Am visat azi noapte cu Fabiola. Nu știu de ce, care sunt mecanismele onirice și cum se joacă cu noi. Multe persoane întâlnite online și prelungite în real, dezavantajate de geografie, însă unite de spațiul virtual, ne-ar putea fi, într-o existență diferită, prietene/prieteni buni. Poate cei mai buni.
Pe Fabiola am întâlnit-o la un târg de carte și am comunicat cu râsul în noi. Ne știam de pe blog și FB, iar povestea dintre noi a fost atât de firească… Adică cum? Nu ne știm noi dintotdeauna? E un exemplu aleatoriu (ales de vis) dintre cele câteva persoane care m-au iubit pe vremea când eram iubibilă și care îmi sunt – incredibil – și acum aproape, în ciuda insignifianței mele actuale, aplatizate de ultimele trei luni.

Acum, când lumea mea s-a dezintegrat, când locuiesc, fără să vreau, poate provizoriu, poate definitiv, într-un total dezinteres față de tot ce iubeam înainte – iubire… cât de generos o dăruiam, posesoarea unui corn al abundenței de care nici măcar nu eram conștientă – privesc la tot ce mă înconjoară, mirată de spectrul culorilor, al luminilor și umbrelor, care sunt total modificate. Realizez acum, tot cu uimire, că frumusețea și lumina izvorau din mine, și nu invers. La fel cum urâțenia și umbra sunt emanate acum de același suflet, același chip, aceeași privire.

Abia acum, când e prea târziu, când cărțile de joc sunt definitiv făcute, înțeleg cât de binecuvântată am fost în trecut, cât de multă iubire (sinonimă cu liniștea) am avut la dispoziție, fără să o conștientizez. Mi se părea că mi se cuvine, că e pentru vecie a mea, liberul arbitru permițându-mi alegerea, sau dimpotrivă respingerea, reciprocității. Aveam impresia – cât de fals! – că pot să aleg, că pot să dau sau să iau, că pot să mă deschid sau închid, în funcție de propriile mofturi.

De asemenea, eram sigură că știrile rele, tragediile, sunt departe – portofoliul știrilor de la ora 5. În niciun caz nu îmi puteam imagina, accepta, bănui, că într-o zi aveam să devin trista lor protagonistă. Trăsnită din senin în luna nașterii mele. În loc să sărbătoresc aveam să plâng, în loc să dansez aveam să-mi retrag în sine-mi picioarele și aripile. Retezate în luna mea preferată, devenită în câteva minute blestemul supraviețuirii mele. Aveam să descopăr că nu moartea e cel mai oribil rol al vieții.

Am crezut – cât de greșit! – că voi conjuga întotdeauna verbul la prezent și viitor. Însă întreaga paletă a trecutului: perfect compus, imperfect, perfect simplu și mai mult ca perfect, mi s-a transferat obligatoriu nu doar în predicat, dar și în subiect. Declinarea a alunecat, ca o paletă de poveste. Atemporalul „a fost odată” îmi începe fiecare propoziție: spusă, scrisă, gândită, bănuită, trăită…

Gramatical vorbind, substantivul îmi era verb. Acum, dimpotrivă, verbul mi-a devenit substantiv.
Iar trecutul meu – pe vremuri prezent și viitor – e atât de frumos. De-a dreptul sublim.