E gata cafeaua. Ce minune e în viața noastră licoarea asta neagră și parfumată!
Și e miercuri. Mie-mi fug zilele ca nebune și vă spun sincer că e vina mea. Pentru că intru cu dinții în muncă. E drept că îmi place mult. Știu că am promis detalii și din viața canadiană, dar nu prea simt că sunt în Canada, cetățean universal ce sunt, la câte ore pe zi lucrez cu România și diaspora, deci…
Ninge cu spume, e alb și mult și frig și am auzit că vine și mai frig.
Dar poștașul e un super-erou, care, nu contează de ninge, plouă, e arșiță, el ajunge. E un soi de Ana lui Manole din legenda bine-știută. Și a venit mări el așa cu castanele Simonei în plic frumos pus de colegii mei.
(Știți, îi implor ca primul drum pe care-l fac atunci când vin cărțile din tipografie e să fie la poștă să-mi trimită mie iute să văd și să pipăi și să urlu, vorba lui Arghezi: este!) Doamne, ce m-am bucurat!

N-o aveți încă? Ok, eu cred că e magică. În primul rând e mult mai frumoasă în realitate decât în poză.
E o bijuterie cartea asta.
Vă spun sincer că înainte de SIONO nu băgam în seamă detaliul copertelor, dar acum m-am îndrăgostit de acest aspect și realizez ce important este ca o carte frumoasă să aibă o haină pe măsură.
Are niște nuanțe elegante, o catifea pastelată a maroului. Un luciu delicat și fin. Zici că e o castană adevărată. Și aici Sandra Segal a folosit bagheta ei magică și a scos o minunăție. E un obiect rar.

Ei, bine, de când energia pozitivă a castanelor a răsărit în Nottingham-ul ei de adopție, Simona a înflorit. Bine, înflorită era și dinainte, că e frumoasă și talentată și apreciată și în Anglia și în România, însă castanele parcă au spart o bulă mică din Univers și s-a abătut asupra poetei multă lumină și o aură de bucurie psihedelică.  
Nu, nu am luat-o razna, dar simt de multe ori energiile negative ori pozitive la anumiți oameni ori anumite situații. E greu să le definim și spune în cuvinte, dar e ceva… Poate că și voi ați simțit? Nu?
Când vezi cum cineva se luminează… E miracol. Oi fi eu un pic psychic. Nu psycho, să ne înțelegem. 🙂

Pe Simona o știu de ani de zile, este una din vocile lirice contemporane extrem de muzicale. Trăiește în Anglia, scrie bilingv și își simte apartenența la mai multe zone geografice, care vin la pachet, fiecare cu cultura proprie. E de o sensibilitate cristalină și transmite emoția atât de clar, ca printr-o linie telefonică performantă ce nu deformează trăirile ei intense. De multe ori îți dă senzația că se transferă în propria-i poezie și vibrează ca și cum ar cânta la chitară, indiferent de subiectul abordat, indiferent că suferă, că iubește, că e fericită, că e meditativă, că e vocea întâi sau se transformă într-un observator de situații, trăiri colective ori fenomene sociale.
Schimbă valențele geometrice: „Te văd din unghiul primăverii mele/ Aşa cum poate nici n-ai fost vreodată…”, se joacă cu gramatica, cu sintaxa propoziției, cu fonetica și, când are nevoie se servește din alte limbi: „Subito am dat un giro printre mințile expate/ Să-nțeleg de ce Cuvântul e știrbit de realitate”.
Ori, cu aceeași nonșalanță, scoate bisturiul ironiei „de mă focusez mai bine peste web-ul avansat/ Pot găsi și râsu-plansu’ în oglindă răsturnat./ Stă pitit și plin de teamă un foot în engleza școlii/ Că i-a pus gând rău o mamă și-l vrea șters din portofolii.”
Poeta nu-și construiește propriul Univers, pentru că îl are la îndemână, e ca propria-i mănușă unde își lasă trăirile să se dezlănțuie, fără măști, fără tabuu-ri ori interdicții. Se transformă în omul de la meteo „– La știri au anunțat iar ploi/ Sub dealul gândurilor noastre,/ Stropi reci pe amintiri albastre/ Lăsa-vor poate șoapte noi/ Pe nostalgii dărăpănate,/ Rostogolindu-si prin noroi…”.
Anotimpurile simonice își schimbă esența și morfologia, substituindu-se trăirilor: „Auzi cum se plimbă tăcerea,/ Troiene adânci lasă-n urmă…/ Pe ochiuri de dor stă mirarea. /E toamnă. Pustiul o curmă…”
Poeta se oprește din cotidianul ei liric (nu poate fi altfel cotidianul ei) și se adresează unor personaje, cum este Miseriosul domn Z(et) ori găsește leacuri și soluții la orice, poțiuni magice vindecătoare. Până și la dorul dorurilor noastre, pe care toți îl cultivăm în suflete: „Se ia dorul încet, să nu-l doară…”.

