Obișnuia să îmi spună tata – mai ales după ce ne-am mutat în Canada – că e mare lucru să ai noroc de vecini buni. Că neamurile și familia ți-or fi ele aproape sufletește, însă, când geografia sună clopoțelul de urgență, vecinul e primul care-ți sare în ajutor. La vremea aceea, mărturisesc, mi-au trecut pe lângă urechi aceste vorbe, la fel ca multe altele, la fel de însemnate. Însă ele au rămas înregistrate într-un colț al minții mele, de unde revin periodic, certificând adevăruri general valabile, care se construiesc în jurul meu ca un cuib, odată cu trecerea anilor. 

Omul bun e o binecuvântare, iar când locuiește pe strada ta, gard în gard cu tine, e cadou personal de la divinitate. 

Am avut de-a lungul timpului parte de persoane minunate, care, încet, din vecini s-au transformat în prieteni, iar, după o vreme, i-am putut numi familie. Și la Cluj, și în Kitchener, și mai apoi în Toronto. 

Fernanda locuiește în dreapta casei noastre și are două fete de aproximativ vârsta noastră. E un pic mai mare decât mama, însă are același spirit de cloșcă drăgăstoasă, aceeași înțelepciune și aceeași neoboseală de gospodină în continuă activitate. Pe scurt, e mama noastră portugheză. 

Fetele ei, croite după același model, au o bunătate atât genetică, dar și dobândită din educația dată de niște părinți buni. Zarurile au căzut bine și ne-am împrietenit.
Aida, fata cea mare este cel mai pozitiv și cald om pe care îl cunosc, deși am o listă generoasă. Locuind în același cartier cu noi, vine zilnic la Fernanda, în consecință o văd foarte des. 

În afară de vorba bună și privirea directă, fata cea mare a vecinei noastre emană o energie pozitivă și o încredere în ea însăși, o bucurie a înțelegerii vieții și o inteligență vie. Nu ai cum să nu te simți bine în preajma Aidei, pentru că este un om cultivat și informat, cu un simț al umorului ieșit din comun. 

Ieri ne-am întâlnit ca de obicei, la gardul dintre grădini și, discutând despre vremea ciudată care se înverșunează parcă împotriva umanității, a spus ceva care m-a făcut să râd. „Cu siguranță mama natură e la menopauză, așa se explică schimbările din ultima vreme.”

Noi nu suntem grădinari de soi. Așa s-a nimerit. Deși iubim natura și ne îngrijim bucățica de pământ din preajma casei, nu avem pasiunea straturilor sofisticate, încărcate cu zarzavaturi și flori. Dacă în vecini e farmacie de rondouri, soldățește aranjate cu tot felul de roade ale pământului, noi am plantat iarbă, avem flori care cresc an de an și am lăsat doar un colțișor pentru zarzavat. Și asta la sfatul Fernandei, pentru că: „e păcat! E bun pământul. De ce să nu culegeți și voi roșiile voastre?” Așa că am cultivat an de an câte ceva. Anul acesta hotărâsem să lăsăm doar iarbă și flori, mai ales că am fost plecați într-o vacanță și ne-am întors cu ceva vreme peste perioada în care se plantează legumele. 

Însă omul propune și Dumnezeu dispune. La întoarcere ne așteptau cuminți răsadurile pregătite de vecina noastră. Toate argumentele noastre s-au topit în fața gestului ei. Nici nu am îndrăznit să-i spunem intenția noastră inițială. Cum să nu pui roșii cu vecini atât de buni și grijulii? Pentru că nu doar grădina rodește, ci și inimile noastre.