Superstițiile și semnele fac parte din viață și, oricât de teluric am fi înfipți în propria existență, tot se întâmplă ca mesaje din alte lumi să ajungă la noi. Am decis să pun pe hârtie aceste lucruri ciudate, întâmplate mie. Inițial nu am scris din teamă, gândindu-mă că poate nu e de bun augur să scriu, să dau concretețe acestor ciudățenii, care au intervenit în viața mea odată cu plecarea în moarte a tatălui meu.
Înmormântarea lui a fost ultimul eveniment petrecut într-o lume normală, desfășurată simplu, ca și cum ai încheia ultimul nasture la o haină pe care apoi o arunci în foc. A urmat pandemia și tot coșmarul pe care îl trăim de atunci ca oameni și ca societate.
În timpul înmormântării s-a pornit o furtună cruntă. Lumea își făcea cruce, pentru că violența rafalelor și fulgerelor era incredibilă pentru un început de martie (2 martie). De geamurile mari ale capelei se băteau crengile unor copaci, care păreau a-l jeli pe tata împreună cu vocea preotului și sufletele noastre lichefiate sărat pe obraji.
În aceste momente nu-ți pasă. Durerea te imunizează. Am receptat ca și cum aș fi fost detașată de corpul meu. Însă în momentul în care slujba a luat sfârșit, un soare incredibil a curățat iute cerul și m-a obligat (asta am simțit, asta simt și acum) să înțeleg că tata e ok. Că tata e bine. Că tata e liniștit. Un soare total antinomic cu starea generală (cu furtuna violentă sfârșită brusc ca un fermuar iute tras) a răsărit și l-a condus spre ultimul drum până la mormânt. Nu a fost nici coincidență, nici nu m-am autosugestionat. A fost la fel de clar ca și cum aș fi primit un telefon. Zâmbetul divin mi-a așezat un soi de liniște în suflet. Nu mi-a astâmpărat durerea. Nici vorbă. Dar am știut pentru că am înțeles, deși nu am înțeles…
Am priceput că ceva venit dintr-o zonă inaccesibilă îmi vorbește.
Apoi visele. L-am visat de câteva ori. De fiecare dată era în stradă, de fiecare dată îmi zâmbea și imaginea lui, de fiecare dată, era mai tânără. Era tata din timpul copilăriei mele. Imagini pe care nici măcar nu mi le aminteam conștient. Și de fiecare dată m-am trezit zâmbind, bucuroasă de semn, bucuroasă de mesajul că e bine și mirată de imaginea tatălui meu întâlnit – nu vârsta și fața cu care plecase, ci una mult mai tânără – imagini stocate de memoria mea, nu din poze.

Un alt semn pe care nu am știut și nu știu să îl interpretez au fost bufnițele.
Exact după înmormântare eram în curte, duceam ceva și dintr-odată am întors privirea. Trei perechi de ochi mă urmăreau. Trei bufnițe uriașe, ca trei pisici grase întorceau ochii după mișcările mele. La contactul vizual au zburat, arătări uriașe. Cu aripile desfăcute păreau niște vulturi.
La prima vedere am avut un șoc.

M-am speriat de ele. Logic că m-am speriat. Nu am văzut niciodată bufnițe atât de aproape. În plus erau gargantuești. Niște arătări impresionante, imobile, cu priviri la unison ce mă urmăreau. Instalate în cireșul din fața casei, apoi în păr, apoi în nuc. Au „păzit” casa aproape doi ani. Ne-am obișnuit oarecum cu ele (ce puteam face?), deși erau prezențe ciudate, tăcute… vederea lor îmi făcea pielea de găină. De fiecare dată la fel, niște baloane uriașe de pene, cu ochii lor uriași și privirea fixă. Când întorceam privirea către ele, își luau zborul, ca și cum ar fi disprețuit profund orice contact vizual.
După doi ani au dispărut ca și cum nu ar fi fost vreodată. Nu știu de unde au venit și nici unde au plecat. Mă trezeam noaptea din somn, mă apropiam de fereastră. Erau acolo. Vedeam niște pete mari într-unul dintre pomii din fața casei.

Nu am nicio explicație. Nu mă preocupă ocultismul. Nu am căutat simboluri sau explicații. Ce v-am spus a venit din ce am simțit și astfel am știut. Nu explic freudian visele cu tata. De fapt chiar dacă un psiholog ar încerca să-mi dea o lămurire, poate mai elaborată, bazată pe știință, poate mai convingătoare – pentru mine ceea ce am simțit extrasenzorial este realitatea.

PS. Mie îmi sunt simpatice bufnițele. Dar arătările ăstea nu aveau nimic simpatic. Creepy!