Niciodată imaginația nu bate realitatea. În ciuda părerii generale…
Poți adulmeca, te poți apropia, însă doar când ajungi pe piscul muntelui, ai întreaga perspectivă.
Ochiul nu e decât un organ anatomic. Emoția se declanșează abia atunci când ai pus piciorul pe punctul terminus al stâncii din vârful cel mai înalt, când frica și certitudinea sunt împletite, când fascinația absolutului te copleșește, te inundă, îți cresc aripi – de plumb, vorba lui Bacovia.
Când ești singur deasupra lumii, plasat de un destin imposibil de înțeles, simțind sub tălpi instabilitatea, știind că în orice secundă ai putea aluneca la vale.
Știind că ești singur.
Știind că orice ai face, oricum ai face, nu poți împărtăși esența care te pătrunde, te transformă, te toarnă într-un șablon diferit de ceea ce ai fost înainte.
Liberul arbitru e o jucărie de plastic.
Altcineva ți-a scris destinul. Tu îți joci rolul. Poți doar să joci bine sau rău. Ori să refuzi să joci.
Omul nu-și face singur soarta, nici norocul.
(Norocul nu ți-l poate lua nimeni – nici ghinionul.
Oricât de curajos ai fi, oricât de mult ai schimba macazul itinerariului tău, îl duci cu tine, îl transpiri la fiecare efort, iar soarta – o cățea care îți simte mirosul, îți știe fiecare mișcare, – e acolo. Flămândă.)
Filmezi, explici, faci fotografii, însă nu există modalitate pentru a-ți transmite esența.
Ceilalți se pot hrăni cu date, informații. Din fotoliul confortabilității lor pot privi documentarul pregătit de tine cu meticulozitate. Însă nu pot trăi ceea ce tu, înălțat în absolutul propriilor emoții, ai trăit/trăiești
în vârful existențial al trecerii tale, pe vârful de stâncă plasat deasupra tuturor simțirilor.
Și niciun rol nu e greșit. Nu trebuie să se bată toți cu norii și pădurea. Dacă ar fi așa, norii și pădurea ar lua-o la sănătoasa.
PS.
Azi am făcut muffins. I-am făcut plângând.
Am fost pusă la treabă, întreruptă din ocupația mea de a privi pereții.
Și, la o adică, de ce n-aș privi pereții?
Sweet & Salty 
De ce nu i-ai privi? Acolo, pe pereții albi ai casei tale sunt scrise povești doar pentru ochii tăi. Povești care poate dor, dar trăiesc, și așa e firesc, prin tine și prind viață datorită ție. Așa că, de ce nu ai privi pereții aceia care doar pentru ochii celorați sunt doar niște ziduri?
LikeLiked by 2 people
Pereții mei albi au fost în trecut impregnați de poveste, de lumină, de zâmbet. Acum sunt non culoare. Sunt la fel cu ecranul televizorului când nu e program. Și sună la fel.
LikeLiked by 2 people
Poveștile sunt acolo, așteaptă să le vezi, să le auzi și… să le spui.
LikeLiked by 1 person
Într-o zi aş vrea să gust din bunătăţile făcute de tine. Pînă atunci sper ca dulciurile tale să fie din ce în ce mai puţin sărate…
LikeLiked by 2 people
Da… ce ironie numele blogului meu. Nu-i așa?
Cine știe? Nimeni. Singurul lucru pe care îl înțeleg acum e că nu știu nimic din zilele/nopțile care urmează.
LikeLiked by 2 people
Ironia mai mare e că, atunci cînd am scris n-am făcut nici cea mai mică legătură cu numele blogului, ci am gîndit totul aproape literalmente deşi s-a strecurat pe acolo şi o mică metaforă care, de fapt, era cheia. Iată că, privind în retrospectivă, se pare că numele a fost predestinat. Sau e doar o simplă coincidenţă care depinde exclusiv de interpretare.
De fapt, cam aşa e viaţa în sine. Nu ştim nimic din ce va fi; putem doar spera, ne putem imagina, putem presupune, iar coincidenţa se întîmplă sau nu, după cum o observăm şi o interpretăm. Oare ce am face dacă am şti dinainte ce va fi mîine…?
LikeLiked by 1 person
În 2003-2004 am refuzat sa mai ies din casa. Pereții apartamentului în care locuiam atunci mi-au fost cei mai buni prieteni. I-am desenat cu ochii, i-am șters dintr-o clipire, mi-am zdrelit degetele în loviri de neputința. Credeam ca nu mai ies din hăul în care intrasem și în care am stat cam doi ani. Un apel telefonic de dimineață era martor constant ca încă sunt. Nu îmi vine a crede ca au trecut douazeci de ani, dar senzația de atunci nu o pot uita vreodată și, da, putini au înțeles căderea mea. În vârful meu existențial nu a urcat nimeni. Am coborât eu, la un moment dat.
Daca as fi știut ca pot scrie, cred ca multe ar fi rămas zalog sau, poate, as fi vindecat mai repede ce era de vindecat. Ma bucur ca poți scrie. Puținul asta care este enorm pentru noi, cei care te așteptam cu nerăbdare sa îți spunem ,,bună seara, Em” sau ,,bună dimineața”, după cum ne sunt ratacirile. Nu știu sa fac dulciuri, dar mâine îmi voi cumpăra muffin cu zmeura de la bacania mea preferata. O să-mi fac o cafea și ma voi gândi la tine, de parca nu o fac și fără, dar dacă tot e vorba de dulciuri, îmi dau motiv în plus. Te îmbrățișez, Em! Cu dor….
LikeLiked by 2 people
Piscurile durerii sunt greu de escaladat. Din păcate, al meu nu are cale de întoarcere. Scrisul nu mi-e colac de salvare, ci de supraviețuire.
Mi-a spus cineva care se pricepe, care se ocupă cu asta, că acum dacă pun durerea mea într-un borcan, va fi plin la refuz. Abia dacă voi putea să pun capacul. Mi-a promis, de asemenea (deși mi-e imposibil să cred) că timpul îmi va da borcane mai mari, iar durerea – va fi aceeași – dar va ocupa loc mai puțin. Nu pentru că va fi durerea mai puțină, ci pentru că borcanul va fi mai mare. Eu cred că va crăpa borcanul…
Mi-ar plăcea să mănânci muffins făcuți de mine. Îi fac mai buni decât cei care se vând. Ai mei sunt cu poveste, iar povestea ta le-ar îndulci și mai mult savoarea.
Adriana mea, gândul tău îmi este neprețuit.
LikeLiked by 2 people
Poate si Andrei/Horatiu sa spuna cite ceva pe aici? E saracul de el cam timid si fara experienta in chestii de astea:(
LikeLiked by 1 person
nu mai fac ca se pare ca am stricat jocul. Sau am confirmat ca nimic nu trece de ziua a treia. Postarea a treia. Ma retrag. Scuze de deranj
LikeLike
Em, scrie, gătește, zgâiește-te la pereți sau la tavan, fă orice vrei și-ți face bine. Binele relativ, că binele ăla bine, nu va mai fi în veci. Cineva hulea expresia „Eram fericiți, dar nu știam.”, însă, Doamne! cât de adânc o simt acum, până-n străfunduri, adânc, în oase! Orice ai nevoie, aici sunt. Te îmbrățișez!
LikeLike