E miercuri dragi prieteni. E ora divinei, nu comedii à la Dante Alighieri, ci a cafelei. Plus parfum de carte tipărită. Plus (azi, jur că doar azi) aromă de brânzoaică. Așa le zicem noi la Cluj, dar în Moldova se numesc Poale-n brâu și, adevărul e că am rețeta de la Jamila. Iar cu pozele lui Ami de la Iași (Iași drag unde nu am ajuns niciodată, dar îl iubesc prin prisma trecutului literar glorios și a dragelor contemporane: Ami, Simona, Dana, Veronica, Ofelia), merge bine pufoșenia asta bună de care ar trebui să fug ca de necuratul. Că pufoase ele se transformă în pufoase eu. Însă amân tăiatul carbohidraților de pe listă pe când va fi mai frumos afară. Aici e frig și gri cu alb și cer mult și stradă goală, numai bine de povești la cafea.

Vă spun cu mâna pe inimă că sunt câteva lucruri sfinte care-mi umplu inima de bucurie și sufletul de stele. Printre ele e omul luminos și cartea. De aia am devenit parte din SIONO și nu vă spun câți oameni frumoși se adună și câte emoții sunt în jurul nașterii unei cărți.
Și când cartea face pași și zboară din cuib și se duce hăt la cititori din toată lumea și se așează cuminte pe rafturi în librării, crește inima de bucurie și ochiul lăcrimează. Știți că iubesc cartea, că trăiesc in patria ei de când am aflat că Dumneazeu a creat omul și litera. Și chiar și la capăt de pământ eu tot cu litera românească adorm în brațe și poștașul a devenit una dintre marile mele iubiri, pentru că-mi lasă adesea la ușă cărți SIONO.

Pe Fabiola majoritatea o cunoașteți. Scrie bine și face poze frumoase. Profesional. A debutat în antologia SIONO „Nuanțe de piper și ciocolată”. A iubit volumele și le-a dus la mare și le-a făcut poze cu valuri și nisip, cu scoici și cu struguri, și ne-a invitat în orașul ei și-n librăria ei de suflet.

Sunt frumoși oamenii frumoși. Oamenii cu sufletul în palmă. Pentru că de acolo izvorăște și scrisul și imaginea care se strecoară în aparatul de fotografiat. Azi am vrut să vă spun despre ea. Să o descoperiți dacă nu o cunoașteți, să o citiți dacă nu ați făcut-o.

Ai pictat vreodată trăiri ce ți-au descătușat preaplinul inimii? Ai hașurat emoții în cele mai vibrante culori? Ai atins timid cu vârful degetelor visări de necuprins? Rațiunea ți-a fost răvășită de izvorul cald și sincer al lacrimilor tale? Când ai făcut și simțit toate acestea, abia atunci și doar atunci, știi. Iubirea ți-a pătruns adânc în vene, iar tu ești, în sfârșit, fericită.

Gândul meu te mângâia de dimineață pe obraz. Gândul meu îți ciufulea părul și te făcea să-mi zâmbești. Gândul meu ținea sufletul tău în palmă și îi șoptea cuvintele netrăite, dar simțite. Gândul meu îți alina singurătățile insuportabile, tăcerile nesfârșite, visele legănate în pașii de dans doriți. Gândul meu era acolo, chiar lângă tine. Gândul meu a fost plecat tot timpul să te caute, să te cheme, să nu-ți lipsească.

Gândul meu și numai autenticitatea lui a putut să mi te aducă înapoi când doar speram. Doar visam. Gândul meu te-a însoțit ori de câte ori ți-a fost greu, ți-a dat puterea să mergi mai departe. Gândul meu mă doare de fiecare dată când știu că ai renunțat din nou. Gândul meu este incapabil să fie uitat. Gândul meu e uneori insuportabil de alinat. Gândul meu te însoțește peste tot, oricât vrei să-l alungi. Gândul meu e atingerea de aripă a dorului.

Gândul meu te iubește.

Dar el, gândul, nu e suficient.

Aș vrea să știu cum să mă vindec. Aș vrea să știu cum să mă iubesc, cum să mă văd așa cum sunt. În fiecare zi lucrez la asta, mă recompun, mă readun, mă strâng ciob cu ciob, amintire cu amintire, vis cu vis sau speranță cu speranță, dar știu cât de dificilă e migala asta. E de ajuns o singură imagine sau o melodie ca să scap din mâini tot ce-am adunat cu greu din mine. Mi-am ales gândurile cu grijă…

(Fabiola Ion – Gândul meu – Nuanțe de piper și ciocolată)