O domniță, cât se poate de conațională, m-a tras de urechi.  Desigur, la figurat și desigur, virtual. Spun domniță, deși habar n-am câți ani are, iar la profilul de FB n-are poză. Însă mi-a spus că e gravidă cu primul copil, de aici presupunerea mea că e o doamnă mai mică.

Nu e prima oară când cineva îmi pretinde ceva pe motive naționale. Acum, să nu crezi că aș fi vreo inimă rea, care întoarce spatele unui semen în nevoie, român el sau nu. Dimpotrivă. Însă când acest ajutor poate constitui un posibil deserviciu adus mie sau familiei mele, mă trag cu un pas înapoi. Și nu risc. 

Îți spuneam mai demult cum, pe la începuturi, săream ca arcul când auzeam vorbindu-se românește și mă lipeam de vorbă ca guma de mestecat. După o vreme am înțeles că românul nu e chiar rara avis pe aici; comunitatea mioritică e generoasă. Și nu toți se bucură că sunt eu româncă și am chef de vorbă. Ba chiar unii, prinzându-se că ești de-al lor, o dau pe englezește. Experiențele sunt variate, oamenii diferiți. Și am învățat nu doar că aceeași tipologie se întâlnește la toate popoarele, dar și că pădurea cu uscăturile-i aferente e uniform distribuită pe globul pământesc. Sunt și români faini, așa cum sunt și canadieni faini. Și viceversa. 
În fine, domnița cu pricina, care e doar un exemplu aleatoriu – sunt convinsă că și tu ai avut genul acesta de experiențe – s-a ofuscat toată și, în scurta conversație de maximum cinci minute, a avut vreme să-mi reproșeze ferm insensibilitatea la faptul că e și gravidă, și nouă în Canada. Pe scurt, avea nevoie de ceva de la mine, însă îndeplinirea dorinței ei era condiționată de furnizarea unor documente pe care nu le putea obține din cauză că era nou venită. Eu, în opinia ei, trebuia să închid ochii și să accept, chiar dacă, pe termen lung, acest lucru mi-ar fi putut aduce prejudicii. Legea, în opinia ei, trebuia ocolită și ignorată în situația de față, pentru că, repet, ea era româncă. În plus una gravidă. Am încercat, cu empatie, să îi explic cum stă treaba, însă iritarea i s-a transformat în ironie, apoi în cuvinte grele despre mândria – sau lipsa ei – de a fi român. Am renunțat, în cele din urmă la dialog, lăsând-o în drumul dezamăgirilor ei naționale. 

Întâmplarea în sine m-a lăsat cu un gust amar. Chiar dacă-i voi uita numele și cuvintele, va rămâne mirarea că unii oameni pot invada pe alții cu vorbele și nevoile lor, puse ca un pistol la tâmpla celorlalți, cu șmecheria de a scurta drumul regulilor și a ascunde sub preș legea. 

Nu e nici prima, nici ultima întâmplare de acest gen. Până la urmă lumea în care trăim e o junglă, o pădure de lămâi, din care încercăm cu toții să facem limonadă. Uneori reușim. Alteori ni se strepezesc dinții, privim prin tunel, știind că luminița ne așteaptă la capăt, chiar dacă în anumite zile ea pare a se îndepărta precum Mecca. Însă speranța moare ultima. 

Iar eu, la început de an, vă urez să fiți sănătoși și să aveți parte în viață de oameni ce poartă, nu neapărat stindardul tricolor, ci cel al respectului și corectitudinii. Ne iubim conaționalii.  Dar omul bun e bun, indiferent de limba pe care o vorbește. 

Ianuarie  – 2024 – Observatorul, Toronto