Sunt sigură că te-ai aflat și tu, dragă prietene, într-un avion gata de decolare, așa cum sunt eu acum. Ai făcut check-in la zborul pentru Canada. Te-ai așezat la locul tău, după ce ai fost scanat, măsurat, trecut prin tot felul de filtre cunoscute sau mai puțin cunoscute. Ai pierdut multe ore prețioase chiar înainte de a începe zborul propriu-zis, zborul celor opt mii de kilometri interpuși între cele două acasă ale tale.

Ai avut și tu sufletul împărțit în două jumătăți perfect egale, strânse ca o lămâie de tristețea despărțirii „până data viitoare”, dar bucuros, în același timp, că te întorci la cuibul tău, în țara ta adoptivă, unde ai decis să trăiești.

Poate că în escala de patru ore, în care aveai intenția să citești ori să lucrezi, s-o fi lipit și de tine vreo doamnă emoționată, bucuroasă „că mergeți și dumneavoastră la Toronto”. Poate ai luat-o cu tine, muiat de licărul acela de disperare și recunoștință, înduioșat de teama pe care i-ai citit-o în ochi: dacă se pierde? Dacă nu se descurcă? Ai acceptat-o lângă tine, cu gândul că așa fac toate mamele de copii care au emigrat în Canada. Mame care nu știu engleză și le tremură sufletul în ele în fața aventurii uriașe a drumului. Dar trec munții și norii, își înving teama de zbor, știind că la capăt de drum sunt puii lor. Poate și tu ți-ai schimbat planurile și, în loc să citești, ai ascultat poveștile despre cum se descurcă copiii doamnei în țara străină. Și te-ai uitat la fotografiile ei, neinteresante pentru tine, dar atât de valoroase pentru ea. Imagini asemănătoare cu ale tale și cu ale tuturor românilor emigranți.

Căci părinții vin la noi atât cât pot, cum pot, aducând pe lângă țuica și poate alte bunătăți românești care-ți plac, toată emoția copilăriei și tinereții tale. Și-ți mai aduc ceva. Bucuria imensă care-ți udă ochii atunci când poarta se deschide și tu îi îmbrățișezi în aeroport, simțind în părul și hainele lor parfumul acela de drag și de departe. De acasă.

O bunică a venit la nepot. Nu știa nici engleză. Și nici n-a avut noroc de vreun călător cu suflet mare care să o îndrume pe românește. „Cum te-ai descurcat bunică?” a întrebat-o nepotul. „A venit la mine o doamnă tare cumsecade, doamna Cuzmi. Și mi-a adus și de mâncare, și băutură. N-am înțeles ce zicea, dar zâmbea tare frumos și de câte ori vorbea cu mine zicea cuzmi”. (Era stewardesa care spunea excuse me).

E drept că avioanele zboară în ambele direcții, iar dorul nostru este mult diluat acum, pentru că atât comunicarea cu ai noștri, cât și deplasarea sunt mult mai ușoare. Însă o undă de nostalgie toți purtăm în buzunare. Nu mai e ca pe timpuri, când românii erau puțini și singurul mod de a putea afla vești de acasă era clasica scrisoare, care făcea săptămâni până la destinație.

Am fost întrebată de curând dacă dorul de casă, dacă dezrădăcinarea, mă face să scriu românește. Și-am spus din tot sufletul că nu. Rădăcinile noastre sunt natante. Noi am devenit cetățeni universali. Cei de pe pământ îmi sunt aproape. La o aruncătură de băț, chiar dacă aruncătura aceea măsoară 8000 de kilometri. Dorul e unul singur. Pentru cei care-au plecat în alte dimensiuni. Atât. În rest, trăim un firesc în care învârtim fusul orar.

Un pic din primăvară mea și cel mai recent articol din Observatorul de Toronto, unde, de ani de zile, am o rubrică permanentă, care mi-e tare dragă.

O primăvară senină ve doresc!

A voastră

Em Sava