Azi am împlinit 23 de ani. De… Canada.

Acum 23 de ani ajungeam într-o Canada somnoroasă, abia trezită la primăvară. Bocisem tot drumul. Pe ascuns, să nu mă vadă Tudor. Să nu-i sărez lumea lui mică și frumoasă. Despărțirea de ai mei a fost sfâșietoare – am fost foarte apropiată de părinți.

În plus, habar nu aveam unde venim. Aveam în minte un film vag și roz, trimis în țară de cei plecați. Porțile României erau aproape ermetic închise, iar realitatea își dilua culorile, trecute prin filtrul celor opt mii de kilometri.

Ne aștepta aici un văr foarte îndepărtat al soțului meu, cu nevasta din dotare. Nu-i cunoșteam. Îi depistase pe ultima sută de metri soacra mea, care a fost tare descurcăreață și s-a bucurat că vom avea pe cineva la capăt de pământ.

N-a fost cea mai grozavă experiență întâlnirea cu ei, pentru că nu puteam găsi în lumea asta mare oameni mai diferiți decât noi. Ce era pentru noi tavanul, pentru ei era podeaua. Și invers. Valori diferite, sfaturi neconcordante cu viețile noastre, eventuale supărări din partea lor pentru că nu le urmam traseul. Am povestit despre asta…

În seara aceea – era vineri – am aterizat într-o lume nouă și la propriu, și la figurat. Iar în ziua următoare, în 29 aprilie, aveam să uit de lacrimi, ocupată să mă mir de ce văd și doritoare să încep să punem bazele noii noastre vieți. Soarele răsărise pentru noi într-o țară absolut superbă. România era cu noi, în noi.

Azi am senzația că timpul s-a oprit în loc, că venirea noastră aici s-a petrecut ieri. Și că toate luminile și umbrele care ne-au străbătut de-a lungul anilor au aparținut altor vieți.

23 de primăveri…

PS. Lalele sunt din grădina mea. Azi a plouat.