Și stați așa preț de câteva secunde, poate un minut, care se târâie ca un mărfar din secolul trecut, lăsând urme de rugină pe nervii voștri întinși la maximum. Strângi atât de tare cuțitul, încât simți cum muchiile mânerului îți intră în palma transpirată. Fernanda stă nemișcată în fața ta, dar aproape că îi auzi gândurile cum se învârt în minte, derapând din când în când. E o liniște de morgă în jurul vostru, punctată de ciripitul păsărilor de afară. Din family room se poate ieși în grădină și cu ochii minții vezi mărul înflorit diafan de lângă ușă. Întotdeauna este populat de rândunele. În perioada asta e o bucurie cu flori roz. Afară, un soare zănatec se zbenguie în înaltul cerului și se strecoară curios prin toate ferestrele casei, nepăsător la ce se petrece înăuntru. Fernanda face o mișcare moale, un pas mic, dar atât de silențios, încât ai senzația că o pisică glisează pe parchet. Nu are frică femeia asta, pe când tu simți cum te scurgi pe podele. Rămâi împietrită în locul în care ești, așteptând înspăimântată să se petreacă o nenorocire. Dar nu se întâmplă nimic și casa rămâne la fel de tăcută. Fernanda înaintează încă puțin. Vrei să o urmezi, însă nenorocita de scară scârțâie și vă cambrați amândouă de spaimă și de surpriza sunetului sinistru. E aceeași treaptă nenorocită. Femeia se întoarce către tine îți aruncă o privire severă și-ți face un semn categoric cu degetul, adică stai locului. Îngheți acolo în timp ce ea mai face un pas și încă un pas. Ușa rămâne întredeschisă, tu nu te miști. Și, dintr-o dată, în paralel cu frica viscerală, te plesnește o sete… o sete cumplită ce-ți urcă până în creier. Simți că, dacă nu bei o gură de apă, leșini, că limba ți-e din carton și va lua foc în contact cu aerul. Înghiți de câteva ori în sec pentru a-ți stimula glandele salivare. Dar nu funcționează. O să leșini. Ești sigură că o să leșini pentru că ești cumplit de deshidratată. Ești furioasă pe organismul tău care își cere drepturile exact acum. Își permite niște reacții firești într-un moment atât de nefiresc. Simți că te ustură gâtul, că te sufoci. Nu mai poți. Te întorci foarte încet în bucătărie, dar, când dai drumul la robinet, apa curge și fâsâitul acela pe care în mod normal nu-l bagi în seamă ți se pare șuieratul Niagarei. Bei o cană mare de apă cu atâta poftă încât ai senzația că ți se înfundă timpanele. Dai apa pe gât atât de repede că te îneci. Tragi aer în piept, apoi asculți. De jos niciun zgomot. Dacă a pățit ceva Fernanda? Normal ar fi fost să te strige, să îți spună că nu e nimic. Însă ea pare a fi înghițită de gura intrării de jos. Te gândești să ceri ajutor. Să ieși în stradă. Dar cum să o lași singură? Cauți în minte o soluție, dar mintea ți-e ca o coală albă de hârtie. Nu știi ce să faci.
Te întorci cu aceleași mișcări mici și alerte. Calci pe gresia din bucătărie, bucată cu bucată, apoi prin hol. Te oprești în capul scării și asculți câteva secunde. Liniștea este încleiată de pereți, de tablouri, de mobilă, de fiecare obiect din interiorul casei. Începi să cobori foarte încet, dar uiți de treapta nenorocită din lemn și dai în tahicardie când scârțâitul acela tăios oftează scrâșnit simțind greutatea corpului tău. Fir-ar să fie de case americane! îți spui în gând. Casele de aici sunt făcute după o cu totul altă tehnologie decât în Europa. Sunt făcute pe structuri de lemn. Când ai văzut pentru prima oară o casă în construcție ai fost dezamăgită. Ți se părea ceva neserios, superficial, făcut la repezeală din placaje. La fel ca sounds-stages de la Universal Studios din Hollywood. Fiecare hală un microunivers. Altă epocă, alte detalii de viață, altă geografie sufletească.
Însă când ai văzut produsul finit ți-ai schimbat optica. Ți-au plăcut la nebunie casele. Sunt frumoase. Construite inteligent. Aerisite. Spațioase. Iar a ta ți-e dragă.
Tatălui tău i-a plăcut conceptul american. Construite deștept, a spus. „Vezi tu, sunt uscate înăuntru. Aici nu vezi, ca la noi, igrasie. Sunt călduroase iarna și răcoroase vara. Sunt excelent izolate”.  Tu duceai la început dorul caselor solide cu piatră și istorie. Însă în ea ți-ai găsit locul și nicăieri pe lume nu te-ai simțit mai bine ca aici, în cuibul creat după gusturile tale. Poate doar în camera copilăriei tale. Dar uite, azi s-a dus totul pe apa sâmbetei. Frica e la ea acasă, iar tu ești doar un jalnic musafir, strâns în ghearele unei tăceri grețoase. Cobori extrem de încet. Ai trecut de treapta cu problemă și te oprești aproape de ușă, dar Fernanda nu mai e în raza ta vizuală și asta te înnebunește. Ce-o fi în capul ei? S-a dus singură mai încolo. Și tace. Nu auzi absolut nimic în afara ciripitoarelor de afară, dar sunetul e diluat de grosimea geamurilor. De ce tace femeia asta?
Aștepți să zică ceva, să te strige, să spună că nu e nimic, că e o alarmă falsă, ori să găsească o explicație banală. Însă pare că și ea s-a evaporat în tăcerea din basement. Mai înaintezi un pas și împingi ușor ușa. Vezi acum întreaga cameră scăldată în lumină. Ți-e dragă camera asta largă, cu șemineul de piatră pe care tronează globul pământesc din pietre semiprețioase, primit la aniversarea voastră de anul trecut. E un obiect scump și, te gândești, că nu ar mai fi la locul lui dacă ar fi ascuns un hoț. Tablourile pastelate contrastează plăcut cu albul peretelui. Nu îndrăznești să te mai miști. Înghiți în sec. Iarăși ți-e sete.
– Fernanda! o strigi în șoaptă, dar femeia ori nu te aude, ori nu vrea să răspundă, ori nu poate să vorbească. În stânga e ușa ce dă spre holul de la parter, în dreapta e cea a dormitorului de jos. Ambele sunt închise și acest lucru îți creează un disconfort cumplit, pentru că în spatele lor poate fi pericolul. Nu știi ce să faci, așa că aștepți.

