Azi e joi și vreau să scriu despre luni. N-o să uit ziua de luni prea curând. Nu c-a fost luni, dar câte-o zi e zăludă așa, degeaba. Parcă ajunge accidental în calendar. Ar fi fost iremediabil proastă, infernală de-a dreptul, dacă n-aș fi primit o veste bună care mi-a umplut bateriile și pornit motorașul la viteză maximă. Ziua de luni a fost de fapt o zi foarte bună, deși a fost una din cele mai proaste zile pe care le-am trăit vreodată.
A început de dimineață că cine se scoală de dimineață… prinde rush hour. În general cam așa m-am mișcat: un pas înainte și trei înapoi toată ziua, până când a venit vestea de care ziceam. Brusc planetele au părut să se alinieze, soarele să strălucească normal, nu ca un nebun cum o făcuse până atunci, lumea a redevenit simpatică, mașina mea cooperantă, aglomerația prilej de ascultat știri și muzică. Adică s-a reinstalat așa-zisa normalitate. Cel puțin așa părea. Însă, când o zi e hotărâtă să te pună cu botul pe labe, o face. Ceasul rău, pisica 13 intră în acțiune.

Eram la Gym, la YMCA, la una din cele mai frumoase locații pe care le-am văzut. Au tot ce-ți poți dori, mai multe săli cu aparate de gimnastică, mai multe studiouri unde se petrec concomitent clase, bazin mare de înot, jacuzzi, saună etc. Foarte mare, modern și frumos. Long story short, la minunăția asta de sală cineva mi-a spart lacătul de la dulap și mi-a furat telefonul și portmoneul. Cum în tot răul este și un bine, mi-a lăsat cheile de la mașină. Ar fi fost interesant să rămân și fără mașină. Sau și mai interesant și fără haine (eram la saună) ca Nică al lui Creangă.

A doua paranteză e că aici nu se prea fură. Adică de multe ori lumea își trântește lucrurile în dulap și închide ușița fără nici un stres, iar, când tu vrei să găsești dulap liber, dai peste ele. Închizi ușa și cauți altul. Lumea e mult mai neglijentă cu lucrurile. Își lasă chiar și mașinile deschise. Am pățit că m-am urcat într-o mașină asemănătoare cu a mea și, doar când am vrut să bag cheile în contact, am văzut că atârnau niște chestii ciudate rău la oglindă și m-am uitat cu atenție în jur și nu. Nu era deloc a mea. Am ieșit iute-iute. Nu era nici măcar aceeași marcă, să pot avea scuza că sunt identice. Semăna culoarea, era cam aceeași mărime și aproximativ parcată unde îmi aminteam eu că o lăsasem pe a mea. Și da, vorbeam la telefon.

În fine. După ce am trecut eu de șocul inițial, că nu-mi amintesc să mi se fi furat ceva vreodată, am realizat că am rămas fără telefon. Nasol-nașpa-horror! Că fără „deșteptul” meu, am rămas și fără juma’ de creier. Am realizat că nu știu nici un număr de telefon, cu o singură excepție: al meu. În fine, lucrurile s-au rezolvat în mare parte. Nu o mai lungesc cu detaliile despre ce a urmat. Că poliție, telefoane multe, drumuri să refac ce era urgent, respectiv permisul de conducere și cel de sănătate, să anulez cardurile. Sigur că am pierdut o tonă de poze și aveam motiv de bocit că era un telefon bun. Din fericire nu a putut să intre în el pentru că avea un sistem de autodistrugere care se declanșa când era furat.

Episodul doi.
Marți m-am dus din nou la sală, deși inițial am zis că nu mai calc acolo în vecii, vecilor, dar n-am vrut să dau și mai multă putere răului. Renunțând la rutina mea însemna să fiu și mai păgubită decât am fost inițial. Frica trebuie luată de coarne și învinsă. Surpriză! Discutând cu alte persoane, am aflat că era „epidemie” de spargeri de genul acesta, că se bănuiește o bandă organizată în spate, că poliția supraveghează.

Peste o lună aveam să aflu că două românce se ocupaseră de „curățarea” dulapurilor.

Asta se întâmpla în vara lui 2017, am schimbat sala de GYM de atunci. Siguranța și liniștea pe care le avusesem până atunci nu le mai am.
Răul lasă amprente, dar cred și sper să fie bumerang pentru cei care-l produc. O fi? Ce ziceți? O fi ca în basme că binele învinge răul și adevărul iese întodeauna la suprafață?