Theo are 18 ani și, tot ce pot să vă spun, e că o să auziți mult de ea.
I s-a întâmplat ceea ce visează fiecare dintre noi, adică un soi de vis american – generic numit așa.
A scris la editură, a trimis un manuscris, iar noi am decis să-l publicăm.
Pur și simplu și uite-așa.
Când o editură decide să te publice pur și simplu și uite așa, un miracol se întâmplă.
Mai ales când ai 18 ani.

Acum câteva săptămâni, plictisită fiind de tot ceea ce îmi ofereau rețelele de socializare, eram aproape să-mi abandonez telefonul pe canapea pentru o ceașcă de cafea și o carte bună (poate niște teme), când am dat peste o postare care invita publicul să realizeze un top 5 al cărților lor preferate și să posteze răspunsurile în comentarii. Și am stat să mă gândesc, ideea obligându-mă să evadez din tiparul plictiselii și al procrastinării pentru câteva minute. Primul titlu care mi-a apărut extrem de clar pe suprafața retinei a fost “Rage”, o povestire scurtă a autorului meu preferat din toate timpurile, Stephen King. Apoi, la fel de rapid, au urmat “Sânge satanic” de Cristina Nemerovschi, “Omul de cretă” de C. J. Tudor și “Obiecte ascuțite” de Gillian Flynn. După aceea, pauză. Blocaj total. Am căutat în adâncul minții mele, însă în van. Nu am găsit o a 5-a carte care să-mi trezească dorința de a o reciti până i se vor strica paginile. Dar asta s-a schimbat în momentul în care am terminat ultima frază din “Ana”. Nu cred că am pățit vreodată, în cadrul vreunei lecturi, să sufăr atât de tare alături de personaje și să plâng într-atât de mult încât paginile să se umezească, iar pentru a continua povestea, să fiu nevoită să așez cartea pe calorifer. “Ana” a trezit în mine emoții, emoții puternice, ardelenești, istorice, melancolice, chiar nostalgice. Scumpa mea Em, ai avut perfectă dreptate. “Ana” e…altceva. E o explozie de cuvinte pe care le trăiești, sunt vii, iar când nu ești atent, te scot din valea fericirii și te aruncă în prăpastia disperării. Mă așteptam să citesc o versiune feminină a romanului “Ion”, iar asta mă neliniștea puțin (scrisul lui Liviu Rebreanu este mult prea prăfuit pentru gusturile mele adolescentine). Însă modul în care contemporanul și istoricul sunt împletite în felul în care sunt în “Ana”, îmi demonstrează contrariul. “Ana” nu se aseamănă cu “Ion”. “Ana” e actuală, e “trăibilă”, e nemaipomenită. “Ana” e…altceva.

Theodora