Partea I

Partea a II-a

Partea a III-a

Partea a IV-a

Partea a V-a

Ești o apariție la ora aceea coaptă. E înainte de prânz, soarele e sus pe cer, iar strada se întinde cochetă și armonioasă, extrem de pașnică și oarecum ironică. Parfumul cald al petuniilor se simt în aer. Vin chiar de la rondoul din fața casei tale. Au izbucnit obraznice și mov. Le merge tare bine și, pe timp de viață normală, ești mândră de ele. În fiecare an pui pe stratul acesta petunii, dar în fiecare an alegi altă culoare, atentă totuși să se asorteze la nuanțele casei. Acum le respiri cu un soi de iritare, aroma lor dulceagă fiind otravă simțurilor răvășite de spaimă și neliniște.
Fernanda așteaptă să-i răspunzi. De obicei întrebările ei sunt retorice, după fiecare dintre ele urmând o lecție mai lungă sau mai scurtă despre grădinărit, de obicei, sau despre pusul conservelor pentru iarnă. Te privește interogativ, dar gura ți-e încleștată. Încerci să-ți găsești cuvintele, să te justifici de ce la ora asta ești încă în pijama. Și, ca și cum nu ar fi suficient, ai ieșit și în stradă cu ținuta asta. Ea se trezește, în fiecare zi, cel târziu, la patru dimineața. Nu poate să doarmă. La ora cinci este echipată de treabă. Casa ei arată la orice oră din zi și din noapte ca un model home. Fiecare obiect vechi sau nou strălucește de curățenie și e păstrat în forma lui optimă. Lucruri ce-n alte case ar apărea vetuste, datorită vârstei lor onorbile, la ea par niște antiques cochete. Totul e pus în valoare, iar Fernanda, la fel ca propria-ți mamă e un perpetuum mobile. Curăță, lustruiește, gătește, spală și apoi o ia de la capăt. Genul acesta de om e stăpân pe o mare liniște și cred că aproape fericit. Zic aproape datorită faptului că fericirea e formată din crâmpeie, nu e un status quo permanent. Tu ești peste medie creativă, visătoare, cu o altă ordine și organizare a vieții. Te apuci de prea multe și uneori obosești chiar din lipsa unei organizări la sânge. Ai nevoie de stabilitatea acestor persoane în viața ta, te raportezi la ele, însă nu te poți schimba și nici nu ți-ar plăcea să trăiești ca ele. Așa cum și ele au nevoie să-și orneze viața cu oameni mai zurlii, așa ca tine. Mama, când vine la tine, îți reorganizează întotdeauna casa în maniera ei, astfel că, luni de zile după ce pleacă, o suni să o întrebi unde e cutare ori cutare obiect. Vă amuză pe amândouă această diferență și fiecare dintre voi admiră modul de-a exista al celeilalte. Ambele faceți lucruri frumoase, dar zilele vă sunt diferit mobilate. Fernanda, care de primăvara până toamna târziu e în grădină, nu pricepea la început de ce tu faci în fiecare dimineață jogging. Adică de ce ar avea cineva o ocupație atât de inutilă, când ar putea, de exemplu, să lucreze în grădină vara și să lustruiească argintăria, iarna. În timp s-a obișnuit cu tine și chiar îți promite că într-o bună zi (care nu se va întâmpla vreodată) va ieși cu tine la o tură de cartier, că o dor oasele și teoretic știe că e sănătos. Dar până va veni ziua aceea… Azi pentru ea e o zi obișnuită. Așa că se apropie de