Azi sunt fix 19 săptămâni de la ultima zi fericită din viața mea.
Bine, la ora aceea habar nu aveam că sunt fericită.
Visam, speram, năzuiam. Și alergam la avion.
Acum 19 săptămâni eram așezată confortabil într-un carusel de planuri, gânduri, dorințe, construcții, idei.
Acum 19 săptămâni n-aveam habar că aia e fericirea.
Acum 19 săptămâni credeam că mi se cuvine absolut tot mobilierul din viața mea.
Acum 19 săptămâni eram un brad de Crăciun, împodobit cu binecuvântări.
Acum 19 săptămâni n-aveam idee că o singură clipă de neatenție divină poate închide ca un fermoar tras iute, tot acel tablou idilic – o declinare timidă a pronumelui posesiv: al meu, a mea, ai mei, ale mele…
Acum 19 săptămâni alergam spre fericire, fiind total oarbă, pentru că eram fericire, purtam haina ei zi de zi.
Liniștea dimineților cu cafea, râsul din casă, grădina mofturoasă în funcție de anotimp, pădurea întinsă atât de aproape de strada mea, bucătăria încărcată cu arome, telefonul cu ai mei la un click distanță, până și plictiseala cu care răsfoiam Apple TV ori Neflix – asta era fericirea. FERICIREA – cuminte, așezată, vorbind doar în minuscule. Pentru că fericirea nu deranjează, ea e discretă, cuminte, armonioasă.

Au trecut 19 săptămâni. Binecuvântările au căzut din pom. Calc în cioburile lor. Îmi sângerează tălpile și privesc din fereastra iernii mele la normalitatea de altădată, la fericirea pe care o trăiam firesc și ușor, la fel de simplă ca mersul pe jos.

Las urme de sânge pe zăpada prezentului meu…

Dacă aș putea, aș retrăi la infinit ca într-un fel de „Groundhog Day” acea ultimă zi a vieții mele.
Aveau să treacă doar câteva ore până când, la fel cum aprinzi/stingi lumina, întrerupătorul avea să fie folosit, iar VIAȚA mea avea să se transforme în SUPRAVIEȚUIRE.

PS. Vă mulțumesc din suflet că-mi sunteți, chiar dacă poate că nu pot sau nu știu să o arăt. Nu știu ce va aduce ziua de mâine. Habar nu am. Niciodată nu am trăit clipa așa cum o fac acum. De aceea zilele s-au lungit înfiorător. Iar eu iau fiecare minut așa cum vine.