De ce dăruiesc extrem de rar propriile cărți? Nu din parcimonie. Nici vorbă. Ci pentru că nu îmi place să bombardez oamenii cu mine, cu ceea ce am scris, cu gândurile mele, cu sufletul meu așezat în cuvinte.

A dărui propriile cărți altora, îmi pare o formă de agresiune. E ca și cum i-aș sili pe ceilalți să mă ia cu ei acasă. Ca și cum i-aș obliga să bage pe gât o mâncare pe care eu o iubesc, însă lor nu e sigur că le place.

Desigur că dăruiesc cu drag o carte atunci când simt/văd/aud că persoana respectivă și-o dorește. Ori atunci când admir din tot sufletul pe cineva și cartea mea e sinonimul unei îmbrățișări-dialog. O dau cu toată dragostea, știind că merge într-un acasă, că e pe mâini bune.

Da. Dăruiesc foarte rar propriile cărți. Nu din zgârcenie, ci dintr-un fel de sfioșenie. În definitiv, e ca și cum m-aș dărui pe mine.

Desigur, am și greșit uneori: ori nedăruind (neavând percepția corectă pe moment și sesizând după…), ori dăruind unor persoane de care cartea s-a lovit ca mingea de ping pong în perete.

Dar a fost rar. Rarisim. Excepții de la regulă. Inevitabile. Lecții de la viață…

În rest, cărțile mele se odihnesc în librării de unde, tiraj după tiraj, ajung la cititorii mei dragi, care-mi primesc inima și mi-o trimit, atât de frumos, la schimb, pe a lor.

E un șah absolut fermecător.

Apropo, de curând am și trei e-Book-uri. La cerere, „Ana” a apărut imediat după publicare în format electronic, pentru a ajunge mai ușor în diaspora – mai ales că era pandemie. Însă „Orizuru” și „Promisiuni” sunt noi nouțe. Posibil să apară și „Pași” sub același format.