tine și înțelege într-o secundă că ceva nu e în ordine. Nu atât din ținuta vestimentară, neobișnuită, cât din expresia feței tale. Te atinge protector. Atunci îți lași pe lângă corp mâna cu ciocanul de șnițele. Îi povestești. Te ascultă atentă, apoi, fără să spună nimic, o ia înaintea ta, în casă. Simte că ceva neobișnuit se întâmplă. Ai vrea să o oprești, să te înțelegi cu ea, dar, în ciuda faptului că e ca o bilă și dă senzația că mai degrabă se rostogolește decât merge, se mișcă repede. Pare o forță a naturii. O strigi de câteva ori, dar nu se oprește. Nu se teme de nimic. Nu știe să se teamă și, în condițiile de față, nu e un lucru bun. Ajunge în hol, urcă cele câteva trepte ce duc în zona de living-dinnig și se oprește atât de brusc, că te ia prin surprindere și te ciocnești de ea. Vrei să spui ceva, dar, înainte să apuci să articulezi, ridică mâna în aer și te oprește. Nu se aude niciun sunet. Însă deja e alertă și, când un fâșâit subtil, ca o folie de celofan strânsă în pumn, se aude, îți apucă ciocanul de șnițele din mână, îți face semn: șșșt cu degetul la buze, își scoate încet încălțămintea de cauciuc cu care grădinărește și se apropie de baza scării. Te duci umbră după ea, însă îți arată din nou poruncitor degetul cu sensul: tu stai aici. Rămâi nemișcată în timp ce ea coboară foarte încet, treaptă cu treaptă. Tresari îngrozitor când, la o mișcare, lemnul scării scârțâie ușor sub greutatea ei. În liniștea albă a casei sunetul este amplificat de frica ta. Fernanda rămâne nemișcată pe ultima treaptă, aproape lipită de ușă. O strigi în șoaptă,  să vină înapoi. Până la urmă sunteți două femei neajutorate și nu pricepi de ce nu realizează că nu este Xena, prințesa războinică. Dacă pățește ceva? Acum te simți responsabilă și pentru ea. O strigi iar îngrozită, într-o șoaptă șuierată, apoi cobori prima treaptă, însă ea îți aruncă o privire enervată. O implori să se întoarcă, însă te ignoră și încet, foarte încet, deblochează ușa dintre etaj și parter. Zgomotul metalic al închizătorii îți dă frisoane fierbinți. Palmele îți transpiră, inima ți-e în gât. Ea stă preț de un minut, probabil, dar timpul trece încet, ca o smoală neagră. Sub privirea ta îngrozită întredeschide ușa, apoi întreabă cu voce tare și foarte sigură pe ea dacă e cineva acolo. Firește că nimeni nu îi răspunde. Deschide larg ușa și se oprește în cadrul ei. Nu se mai aude niciun zgomot și o vreme stați amândouă așa, ascultând. Apoi cobori încă o treaptă, dar realizezi că ai nevoie de ceva să te aperi ori să o aperi la nevoie. Curajul ei îți dă și ție un pic de prezență de spirit, așa te întorci și o zbughești spre bucătărie. Vrei să iei un cuțit din suportul de cuțite, dar niciunul nu e suficient de mare. Deschizi sertarul și îl iei pe cel mai mare, aproape un iatagan cu care se taie carnea cu os, și revii alergând cu el în mână. Fernanda este în aceeași poziție, în cadrul ușii, ascultând. Se întoarce către tine și-ți face iar semn cu degetul la buze: șșșșt! Cobori trei trepte foarte încet și te oprești în spatele ei. Ascultați amândouă.