Citind și iubind poezia Simonei m-am trezit recitând-o. Pur și simplu nu m-am putut abține să nu pășesc în lumea care mi-a deschis porta cu o castană.
Azi la cafea vă servesc cu castanele Simonei. Pentru că-mi sunteți dragi și pentru că lumea are nevoie de poezie ca să supraviețuiască.

Când am descoperit-o pe Iulia Schiopu a fost mirare și dragoste la prima vedere. Efectul culorilor ei asupra mea a fost  asemănător cântecului de sirenă, pentru că fiecare dintre păpușile ei este o emoție ce-și trăiește și comunică propria poveste.
Textele care îi însoțesc de cele mai multe ori picturile sunt un fel de tentacule ale culorilor, dar în același timp oglinzi paralele, pentru că nuanțele se transferă în cuvinte și invers.
Pictorița-scriitoare trăiește în alte dimensiuni, obiectele se dau de trei ori peste cap și devin miraculoase, unice, sofisticate, căutate. Cafeaua e „ca un glonț în inimă”, iar ceașca de cafea, „cea mai ceșcuță de porțelan, pictată pe interior cu buchete  complicate și secrete”, luată de prietena ei de la tarabele ce par o Fifth Avenue inaccesibilă, iar crăpăturile porțelanului devin ale umanului  „Târziu (și din greșeală) am observat, ca-n Dorian Gray, crăpăturile mele, eu credeam că-s zâmbete, ceva. ”
Realul se confundă cu imaginarul și norii îți trec prin casă „la propriu” (Jocul.) Până la urmă cerul e „gras, alburiu, întins ca un unt pe felia de câmp.”

Daria are examen, iar emoțiile  se trăiesc colectiv, ca aerul inspirat din aceeași încăpere, pentru că „e ca la ochi, când unul e iritat, se înroșește și celălalt prin simpatie…”,  dar găsește în ea leac fricilor. În definitiv ele sunt  „ca niște libelule prinse în modelul rochiei; dacă le dezlipești zboară și ele, zbori și tu.” Iulia e extrem, acut de contemporană, dacă pot să spun asta, o esență a timpului nostru cu o măsură clară și înstelată.  

Am crezut că va fi ușor să scriu despre Sacoșa cu stele. Am luat-o cu avânt, în iureșul vieții mele pline de cărți, apoi m-am oprit și am savurat-o  pe îndelete. Era ca și cum aș fi primit cadou o ricetta per la gioia. Am consumat câteva stele pe zi, fiind spectatorul îmbucării dintre text și pictură, un soi de nuci cu miez și coajă.  

La un scurt și contabilicesc inventar, sacoșa ei, sinonimă de altfel cu un bucket list,  cuprinde cincizeci de stele, care demonstrează abilitățile ei de prestidigitator. Cu o naturalețe înnăscută, Iulia exploatează semantic și estetic, inventează sinonimii, intră în etimologia cuvintelor și le operează pe cord deschis. Stelele sunt nu doar desenate, ci și cuvântate.

