-o cu o mână, iar cu cealaltă mi-a înfășurat-o în lipie. M-am gândit că o fi vreun leac băbesc și îmi explică cum să-mi oblojesc piciorul cu probleme. Dar fierbințeala zilei de august, contactul cu mâna aceea străină și cu lipia cleioasă, care nu avea nici o treabă cu piciorul meu, era o combinație cât se poate de grețoasă.
M-am retras, încercând să nu fiu nepoliticoasă, însă gestul meu de refuz o irită în mod vizibil, la fel de mult cu faptul că nu puteam comunica, că eu nu-i pricepeam limba.
Am refuzat, zâmbind și i-am mulțumit pentru intenția ei, care-o fi fost aia. Iar copiii i-au spus în limba lor ce-am zis. Ea s-a uitat urât la mine. Cercelul i-a strălucit roșu sau vișiniu în soarele turbat și, uitându-se în ochii mei, mi-a spus ceva scurt, care se termina clar cu semnul exclamării.
She said: get lost! mi-a zis unul dintre băieți. Apoi au plecat la fel de furtunoși cum veniseră, ca un stol de țânțari, bâzâind un august fierbinte, descompus. Am intrat în casă și mi-am dezinfectat glezna îmbrățișată de lipie.

Plouă. Plouă atât de frumos, încât am oprit muzica să ascult ploaia. Scriu și ascult și mi-e bine. Și plouă. De nu s-ar mai opri!
Aș vrea să fie ziua ploii.
Mi-a fost atât de dor de ploaie, că i-aș face un tort și i-aș cânta „La mulți ani” chiar dacă nu știu să cânt. Și aș ruga-o ca vara asta să stea cu mine.
Nu! Să nu bată tot orașul, că lumea își ia vara vacanță și se duce la scăldat. Și se supără dacă îi plouă vacanța.
Să-mi stea mie în grădină. Să se lupte cu geamul și să-i spună povești. Să-mi inunde, dacă are chef, iarba și pomii și roșiile și să scalde toate veverițele nebune, imprudente ce fac zilnic echilibristică pe gard.
Să ude mai ales ratonii care pândesc strugurii copți și se urcă grași în vie și scuipă toată terasa cu pielițe verzi și sâmburi.
Să mă plouă pe mine de mine.