Partea I

Partea a II-a

Partea a III-a

Partea a IV-a

Nici nu știi cum, și mai ales când, te trezești lipită de ușa de la intrare, că sunt pași buni de la scară și până la hol. Dar spaima te-a făcut supersonică. Te ghemuiești jos lângă ușă. Asculți. Ai un nod în gât vecin cu plânsul, deși nici să plângi nu îndrăznești, și ai pierdut șirul de „Doamne ajută-mă!” spuși în gând. Dac-a apucat să iasă afară înaintea ta și acum te așteaptă în fața ușii? Dacă e un criminal în serie? Ăștia sunt super-deștepți, au minți machiavelice, sunt în fața ta cu cinci mișcări. Pentru ei omul normal e predictibil. Ai văzut în filme cât de elastic se strecoară prin cele mai delicate situații. Iar tu, cu privirea ta roz-bombon asupra lumii, ești prada perfectă. Nu ai nicio șansă, mai ales în locul acesta uitat de picior de om. Când a venit prima oară în vizită, mama ta ți-a spus că-i e frică să iasă la plimbare prin cartier. „Ce se întâmplă, dragă? Unde sunt oamenii din țara asta?” te-a întrebat, obișnuită cu furnicarul de pe străzile românești. „Aici mergi o oră și nu te întâlnești cu nimeni pe stradă. Poate veni o mașină să te fure, că n-are cine să-ți sară în ajutor. Io mă tem să ies singură la plimbare.” a spus. Ai râs atunci. Ce mașină, mamă? Și de ce te-ar fura? Tu nu vezi ce minunăție de cartier curat și frumos? Mai frumos decât Grădina Botanică din Cluj! În plus e cel mai sigur loc de pe planetă. Vezi cât de relaxați sunt aici oamenii? Cum grădinăresc liniștiți? Tu vezi cât de bine arată? Nu-s stresați ca la noi.
Adică, tu te așteptai s-o dai pe spate. Să-și zică: mă, e drept c-a plecat fata asta a mea la capătul pământului, dar merită. Aici e margine de Paradis. Nu s-a dus degeaba. Însă ea, nici vorbă. În loc să observe natura, arhitectura, liniștea, aerul curat, toată minunăția asta de oraș canadian elegant, s-a legat de un singur lucru: de lipsa trecătorilor. Păi da, i-ai explicat tu atunci: oamenii mai puțin cu plimbatul pe străzi, e drept. Merg cu mașinile și fac mișcare în locuri special amenajate, în parcuri și la Gym. Nu se plimbă de nebuni pe stradă. N-ai convins-o că asta înseamnă să fii mai civilizat și, fără tine, n-ar fi ieșit pe stradă nici împinsă de la spate.
Tremuri. Realizezi că majoritatea vecinilor, în afară de niște babe chioare și surde, sunt la serviciu.  Vizualizezi case goale cu lumea plecată la muncă. Nici nu-ți cunoști vecinii de pe stradă cu excepția a doi, trei, pe care-i știi din vedere și vă salutați din vârful buzelor și îi vezi plecând dimineața cu mașina, ca să se reîntoarcă acasă în jur de ora cinci după-amiaza.
Trebuie să îți păstrezi luciditatea. Te strecori cu mișcări de felină în bucătărie. Încet. Foarte încet. Nu ți se aud pașii, însă ai o răsuflare de elefant. Dar nu o poți opri. Dai ușor perdeaua la o parte, în așa fel încât să nu fii văzută din stradă. Răsufli un pic ușurată când o vezi pe vecina din partea dreaptă a casei cum a ieșit la stratul de flori. Nu știi cum ajungi la ușă, cum deschizi și te propulsezi în fața casei. Te uiți în toate părțile, dar casa e calmă și liniștită, iar intrarea de la parter, aflată lângă garaj, e ca de obicei. Jaluzeaua de la micul geam la locul ei, preșul din față nemișcat.
Tu ești în pijama, halat de baie și papuci de casă. Ai telefonul  într-o mână și ciocanul de șnițele în cealaltă. Fernanda nu te observă. Stă aplecată și plivește, impasibilă la posibilul pericol aflat atât de aproape de voi. Din furtunul lăsat pe iarba peluzei se prelinge un șuvoi slab de apă.  Fernanda locuiește singură. Își petrece ziua în grădina din spatele casei, ori la straturile de flori aflate în față ori pe laterală. Cultivă multe roșii din care face salsa. De fapt în grădina ei găsești orice legumă și extrem de multe flori. Cunoaște natura și nu se teme de animalele ce se mai rătăcesc în zona voastră verde. În special ratonii și sconcșii. Că veverițele și iepurii nu intră la socoteală. Ăia nu-s așa obraznici, deși rod și ei rădăcinile și niște veverițe anul trecut mușcau din roșii doar așa, de răutate. Dar, dacă te pricopsești cu ratoni, e greu să scapi de ei. Și mai rău e cu sconcșii care-și fac cuib în pământ și noaptea ies. Dacă se simt în pericol te stropesc cu mizeria aia împuțită pe care o poți scoate de pe tine doar cu bulion.
Într-o dimineață ai văzut un sconcs chiar la tine în grădină. Era dimineața tare și tu, încă adormită, udai peluza din spate. La un punct, nu știi cum, ți-ai întors privirea și, să înlemnești, la vreun metru de tine ai văzut un sconcs cu coada ridicată, pregătit să te stropească. Ai dispărut ca fulgerul de acolo și ai strigat-o. A venit superwoman de Fernanda cu un halat de grădinărit și un băț lung și l-a căutat. A descoperit atunci o gaură în spate la shed-ul vecinului și a tras concluzia că acolo e cuib de sconcși.
Acum o vezi liniștită și, cumva, liniștea ei îți dă un pic de curaj. Nu știi cum s-o abordezi. Te oprești aproape de ea, ascunzând la spate mâna cu ciocanul de șnițele. Se răsucește, te vede și îți zâmbește. E de vârsta mamei și spune că e mama ta portugheză. Te-ai pricopsit cu două de când ești în Canada. Una bucată Doreen, blondă și simpatică și cam nebunatică, având o fiică de vârsta ta. Te-a adoptat iute și extrem de cald. Apoi Fernanda care te-a luat sub aripa ei gospodărește, cu o înțelepciune venită dintr-o școală a vieții și a lucrurilor la timp și bine făcute.
Se ridică pe jumătate, ținându-se de șale, te vede în pijama și se uită la tine ironic cu privirea aceea de  „Ce mai e de data asta?”.

