Rutina e alb-negru. Cel mult sepia. E o zi când înghesui în geantă o bucată de ianuarie, niște soare, plus sămânță de evadare.

Rutina întinde sub roți un drum lung și clar între două puncte fixe: eu și tu.

De la mine la tine e toată filozofia asta numită viață, sau fericire, sau respirație, sau cafea de dimineață, făcută de tine și împărțită generos de mine. Cu tine.

Rutina e liniștea pe care îndrăznim uneori să o pieptănăm cu vorbe mari. E umbrela uitată sistematic acasă de mine, pentru că în lupta cu furtuna am învățat să dansăm în ploaie. Mai strănut câteodată. Eu.

Rutina e șansa ori binecuvântarea de-a respira împreună același ianuarie alb-negru, ori cel mult sepia. E o zi ca oricare alta, cu soare și drum lung…

PS. Am găsit textul ăsta vechi și am realizat (încă o dată) că, pe cât sunt de ordonată și organizată cu lucrurile fizice, pe atât de multe texte împrăștiate am peste tot.