Îmi propun să scriu, însă în fiecare zi amân.
Îmi propun atâtea chestii care, mai repede sau mai târziu, se poticnesc în lacrimi.

Amân, mereu amân, căutând un drum de care să mă țin, dacă tot petrec o vreme aici, pe aceste nisipuri mișcătoare ale existenței, măcar să fac ceva util.

Azi am plecat de acasă. Mi-am pus laptopul în mașină și am plecat.
M-am așezat în neutralitate. În jurul meu sunt oameni care mă cred aidoma lor.
Pe geam văd un copac. Și o pasăre care nu-și poate alege creanga pe care să se așeze.
Iar eu scriu.
Deși până și scrisul a devenit oarecum inutil umanității. AI-ul scrie, gândește, crează imagini, rezolvă ecuații, dă sfaturi.
Toate le face… Dar nu știe suferi pentru noi.
Asta ar fi adevărata, geniala descoperire: un suflet artificial care să stăpânească alchimia durerii.

Pe rondoul din fața casei au apărut niște flori. Galbene. Trei. Narcise. Nu le-a plantat nimeni.
Deși iubesc florile, nu sunt bună la grădinărit. Nu am entuziasme față de propria grădină, așa că am doar plante perene. Locuiesc aici de vreo treisprezece ani și primăverile în jurul casei mele arată la fel de fiecare dată.
De ani de zile am lalele. Sunt primele care apar în această perioadă. Doar că anul acesta, între două tufe de lalele, s-au ivit din senin trei boabe de soare perfecte.

Nu avea cum să aducă vântul vreo sămânță, pentru că genul acesta de flori se plantează cu bulbi. Nu avea cine să le pună. Probabil vreo veveriță și-a îngropat „comoara”. Posibil. Dar cum să nimerească veverița rondoul și să le așeze atât de simetric? De unde să știe veverița că florile galbene sunt preferatele mele? Cum să fie cifra trei, ca un buchet pe care-l cumperi?

Narcisele au rezistat mult, mai mult de o lună, incluzând în existența lor și Mother’s Day.
Iar când au dat semne de oboseală le-am cules și le-am presat.

Cum și de unde a apărut buchețelul meu?
Explicații ar fi. Dar parcă mai multe neexplicații.