Partea I

Partea a II-a

Partea a III-a

Soarele e sus pe cer și intră nesimțit și generos prin ferestrele mari, lățindu-se pe pereții albi și pe tablourile colorate, încingând un dans aprins și optimist în întreg livingul. Te gândești că e ciudat. Toate filmele de groază se petrec noaptea. Ori când furtuna rupe obloanele ferestrelor. Nu ai văzut nicio crimă să se petreacă într-un mediu ambiant pastelat, în ciripit de păsărele și aromă de cafea Zavida. Tu ești fricoasă. Peste medie. Ți-e frică până și de câinii pămpălăi de douăzeci de centimetri, ținuți în lesă de stăpânii lor prietenoși.
Nu se mai aude nimic, însă încă îți stăruie în urechi zgomotul surd ce clar venea din casă. Nu ai explicație și asta te înnebunește. Cauți febril în minte ceva cu care ai putea asocia bufnitura. Degeaba.
Te frămânți. Nu știi ce să faci. O iei logic. Dacă ar fi cineva jos, îți spui, nu ar fi fost atât de imprudent să facă gălăgie. Un hoț, ori un nebun, ori whatever te-ar fi auzit cu siguranță și ar fi acționat prudent. Ușa dintre cele două nivele nu e prea izolată fonic, clar ar fi auzit cum te miști.
Dar dacă totuși sunt ratoni? La vecina de vis-à-vis i-a intrat în casă prin șemineu o întreagă familie. Circ și balamuc până a scăpat de ei, că se refugiaseră în pod și firma venită să-i scoată afară s-a chinuit mult până i-a recuperat pe cei mici. Că au și ei drepturile lor. Sunt prinși și eliberați în sălbăticie. Da, dar voi aveți un sistem de siguranță la șemineu și nu au cum să coboare pe horn. Deci ratoni nu sunt. Asculți. Nimic. Ceva te cheamă să verifici. Ai suna la 911. Dar ce să le spui? Că ești fricoasa fricoaselor și te temi și de o veveriță? Ieși ușor din papucii de casă și cobori încet, foarte încet fiecare treaptă. Mai ai cinci, patru… Croșetezi în minte scenarii tâmpite de thriller. Ești sigură că cineva te așteaptă în spatele ușii! Sigură! Iar ușa e descuiată.  Transpiri rece. Îți auzi respirația sacadată. Ți-o aude și el. Sau mai rău: ea. O criminală. Nu știi de ce ți se pare mai rea perspectiva să fie o ea decât un el. Hmm! Când mai ai două trepte, te răzgândești și, fără să îți pese că ești auzită, o zbughești pe scări în sus, alunecând și împiedecându-te în propriile picioare, cu un ritm tahicardic nebun. Fixezi cu privirea ușa care separă cele două nivele. Ți-a transpirat mâna pe telefon.  Formezi 911, dar, când începe să sune, închizi. Te duci în bucătărie cu pași ușori, să nu fii auzită. Bei apă și reiei toate argumentele logice de mai-nainte. Dacă ar fi un criminal, un hoț, un cineva, un răufăcător, n-ar sta jos să citească o carte ca să te omoare ori să te jefuiască doar când ajunge la final de capitol. Sigur e o explicație logică și tot sigur e că vei râde când o vei găsi.
În casă e o liniște cu gheare ascuțite. Încerci să te liniștești, dar, când ritmul cardiac se apropie de normal, jos se aude din nou o foială ciudată ca și cum ceva sau cineva s-ar târâi pe parchet. Apoi tăcere…
Gata! Suni. Să râdă de tine, să te amendeze că ai pus pe drumuri salvarea, pompierii și poliția. Că așa se întâmplă. Să te aresteze dacă e cazul…
Te apropii de geamul de la bucătărie și te uiți dintr-o parte. Strada e pustie. Ca de obicei. Cartier liniștit canadian, locul unde nu se-ntâmplă nimic, vorba lui Sadoveanu. De multe ori râzi cu simpatie de binecuvântarea de-a trăi într-un cartier atât de liniștit. Un soi de grădină botanică cu oameni cumsecade, case frumoase, la distanță unele de altele. Eh! Râzi acum, șoarece fricos, dacă-ți dă mâna!
– Nu, spui cu voce tare. Nu e nimic!
Decizi nebunește să te vindeci de frică. Ți-ai și găsit momentul! Vei coborî și vei vedea cu ochii tăi că totul în basement e ok. Poate ați uitat deschisă ușa înspre grădină. Da, asta trebuie să fie. Nici nu te-ai gândit. Da, dar ușa e dublă, și cea din exterior are un arc strâmt și se închide de la sine.
– Boon! zici tare și intimidant.
Sigur nu e nimeni. Dar dacă e cineva să te audă. Să știe că nu ți-e frică.
– Nu e nimeni! repeți.
Îți iei inima în dinți și te întorci hotărâtă spre scară. Vei coborî! Nu mai negociezi cu tine.
Faci doi pași, dar începe să sune telefonul. Aproape-l scapi din mână. În liniștea casei, pe fondul fricii tale, sunetul e ca o goarnă de vapor muzical. Simți că-ți sparge timpanele. Sari un pas înapoi din cauza surprizei, ca și cum la telefon ar fi chiar pericolul aflat la parterul casei. Încerci să nu te dai de gol. Dacă e cineva jos e clar că nu te vede, însă te aude. Cu o voce de ușă scârțâită scoți un „Hello”. La capătul firului un funcționar enervant vrea să îți prezinte nuș-ce oferte de la nuș-ce bancă. Deși nu înjuri, îți vine să-l spurci în româneasca cea mai neaoșă. Îi spui că nu e momentul potrivit. Fir-ar el să fie de moment! Și-i închizi telefonul în nas. Asculți din nou. Nimic. Iei din bucătărie ciocanul mare de șnițele și te îndrepți hotărâtă spre scară. Însă pașii se înmoaie pe măsură ce te apropii de ușa care duce la parter. Nu-ți vine altă idee decât să te apuci să cânți. N-ai voce. Dar ce contează? Până la urmă e o idee bună. Se va auzi că ești atât de relaxată încât, chiar afonă fiind, cânți, știind că ești singură și netulburată. Doar un om relaxat cântă. Să știe și el că nu te dai bătută ușor. Să plece naibii!
Te gândești că ești nebună. Ai gâtul uscat. Te îndrepți către clanță ca porcul la tăiere. Când ajungi lângă ușă, răsucești iute închizătorul să-l blochezi și dai cât poți cu ciocanul de șnițele în lemnul ușii, aproape să o crăpi. Apoi, speriată de ceea ce ai făcut, o zbughești înapoi sus pe scări cu telefonul într-o mână și ciocanul în cealaltă.

