Azi e un frig cu zurgălăi. Am ieșit din casă cu intenții onorabile și gimnastice. Însă, după două sute de metri, cu ochii lăcrimând, m-am întors, lăsând eroismele pe altădată. Cum sunt sensibilizată de la răceala/gripa ce-o fi fost, am zis că fuga e rușinoasă, dar e sănătoasă. Fuga de la locul acțiunii. Că fuga-fugă e și mai sănătoasă și mai aprigă cardio și alte cele. În fine, sunt -11, dar cu vânt sunt -17.
Satisfacția mea majoră e că în Kitchener e mult mai frig.
Acu’ o să ziceți aia cu capra și cu iarba, dar jur că nu mă bucur de necazul bieților kitchener-ieni(?), însă încă retrăiesc senzația de mirată bucurie când am descoperit, după 13 ani de locuit în orașul cu pricina (și de îndurat severitățile hibernale), că Toronto e mai blând și vara, și iarna. Pentru mine a fost paradisiacă descoperirea. Și practic, am simțit Toronto ca pe o nouă emigrare, cea adevărată, pentru că în Kitchener mi-a plăcut pentru că m-am obișnuit, însă Toronto pentru mine e altceva. E vorba despre chimie, aceeași, pe care o simți și față de oameni.
Am intrat să vă spun, ca de luni, așa, două vorbe la repezeală, fără un gând anume.
Doar să vă urez să fiți bine, că viața e un bob de lacrimă cu două jumătăți egale. Ca ziua și noaptea. Lacrima bucuriei și lacrima supărării.
Și-ntre ele se-ntinde, ca o bandă desenată, traseul sinusoidal al sorții noastre.