Am văzut de curând niște poze frumoase care mi-au trezit nostalgii și amintiri. Involuntar mi s-a născut în minte sintagma „pe vremea mea”. Probabil că ianuarie, lună ce-și strânge puii-n cuib, că afară e răcorel și ieșim mai mult de musai decât de voie bună, e prilej de revelații, meditații, introspecții și dor. Dor de noi în anumite perioade ale vieții, pentru că „pe vremea mea” e mușcător nostalgică și într-o oarecare antinomie cu vremea de acum, deși oarecum și asta e „vremea mea/noastră” pentru că visceral o consumăm, o analizăm și ne străduim să ne aplicăm ființa la vreme și vremuri, să dăm timpului taxa de protecție, să ne milogim să fie îndurător și să o lase mai moale cu graba, că poate merge și pe jos, nu doar în viteza a zecea.
Pe vremea mea diplomele se puneau pe un panou de onoare. Acum avem perete de FB unde afișăm toate superlativele absolute ale vieții. Cu plus ori cu minus. În general cu plus. Ce facem, ce dregem ori ce nu facem, dar am face. Pe scurt, agăț în cui diploma primită cu toată dragostea de la Observatorul de Toronto unde am de niște ani rubrică permanentă în ziar – FORMA TIPĂRITĂ. Pentru că pe vremea mea se scria pe hârtie masiv și, deși iubesc și online-ul (drept dovadă am colaborări prețioase și trainice), hârtia scrisă rămâne dragostea dintâi. Am o duioșie pentru cartea pe hârtie, pentru mirosul de tipar proaspăt. Azi, mulțumesc ziarului Observatorul de Toronto că avem o relație de cuvânt și gând în trai tricolor, deși suntem hăt departe, la opt mii de kilometri de țărișoara amintirilor noastre, de patria mamă. Aprecierea lor mă onorează. Pe românește.

„Vreme trece vreme vine/Toate-s vechi și nouă toate… ” , după cum zice „Luceafărul”, neasemuitul, că tot a fost aniversarea lui acum câteva zile.