Partea I

Partea a II-a

În primăvară…

Aveți o casă mare după standardele europene. Mijlocie spre mică după cele americane. Cu siguranță, mare pentru familia voastră mică. Împărțită pe două nivele, largi fiecare, având două bucătării, poate, lejer și confortabil, să fie locuită de două familii care să nu se intersecteze.
Nu îți place să fii sclava propriei locuințe, ești mai degrabă prelungirea laptopului decât a cârpei de șters praf și a aspiratorului. Nici nu faci parte dintre românii care fac show-and-tell cu rudele și cunoscuții. Mulți dintre compatrioți se înhamă la construcții uriașe, asta însemnând rate nesimțite. Lucrează două, trei joburi pentru a plăti și întreține mastodontul de casă ce trebuie curățat, încălzit iarna și răcit vara. Și totul pentru licărul acela de invidie din ochiul vărului ce vine din România în vizită, ori pentru pozele puse pe FB lângă piscină ori grătar. Poze deșănțate care înfloresc în opulență o realitate ce nu e tocmai… reală. Că nimeni nu suflă niciun cuvințel despre dobânzi și rate și asigurări. E lipită de ecrane doar poezia împușcării visului american, nu ponoasele trase de bieții mioritici pentru niște pereți de rumeguș.
Ați întâlnit pe unii care n-au ajuns nici măcar la Niagara, la o aruncătură de băț, deși trăiau de zece ani în țara frunzei de arțar. V-ați mirat și nu ați înțeles, la fel cum nu ați înțeles familia aceea care v-a spus cu mândrie, arătându-vă mobila kitschoasă din uriașul living cu tavan de catedrală, că nu și-au adus părinții în vizită anul acela pentru că au preferat să cumpere placajul lucios și canapelele din mătase ce stăteau rășchirate, acoperite cu folie de plastic, să nu se păteze.
La antipod, mulți canadieni locuiesc toată viața în apartamente închiriate, refuzând ideea de-a plăti băncii sume rotunde prin dobânda ce se strânge de-a lungul anilor.
Una peste alta, ați decis să închiriați partea de jos, basementul cum ar veni, care e parter, nu subsol, așa cum e la multe case. După ce ați pus anunțul a urmat o procesiune de indivizi,  interesați de ofertă. Unii păreau ok, alții dubioși. Greu să primești în casa ta pe oricine. Oricum, în Canada, potențialul chiriaș trebuie să aducă dovada venitului și feedback scris de pe unde a mai stat înainte, cu număr de telefon. Adică nu te poate aburi așa, oricine. Însă, dacă proprietarul este favorizat în această primă fază, în etapa următoare când actele sunt făcute și omul e bine-mersi la tine în casă, mult mai protejat este chiriașul. Am auzit de proprietari care nu își mai pot scoate chiriașii din casă cu anii și se poate ajunge la faze urâte tare, la procese duse la extrem ani de zile.  În fine,  totul depinde de om, așa că trebuia analizat cu atenție fiecare pretendent la apartamentul de jos. Oamenii veneau și vedeau și plecau… Unii erau plăcuți, alții erau bifați cu „nu” peste tot. Cel mai puțin ți-a plăcut omul acela…
Privire otrăvită… Voce mieroasă cu amenințare ascunsă: „Hai, șefule, că nu ne trebuie acte. Suntem doar români amândoi”  Tu, făcând cu ochii ca girofarul, să nu care cumva să cedeze… El  cu o voce joasă, ca într-un soi de scuză, explicând că e o procedură standard ca aplicanții pentru închiriere să aducă documente care să demonstreze… „Las-mă dom’le cu de-astea. Ce acte? Cui îi trebuie hârtii? Doar suntem români și noi, venim din Arad…”  Tu, încercând să dezamorsezi situația, întrebi copila cu ochi negri și triști, purtând adidași cu luminițe: „Cum te cheamă”. Ea, tăcând intimidată, se uită la tine ca la o ciudățenie. „Mai aveți copii?” întrebi femeia, disperată să tragi de timp. Obții o privire tâmpă din partea ei și un răspuns răspicat din partea lui.  „Avem dară…” privire hâdă că ce te bagi că el simțise o umbră de șansă. Te uiți la nevasta spășită. Are ochii obosiți și învinețiți de pumni mari, și o tăietură rotundă de-a lungul obrazului până sub bărbie.
Zâmbești forțat calm și insiști. Întrebi dacă-s copiii la Arad. Omul se opintește în fața ta și, deși mai mic de statură, se uită la tine cumva de sus și-ți spune că-s în Franța cu socrii. Apoi îți întoarce spatele scurt. Să pricepi că trebuie să taci. Nu-i pasă de bădărănia gestului. Tu ești femeie, deci mai tacă-ți fleanca. Nu cu tine vrea să vorbească. Face un pas în fața lui și amenințător îi spune că așteaptă răspuns right away. Vorbește engleză. Stâlcit tare, dar se descurcă. Tonul lui e hotărât și obraznic. Vrea să impună și îi convine casa. Nu vrea s-o scape. Se uită la detalii cu ochi de cunoscător. Zice că n-are acte, că-i de două săptămâni în Canada, dar are bani. Are destui. Nu-i problemă.  Îi dă guvernul. Iar te bagi ca musca-n lapte și te miri. Întrebi cum e posibil așa de repede. Știi că există un anumit protocol, perioade de așteptare, iar în Canada nu ai cum mitui funcționarii să te favorizeze. Asta nu zici cu voce tare. Ți-o retează iute, hârșâit și nervos. A rezolvat un prieten. Taci. Nu-l înfrunți cu privirea, dar simți că te seceră otrava ochilor lui negri. Oricât încearcă, el îi spune același lucru, că trebuie să vă trimită acte doveditoare prin e-mail și tot printr-un e-mail o să-i răspundă. Repetă de câteva ori că „suntem români, șefule, dacă noi nu suntem uniți…” Dar nu obține nimic.
Își strânge pumnii și holul mare pare dintr-o dată strâmt. Pleacă în cele din urmă, nemulțumit. Se oprește în fața casei și scanează totul ca și cum ar vrea să fie sigur că ține minte. Că vă ține minte. Nevasta, Samanta și fetița nu zic nimic. Nici nu salută când ies. Se uită amândouă absente,  așteptând semnul lui de plecare. Deschide ușile, urcă toți în mașina luxoasă, un mini-van scump.
În urma lor rămâne-o duhoare cumva cunoscută, prinsă-n zbor în drumurile de la Sibiu. Deschizi toate geamurile. Să iasă mirosul, dar mai ales amenințarea ce se lipise clisoasă de pereți.
Apoi v-ați răzgândit. Nu ați mai închiriat. Las’ să rămână gol. Era oricum inconvenientul să împarți laundry cu cineva. Apoi gălăgia, că-s casele subțiri, ca de păpuși. Ai și uitat de familia aceea, de privirea dură și pumnii strânși. Până acum când ai auzit bufnitura aceea surdă. Nici nu știi de ce te-ai gândit la ei.

