Scriu ca și cum scrisul ar fi colacul meu de salvare. Și citesc până nu mai văd.
Parcă memoria, emoțiile, amintirile, tot sufletul meu s-ar ascunde în buricele degetelor.
Dumnezeu mi-a dat talantul acesta.
Poate că toate încercările, pe care tot El mi le-a dat, sunt menite să mă aducă în punctul preaplinului meu, să-l dau afară, să-l spun, să previn, să fac să se înțeleagă, pentru a înțelege și eu la rândul meu.
Sunt o ființă redusă la zece degete care scriu singure și curăță cu o lingură smântâna aflată deasupra inutilității mele ca ființă.
Îmi iau avânt să zic, să mă definesc, însă adaug cifre, mă transform într-o ecuație prelungă. Suma frământărilor mele se distanțează de mine, semnul egalului e un soi de Mecca ce se depărtează oricât de mult zbucium s-ar aduna în interiorul meu, oricât de tare aș alerga să îl prind, să realizez balanța, echilibrul necesar fiecărei respirații.
Buricele degetelor cenzurează cuvintele sau, dimpotrivă, forțează poarta ce se deschide spre lumea pe care acum o refuz cu încăpățânare.
De ce? Nu știu nici eu. Totul e instinct. Până și luminile și umbrele care se luptă parte în parte.
Și totuși sunt aici. Cu degetele care tastează, cu ochii lipiți de ecran. Cu mintea care rațional și matematic organizează farmaceutic amintiri, gânduri, emoții…
Lumea mea s-a schimbat. Oamenii au alte dimensiuni. Unii au crescut mari. Alții au crescut mici.
Doar scrisul a rămas la fel, lipit de buricele degetelor mele, evadând chiar și atunci când nu pot scrie.