Indubitabil, cu toții așteptam apariția cărții Luciei Stroilă. Nu știu de ce am ales acest cuvânt pretențios în introducerea volumului „Și vulturii uită să zboare”. Probabil ca o reverență de „bine ai venit, carte frumoasă și așteptată!”
Pe autoare o cunosc de multă vreme, mai bine spus o citesc de mult, dar cum poți cunoaște cel mai bine un om? Nu citindu-i sufletul? Nu amestecându-te cu litera lui frământată în durere și-n bucurie?
Vă spuneam și cu alte ocazii că scriitorul nu se măsoară în numărul de cărți publicate, ci în simțirea ce atârnă ca plumbul în cuvântul pe care-l zămislește și care te plesnește, te topește și te reinventează pentru că, în prezența literei, Universul lui moare și renaște, iar tu, ca cititor, ai cheia. Ți-e permisă prezența în intimitatea ecuației vieții.
Lucia este un scriitor versatil, care din țărână face portrete dumnezeiești, cu mâinile goale smulge durerea și o așează sub reflectorul judecății clare și reci. Se detașează ori se topește în amintirea unui trecut pe care-l iubește și-l disprețuiește în același timp, dar pe care și-l asumă neîndoielnic.
Poezia îi este bisturiu și zbor, atât de înalt că uneori amețește în vârtejul propriei metafore ce se zbate în nori.  Alteori e o stare de fapt răsfirată în detalii scoase la lumină aproape intuitiv, imagini de o sensibilitate manifestă, toate sugerate printr-o armonie fluidă a versurilor. Iubirea îi este dantelată, timidă, pătrunzătoare, totală.
Lumea ei se rostogolește voalat ca un zbor de vultur, când puternic, când obosit, pentru că „Și vulturii uită să zboare”. Își strânge brațele cuib și căldură sau dimpotrivă devine copac. „Îmi crescuseră crengi,/mă agățam cu ele de cer/și ceru-și oglindea stelele/în florile mele.”
Versul ei e când ludic, când serios, când apăsător, când mreajă de stele. Anotimpurile primesc alte valențe, iubirea e la reducere de Black Friday și în general valorile se răstoarnă și-apoi privesc mirate; ea însăși este un abur „risipit în pragul dimineții,/soarele mă destramă în mii de culori/și-n zborul albastru mă zbat să le-adun/să desenez pentru tine un curcubeu,/dar visul îți zboară hoinar/spre o pădure verde de fag.”
Poezia Luciei Stroilă se află sub semnul albastrului, sub semnul zborului. Ea însăși e un ochi mare, albastru care scrie.
E o sinonimie pur întâmplătoare între vers și om, pentru că irisul ei poartă cuminte aceeași nuanță, ca un soi de uniformă poetică.
Iar aripile…, ei bine aripile se înalță în versuri de o simplitate covârșitoare uneori, alteori sofisticat arcuite, analizând și asumând filosofii de viață,
trasând coordonatele unui univers cu margini transparente. Lirica acestui volum e o încercare de zbor, un atelier de făurit aripi.
„Și vulturii uită să zboare”, cu onoare și bucurie publicat de SIONO, deși debutul ei literar, are o scriitură matură, rotundă, împlinită.
Cartea poartă semnătura și implicarea deosebită a graficienei Sandra Segal, un om care filtrează artistul și opera și abia apoi construiește coperta. Culorile și imaginile se întâlnesc într-o armonie delicată, formând un volum pe care cu siguranță îl doriți în bibliotecă.

Cartea poate fi comandată de azi la SIONO librăria:
https://www.sionoeditura.com/product/si-vulturii-uita-sa-zboare-lucia-stroila/