Partea I

Îți pui muzică și-ți ascuți tăcerile. Wandering Thoughts. E dimineață, momentul tău. Macini cafea. Miros crud și proaspăt. Prima cafea a zilei: perfecțiune. Cât de ieftin ești tu fericită… Zâmbești. Umpli filtrul și-n timp ce susură liniștitor și casnic, pregătești un bol cu fructe de pădure și papaya. Adaugi o jumătate de banană, rodie și un pumn de chia seeds. Desfaci jaluzelele și privești în stradă. Automatisme. Zilnic aceleași gesturi: intri în papucii de casă, îți iei telefonul și verifici mesajele în drum spre bucătărie.
În fața casei, strada curge calmă și liniștită. Tragi aer în piept și guști liniștea aceea tihnită care se întămplă doar dimineața și doar în bucătărie, când verdele crud al ierbii și arțarul tânăr din față te privesc iute prin fereastră. Ori tu îi privești. Îți plac copacii. Au personalitate. Înainte de puiul ăsta de arțar a fost altul. Tinerel și ăla, să fi avut doi-trei ani, dar creștea strâmb, într-o parte, și ție-ți părea rău. Nevoia ta de simetrie era zgâriată. Stătea sucit ca și cum ar fi vrut să o ia la goană. Nu ai zis nimic nimănui, că nici nu știai că se poate zice. Dar o canadiancă s-a mutat în vecini. Și a zis ea. Adică a sunat la primărie să se plângă. Oamenii s-au sesizat. Au venit într-o dimineață, au scos strâmbul și-au plantat puiul ăsta mic. L-au asigurat cu două legători într-o parte și alta, să nu cumva să-i vină vreo idee să crească altfel decât în sus.
Privești pe geam ca în fiecare zi ca și cum te-ai asigura că pământul și cerul sunt la locurile lor și tu poți să-ți continui rutina. Te așezi în fotoliu și respiri liniștită. Îți place casa ta. E frumoasă. Culorile contrastează cald, lumina se împrăștie în voie peste tot.
Ai chef să scrii. Îți iei laptopul în brațe și începi:

