Îmi este foarte greu să comunic.
Nu are nimic de-a face cu voi. Ci cu mine.
Știu că paleta de sentimente adresată mie este sinceră, bine intenționată și îngrijorată.
Faptul că nu vă răspund nu e pentru că nu vreau, ci pentru că nu pot.

Pe planeta pe care m-am mutat, fără voia mea, acum mai mult de două luni de zile se vorbește o altă limbă. Pe care voi nu o cunoașteți și nici nu doresc să o cunoașteți. Este singura limbă care nu trebuie cunoscută de nimeni. Și aș da orice pe lumea asta ca să nu o cunosc nici eu.
Din păcate am devenit fluentă în limba asta nouă.

Îmi răsar copaci pe limbă când încerc să răspund la mesaje, la comentarii. Nu mi se mai articulează cuvintele, gândurile, emoțiile. Nu pot vorbi cu subiect și predicat. Mi se ofilesc degetele.
Încerc. Dar copacii au spini și mă rănesc la fiecare respirație.
Și nu pot decât să mă tac, deși n-am tăcut niciodată, iar tăcerea asta atât de presantă, atât de acută, atât de neagră e otravă.

Cristina a înotat împotriva curentului, a sfredelit non-limba mea și mi-a extras câteva vocale, apoi câteva consoane. Apoi m-a sfătuit să încep să vorbesc aici.
Nu știu dacă voi reuși.
Dar, vezi? Încerc, doamna doctor.