Azi nu am chef de scris. Tulburarea mi-a fost tulburată de niște cuvinte, chiar mai mult decât deja era.
Le-am primit în piept ca pe-o katana .
Tulburarea mea a fost greoi tulburată. Însă nu e deloc dificil să mă tulburi pe mine, adânc tulburata.

E ca și atunci când ți-e poftă să râzi și ți se arată un deget. Râzi spasmodic, isteric. Fără un motiv neapărat. Râzi până nu mai aer.
E la fel și acum. Doar că pe dos.
Se spune că plânsul e eliberator. Nu e. Apa ce țâșnește din privire adună plumb și te coboară în neputință, cu direcția spre minus infinit.

Ai mei intră în panică atunci când plâng. Încearcă să mă facă să încetez, ca pe un bebeluș bolnav, în pericol să facă hernie din cauza spasmelor.
Plânsul te poate rupe, îți poate sfâșia ființa, iar prin spărturi te poți prelinge dincolo, ușor. E un principiu fizic. Aluneci.
Ai mei încearcă să pună dop lacrimilor, înspăimântați că atunci când sticla s-ar goli, m-aș termina și eu. M-aș evapora spre cer în același timp cu ultima lacrimă.
Ca și cum eu n-aș mai fi (și probabil e adevărat) decât o sumă de lacrimi.

Când locuiești pe coama lacrimei, nici nu e mare lucru. Ești lichidă. Sărată. O lacrimă uriașă.

Și mă gândesc. Pentru că am tot timpul din lume.
Fiecare zi trece extrem de greu, dar, în ciudată contradicție, săptămâna zboară așa de iute…
Luni începe săptămâna, marți se pune gunoiul care se ridică miercurea, joi e deja e cu piciorul în vineri care practic e sâmbătă și duminică e obositoare. Ești cel mai obosit duminică seara pentru că vine luni.

Dimensiunile durerii sunt atât de diverse, că până și noi, ne raportăm la aceeași durere în mod diferit. Eu o trăiesc la maximum, poate dincolo de granița ei supremă. Dintr-o inconștiență periculoasă, am exersat-o, am devenit specialistă. Am făcut practica suferinței scriind. M-am jucat cu ea ca și cum m-aș fi jucat cu focul. Și m-am ars.
Scriam despre suferințele personajelor mele imaginare și plângeam în hohote. Mă opream, pentru că nu mai vedeam ecranul laptopului. Fără să vreau intram atât de rău, atât de adânc în pielea ființelor mele ficționale, încât sufeream generoasă în locul lor. Pentru că eu nu mai eram eu, ci el sau ea…

Poate mi-am scris blestemul, poate am trecut niște limite, poate am prefigurat un destin și am ridicat ștacheta atât de sus, încât destinul a intrat în joc cu mine. Și a ridicat-o mai sus.
Dacă eu am scris, și el a scris. M-a scris.
Dacă eu am plâns, și el a plâns. M-a plâns.

(Dacă aș fi știut… toate cărțile mele ar fi râs în hohote.)