Azi m-a țingălit wordpressul. cică 10 ani de vânturat pe aici.
mi-e plin podul de aniversări și de adevăruri.

că tot sunt 10 ani de înțelepciune wordpressistă, pot spune și nu din teorie, ci experiență practică și amară, că ce avem mai prețios în lumea asta, pe care o respirăm vrem nu vrem, nu e nici viața și nici sănătatea. ci liniștea sufletească.

poți fi bolnav în dracii fazei terminale, ai șanse să învingi. și asta e o gură de oxigen.
viața? nu e nimic bun cu ea, că n-ai cerut-o. calul de dar nu se caută la dinți.
o traversezi așa cum ai traversa o stradă, pentru că e semaforul verde.
cu nepăsare de cele mai multe ori.

însă oricât te-ai hlizi ori, dimpotrivă, boci, tot trece, tot e un timp finit.
clip, clip, clip… roșu.
trece cu bobârnace. cu pauze în care respiri și chiar te bucuri, mai mult sau mai puțin conștient că fiecărui plus îi este destinat și un minus.
fiecare bucurie costă. dar tu râzi și nu te uiți la chitanță. las că plătești mai târziu…

sănătatea, tinerețea, frumusețea, conturile din bancă, înțelepciunea – nu prezintă nicio garanție.

în altă ordine de idei, la mine e tot iarnă.
sunt câteva luni de anotimp hibernal, de oameni de zăpadă, de fulgi de zăpadă, de fulgi de îngeri. de tăcere. de muțenie.
de total dezinteres față de lumea exterioară.

știi cum mă simt?
ca și cum aș fi înghițit un urs turbat.
epiderma mea îl strânge.
ursul se zbate uriaș în mine. iar eu mă concentrez la mișcările lui, la răgetele lui tăcute, la balele lui scârboase și amare, la cutremurului mișcărilor lui, având o singură întrebare în minte:
cum naiba a reușit să mă găsească fix pe mine?