Autoarea construiește omonimii, exploatează sensul noțiunilor, îl lărgește și transformă, călătoriile se petrec sub semn stelar „Mă gândeam că, dacă aș imprima pe o hartă imaginară toate drumurile mele, mari-mici, scurte sau ocolite, urma mea ar fi o stea cu raze tremurate, unele foarte lungi, altele mai luminoase…”

Cartea debutează cu prima stea, Cesária Évora. „… am stat atât de aproape de ea că aș fi putut-o atinge cu degetul, ceea ce nu aș fi făcut, că o adoram și eu nu-mi ating idolii, nu vreau să știu din ce-s făcuți”, spune cu sfială autoarea oglindind păpușa din abanos în luciul  cuvântului;  artista e „o statuie de marmură neagră năpădită de vrăbii”.

Stelele se înșiră apoi ca mărgelele pe ață: peștele  de sticlă, devenit un soi de lampă a lui Aladin, inelul de plastic transparent, de la cravata de pionier, „Bisisica mea”. Steaua poate fi culinară, pasca de sărbători în mijlocul căreia tronează un ou fiert în coajă, bucățica de oglindă din turtă dulce, pandișpanul, „miros de unt, de rai și de zahăr cu vanilie”, ori banala salată de boeuf, ornată cu homari decupați din gogoșari dulci.
Fiecare stea este argumentată coloristic cu păpușa-emoție, cu păpușa protagonistă a nuanței și poveștii.  Dar prozaic se pot scurge sau, dimpotrivă, înălța în clasificarea unor hoteluri, ori în calificativul luat la școală – „steluță la mate”.  
Sunt înălțate la cer și atunci se definesc astronomic, Pământul de pe Sirius ar putea fi văzut ca un punct luminos pe cer. „Pe Saturn plouă cu inele”, iar Luna e ca o felie de pepene de argint. Însă Universul se poate întoarce cu capul în jos, să lumineze dinspre pământ înspre cer: „Îți dai seama Julia, sute de camioane claxonând în timp ce pe cer proiectăm lumini, lasere, raze”.
Pot fi împrăștiate în așchii de licurici fosforescenți, se pot odihni cuminți pe piept sub formă de mărțișor ori pot lua forma de păpădie.
Universul întreg are formă de stea și Iulia reinventează dicționarul și multiplică sensurile cuvântului. Oamenii și obiectele primesc transfuzii de lumină psihedelică, substantivul „acasă” nu mai e defectiv de plural, ci dobândește valența unui drum inițiatic,  sufletul se poate întoarce pe dos „ca la șosetă”, „frică și frig seamănă”, „macii degeră la căldură” iar autoarea încearcă din când în când „cu dinții aurul unei clipe” și apasă toate clapele argintii ale radioului, poate așa aude muzica stelară, toată muzica lumii. În definitiv se poate întâmpla să te trezești și „să fie plin de 8 martie în jurul meu”.
Locul de joacă al Dariei este între șapte parcuri, iar Șaorma-cu-de-toate are „toate gusturile din rai plus maioneză”. Și, dacă ar fi fost parfumier, ar fi făcut parfum de vacanță, de sesiune, de departe.

Citind cartea Iuliei ajungi la concluzia că în vremuri străvechi culoarea și cuvântul au format un întreg. Probabil că zeii, supărați din cauza perfecțiunii, au separat cele două formule magice. De atunci, din când în când, se deschide câte-o fereastră nemuritoare  la care apare un inițiat. Cineva ca Iulia care le îndrăznește să le lipească cu super glue și să le pună-ntr-o carte sub formă de stele, apoi într-o sacoșă. Iar ele, domesticite, să o asculte.  
Ar trebui să o putem desena în nuanțe sau cuvinte pe ea, femeia constelație, însă o găsim strălucind, în propria-i sacoșă cu stele:
„mă gândesc de câte ori vin eu pe aici: lumea arde, se clatină, plânge, gătește, moare, râde, și eu tot cu câte-o păpușă în mână, oul meu de marmură. Pentru că eu atâta știu…” (Apotheque)

Articol apărut la Timpul.

PS. Ediția a doua „Ana” apre cu pictura Iuliei Schiopu, compoziție grafică Sasha Segal. Foarte curând 😉