Un film color, ușor înmuiat în griuri ștergea înnebunit fața parbrizului. Mă fascina figura geometrică ce se întindea spre undeva-ul acela infinit ce alerga peste dealuri și prin păduri. Mașina încerca să-l prindă din urmă, iar copacii din lateral rămâneau întinși spre cer, aproape nemișcați, având o figură spășită de: venim și noi cu trenul următor.
M-am uitat în oglinda retrovizoare și am văzut imaginea răsturnată a liniei din față, repetată în spate, în același dans monoton de griuri și mi-am spus că lucrurile nu se schimbă. Viața merge înainte. De fapt nu, m-am corectat singură. Nu viața merge înainte. Viața stă pe loc ca o gară cu lumini și umbre, cu casiere stridente care oferă bilete la clasa întâi sau la economic. Noi mergem înainte. Noi pendulăm dintr-o parte în cealaltă a liniei cenușii care se întinde obositor mai mult decât putem pricepe și percepe.
Suntem doar o lacrimă ce se transferă cuminte străzii, fără să lase prea multe urme. Un pic de sare, lipită iute de roțile mașinii ce trece…

Flash – O lacrimă pe autostradă