Deja v-am zis că prietena mea e cool. E genul acela pentru care orice problemă are rezolvare. Că oamenii se împart în două: unii au soluție pentru orice problemă, alții au problemă pentru fiecare soluție. 🙂
Ea e pozitivă și sufletistă și suntem prietene de o sută de ani. Vă spusei, că din clasa a noua.
Ei bine, ea mi-a făcut un soi de educație, pentru că, la vremea în care ne-am cunoscut, ei nu prea-i stăteau bine ochii în cap, pe când eu purtam două codițe, gen coadă de cal, care țâșneau dese, una în stânga, cealaltă în dreapta. Bleah! Știu. Citeam ca apucata. Mă consideram neînțeleasă și, deși râdeam ca o capră și eram veselă tare, toate jurnalele mele începeau invariabil cu „Sunt tristă!” Adică asta era părerea mea despre mine. Ea, care își băga, firește, nasul în jurnal, deși scrierea respectivă era extrem de personală și foarte extra ultra secretă și începea cu un soi de amenințare că, dacă ajunge cineva, accidental, să citească, să dispară iute, că no’. E al meu și doar al meu și doar un mârșav și un fără suflet și un fără scrupule și fără multe… nu mai știu ce ziceam eu acolo, ar putea intra cu bocancii (sic) în suflețelul meu delicat. Prietena mea sărea pasajul și citea netulburată, apoi se lega de mine și-mi spunea că-s enervantă cu „sunt tristă” al meu, când noi behăiam amândouă de, la un moment dat, o doamnă vânzătoare ne-a dat afară din magazin, pe motiv că tulburăm liniștea clienților care nu se puteau concentra din cauza hohotelor noastre deloc discrete și elegante.
Ideea e că eu purtam codițe. Nu mă interesau băieții. Pe bune! Știam că atunci când un el mă va săruta, indiferent că-mi va plăcea sau nu, primul gest pe care musai-musai trebuia să-l fac era să-i dau o palmă. Nu că eram violentă, că nu eram, dar aveam eu o imagine mai așeaaaa, mai de epocă cumva… Mă simțeam născută în secolul greșit.
Eu nu eram cool. Clar nu eram. Ea era. Cu vino-ncoa, cu o turmă de băieți nătăfleți care o curtau. Eu… cam tută. Cum eram ocupată să nu îmi placă băieții și să-l aștept pe ăla pe care firește eu îl voi plăcea foarte tare. Și el mă va plăcea foarte tare, dar va trebui să mă pupe, să încaseze palma și apoi… nu aveam idee ce va urma după, că era prea faină faza cu țoc și poc. Când câte un băiețandru se lega de mine și-mi spunea dulcegării, mă umfla râsul. Nu. Nu era ăla cu țoc și poc. Când i-am spus și ei teoria mea că eu sunt defectășinupotiubișisnăscutăînsecolgreșitînpluseusunttristăextremdetristsă firește că a umflat-o râsul. Cine? Tuuuu??? Mi-a desfăcut cozile mele dragi și mi-a zis că-s de copil mic, și că-mi stă mai bine cu păru-n vânt, dar nu am apucat să fiu prea mult fecioară despletită, că ne-am dus în tabără la Padiș, am luat amândouă păduchi și am fost obligate să ne tundem scurt. Și așa s-a terminat cu codițele și am devenit amândouă cool.
Eu am suferit, ca o veritabilă Drama Queen, super ofensată, iar ea a râs de faza cu păduchii, (de fapt cu ouăle, că nu ne-au găsit și animale) ca o năstrușnică ce era. No’, în colectivitățile de copii se mai întâmpla și asta. Cel puțin pe vremea mea. Acum bănuiesc că nu. Dar noi am avut de toate. Până și păduchi. 🙂

V-am spus cât de mult îmi place prietena mea? Mult. Jur că suntem suflete pereche și, dacă n-ar citi aici și ochi care tre să ne creadă îngerașe, aș mai zice ce am făcut amândouă. Nu! Nu vă gândiți la prostii! Adică no’… ce să zic? Nu prostii, prostii. Prostii… phui! Cum să zic ca să pricepeți?
Ne-am cunoscut dintr-o întâmplare în clasa a noua. Eu (firește că eu, doar nu ea) am întârziat în clasă în prima zi de școală și, când am intrat, am văzut un singur loc liber. Lângă ea. În prima bancă!!!
Ce faci când intri într-o clasă cu oameni așezați pe scaune, toți cu ochii pe tine, bașca dirigu’. M-am strecurat iute și lipit urgent de scaunul de lângă ea.
La prima vedere nu ne potriveam. Adică ea unguroaică, eu româncă. Ea mai scunduță, eu mai năltuță, ea cu matematica, eu iremediabil spânzurată de literele din alfabet. Dar buuune amândouă. Subțirele și vesele și ea cică slabă. Io n-o vedeam slabă că era ca mine. Dar tanti Kati mereu zicea că tre să ia vitamine să se îngrașe, tre să vorbim cu ea românește, că nu vorbește bine, că la-la-la și tra-la-la. Toate propozițiile lui tanti începeau cu „trebuie”. Acu’ pe-o ureche ne intrau și pe cealaltă ne ieșeau, dar datorită ei și de dragul ei am îndrăgit neamul unguresc și, când am aflat marele secret al bunicii, că tatăl ei, adică străbunicul meu, a fost ungur, adică și eu am sânge unguresc, am fost tare bucuroasă. Mie-mi plac oamenii și, cu toată sinceritatea zic că orice neam e, omu-i om. Că, dacă nu-i om, nu-ți place nici de-ți crește-n bătătură. Și nu mi se trage judecata asta de când locuiesc în babilonia culturală a Canadei ci de când mă știu.
Nu-mi mai amintesc cum ne-am apropiat, care au fost primii pași una spre cealaltă, dar stați pe aproape. Jur că o să râdeți cu lacrimi, dacă mă lasă ea să spun niște chestii. Nebune am fost și timpul ăsta, mult, care a trecut din clasa a noua de liceu, nu a schimbat prea tare lucrurile atunci când ne întâlnim, în ciuda faptului că acum suntem amândouă niște… duamne. :)))