Dragul mamei,
inițial am zis nu drumului în Asia.

Dar veneau sărbătorile, cu jingle bell-ul lor peste tot, iar eu n-aveam putere să le întâmpin. Nici anul trecut, nici anul acesta… și nici anii ce vor veni.
(Eu nu mai sărbătoresc. Pe nimeni și nimic.)
Iar momentele festive, pe care le adoram în trecut, au priceperea de a se înșuruba dureros în porii mei, îmi țipă în urechi cerându-și drepturile.

Casa noastră nu mai e cum o știi. Lumina ce intră prin geamurile mari e rece, ca aceea din sălile de operație, iar liniștea s-a transformat într-o tăcere amputată de lacrimi.
Eu am închis cu grijă toate ușile, ca nu cumva să iasă amintirile.
Și nu vreau să fac altele.

Când a apărut perspectiva de a pleca în Asia, nu am reacționat așa cum te-ai fi așteptat, după cum bine mă știi. Am privit absentă, ca și cum Țara Soarelui Răsare, care mă fascinase la modul absolut în trecut, s-ar afla la o aruncătură de băț. Sensibilitatea mea curioasă s-a transformat într-o talpă groasă, bătătorită. Totul s-a devalorizat. Locuri, oameni…

Am trimis mamei un pachet, ca o cerere de iertare că de Crăciun voi fi pe drumuri, însă i-am spus, prozaic, și ce conține pachetul. Sec.
Pe vremuri regizam totul cu migală și timp înainte. Iubeam să surprind. Adoram adrenalina secundelor de așteptare a reacțiilor celor dragi. Dar atunci zilele nu erau niște pietricele cenușii, înghițite încet de gâtul unei clepsidre banale, ciobite.
Sărbătorile erau cu majuscule, la superlativ. Iar tu erai – și ești – miezul lor.

Ai vorbit bine și corect foarte devreme. Abia aflaseși că pe lume e un Moș care vine la copiii cuminți.
– Ce vrei să-ți aducă Moșul, puiul mamei?
– O baltă, ai răspuns prompt.
(adorai să tropăi prin ochiurile de apă după ploaie).