„E o dimineață crâncen de friguroasă. Însă în casă sunt 23 de grade cuminți și tu scrii. Nu ai decis tu asta ci Dumnezeu. Când te-ai născut, ți-a pus stiloul în mână, iar tu, în loc să îl bagi în gură ca orice copil cumsecade, te-ai apucat să scrii norii și cerul și pământul. Cu o viteză de olteancă, deși El te-a plantat în Ardeal. Nu știi de ce scrii și de unde vine scrisul când vine, pentru că tu nu faci altceva decât să-ți așezi buricele degetelor pe tastatură și gândurile curg fără o aparentă legătură cu tine.”

Un pocnet surd se aude de undeva. Te oprești din tastat și asculți, dar liniștea se reașează grea și protectoare. Gândești că o fi fost ceva afară. Ai terminat cafeaua și, cum muza a luat-o deja la sănătoasa, te ridici și faci câțiva pași. Te uiți pe geam, dar strada pare la fel de nepăsătoare și la fel de curgătoare înspre-ale ei probleme. O pereche trece agale fără să pară afectată. Îți mai torni o cafea, gândindu-te că bei prea multă și ar fi cazul să o reduci. Una pe zi ar ajunge. Oricum, te lauzi că nu ești dependentă. Da, în principiu ești de acord cu tine. Dar nu azi. Amâni ca de obicei.
Ai mult de lucru: două deadline-uri săptămâna asta. Și, chiar dacă ești organizată, îți mănâncă tot timpul, pentru că nu știi unde și când să te oprești. Ești workaholică. Ți-a spus bine Arnold că te-ai născut sclavă. Doar tu ești de vină că muncești atât. Ar trebui să-ți amintești câteodată că există și „nu” în dicționar. Data viitoare! Promiți în gând știind că minți un pic, că nu te vei putea ține de promisiune. Nici tu nu știi de ce amâni lucrurile care-ți fac bine. Prietena ta ar trebui să-ți fie exemplu. Ea are grijă de ea și te bombardează și pe tine cu mesaje motivaționale. Ea se ține de ele: „You need to love yourself. Love yourself so much to the point that your energy and your aura rejects anyone who doesn’t know your worth.” Ție pe o ureche îți intră și pe cealaltă îți iese. „Nu te iubești suficient” îți repetă de fiecare dată când vă vedeți. Așa o fi, îți spui, și gândul zboară pe geam. Uiți și de îndemnul motivațional și de zgomot. Te apuci de muncă, lăsând la o parte scrisul. Oricum, ideea s-a dus, nu mai știi ce voiai să spui.
Același zgomot bizar ca înainte pocnește liniștea. O fracțiune de secundă doar. Ca o părere. Tremuri cu un soi de presentiment. Iarăși tăcere. Ești sensibilă la sunete. Mult prea sensibilă. Poate de data asta a fost doar în mintea ta. Poate doar tu…
Încerci să scapi de sentimentul neplăcut și îți pui muzică în surdină. Alegi de pe youtube o selecție: relaxing music. Te apuci de treabă și uiți, însă, după vreo oră, zgomotul se aude din nou, ceva mai aproape. De data asta ai auzit foarte clar. Inima îți sare din piept și țâșnești rigidă, ca o scândură, drept în picioare. Simți că transpiri rece. Știi cu siguranță că se aude din casă. Ce bine ar fi fost să ai măcar un suflet de câine sau de pisică. Dar lui nu îi plac animalele. Adică îi plac, dar să le vadă pe stradă sau la alții. Încercarea cu labradorul a fost un complet dezastru. Ghinion să ai un câine cu personalitate proastă. Că nici ei nu sunt fabricați în serie să alegi rasa și să știi că e câine bun. V-a spus veterinarul: și câinii sunt ca oamenii.
Ești singură și nu-ți vine să cobori la parter să verifici. Acte de vitejie ca-n filmele stupide când femeia își cuțitul mare din bucătărie și coboară în basement unde criminalul o așteaptă sigur pe el… Brrr! Doamne! Ce-ți trece prin cap.
Să suni oare la 911? Dar dacă nu e nimic? Te oprești în capul scării și asculți. Liniștea e de lână. Înfundată. Spaima te strânge de gât, de umeri, de coapse. Uiți cât de frumoasă-ți fusese dimineața cu câteva minute înainte. Tihna s-a dus naibii. Te întrebi ce să faci. Pe cine să suni. Ești paralizată de spaimă și scenarii ți se derulează cu viteză în minte. Poate ai uitat ușa de la garaj deschisă? O fi intrat vreun hoț? O fi coborât prin șemineu un raton? Clatini din cap cu putere. E un cartier liniștit. Dar, dintr-odată, te lovește ca un pumn în cap episodul din primăvară…