E luni, iar eu iubesc zilele de luni. 

Convențional pentru unii, obositor pentru alții, începutul de săptămână creează în mintea mea o bucurie proaspătă, născătoarea unei energii uriașe. Însă dulce, ca o licoare cristalină ce-mi infuzează cu oxigen venele, scrisul mă fură. Puțin, doar puțin să scriu… Nou document, luni, cafea… ce stare de bine! 

Am dormit mult în ultimele trei zile. Știu că vina o poartă NyQuil-ul luat după indicațiile doctorului, însă mi-am încurajat trupul: dormi, e bine că dormi, te refaci. Nu ești martorul mucelilor absolute, care îți scutură bine fiecare atom. Dormi și păcălești. Bravo ție! Virusul n-are cu cine lupta și se retrage plictisit. E leșinat, se târâie cât poate, apoi pocnește de singurătate, indignat că nu-l bagă nimeni în seamă. 

Acoperișurile caselor sunt albe, zăpada pudrează grădina, iar eu scriu. 

Am pus muzică ambientală. N-am dat importanță când am ales-o, dar m-a trezit din armonia aceea calmă și liniară, căreia nu-i dai atenție, la fel cum nu dai atenție aerului, niște sunete dulce-ascuțite. Am ridicat ochii din laptop înainte ca logica să percuteze gândul. Păsările. Păsările din resorturile caraibiene. Negre și sfătoase, punctând casnic din cuiburile lor, ascunse prin palmieri, liniștea dimineților turcoaz. Primul meu gest dimineața: tras draperiile, ieșit pe balcon și inspirat la capacitate maximă nebunia albastră, tăcerile împletite dintre cer și ocean, și sunetul ascuțit, exotic, ca un condiment teribil de parfumat al zburătoarelor necunoscute (nu m-am obosit să văd cum se numesc, doar le-am înnobilat cu majusculă în mintea mea). 
Ca o madlenă proustiană, sunetul m-a proiectat la mai puțin de două săptămâni în trecut și m-a apucat iarăși dorul – acest sadic însoțitor constant al vieților noastre – de valuri, de diminețile devreme trezite și plimbatul pe malul oceanului. Lungi și epuizante, cu călcâiele îngropându-se în nisip uneori, alteori ocolind armatele de jellyfish – în Cuba sunt niște creaturi absolut fascinante, cu creasta albastră, tivită cu roz. Par făcuți de mâna omului, atât de nefiresc plastifiați par. Cubanezii se tem de ei. Când oceanul e furios sunt foarte mulți pe nisip, plus alte creaturi ciudate. 
Și scoici minunate. 

Ți-am spus că am găsit o scoică albastră? Eu nu cumpăr suveniruri. Adun scoici și construiesc amintiri.