• About

Sweet & Salty

Sweet & Salty

Author Archives: sweet & salty

Aniversare

26 Saturday Feb 2022

Posted by sweet & salty in A fi scriitor, Ana

≈ 15 Comments

Azi, când am deschis ochii am fost întâmpinată de o surpriză. Da, mărturisesc că fac parte din cei 60% (parcă ăsta e procentul) care, la prima oră, își deschid telefonul.
Uitasem. Uit toate aniversările. Nu mică mi-a fost mirare (și bucuria) să aflu că azi se împlinesc doi ani de când am făcut primul pas ca editură. Cum altfel decât prin „Ana” mea? Care și ea împlinea un an, respectiv doi, pentru că au fost două ediții și sfântu’ mai știe câte tiraje.

Să nu credeți că sunt o curajoasă. Nu sunt. Am ezitat și am dat-o cam cu inima strânsă. Aveam deja acceptul a trei edituri, bine poziționate pe piața de carte, iar SIONO, practic, nu exista.
Să dau cartea bine muncită (doi ani am lucrat – și a fost job de minim 8 ore pe zi) unei edituri no name, era similară cu aruncatul în apă fără să știi să înoți.

Da, dar noi voiam editura pentru a fi ALTFEL. Pentru noi și cărțile noastre. La fel ca atunci când ai un material care îți place și vrei să fie croit fix pe gustul și pe măsura ta.
Fără o carte, cum să pornești la drum cu o editură? Chiar dacă ideea editurii nu a fost a mea, am acceptat-o din tot sufletul. Însă nu mi-aș fi dat „Ana” pe mâinile noastre lipsite de experiență la ora aceea. Aveam o strângere uriașă de inimă…

Publicasem „Pași” (împreună cu Axel) și mă îmbăiasem oarecum din beția succesului primei cărți. Cei care ați trecut prin asta știți. Pentru mine a fost o bucurie sută la sută prima carte. Am primit cadou suflete, ca să zic așa. Oameni care m-au iubit și au dorit prietenia mea tocmai pentru că prinseseră gustul literei mele.

Acum, după ce că veneam cu o „Ana” istorică, deci aveam toate șansele să îi dezamăgesc pe cei care ar fi așteptat o literatură izbitor de contemporană, ca și în prima carte, mai porneam și cu o editură în fașă. Pentru că „Ana” a făcut cunoscută editura, nu invers.

Vă imaginați fericirea când „Ana” a explodat!
Vă spun un secret. Oricât ar fi de grozavă editura, marketing-ul și tot ceea ce poate fi făcut din exterior pentru o carte, nimic nu se compară miezul, cu folclorul, cu transmiterea pe cale orală a unei informații. Primii cititori sunt cei care dau notă. Și au dat notă maximă și au revenit chiar și cei care cumpăraseră o Ană, să ia și pentru rude și prieteni. Ne obișnuiserăm ca Ana să fie cumpărată cel puțin în pereche. Oamenii au început să o ceară în librării, așa că librăriile au fost fericite să o primească.
Atenție! O librărie e un business. Dacă nu dai un material vandabil, frumos și de bună calitate, e adio și un praz verde.

Această explozie a Anei (Nick Carabas, dragul meu canadian pe care încă nu am avut bucuria să îl cunosc, deține recordul – a cumpărat până acum 20 de „Ane”) a creat apetit pentru alte cărți SIONO.
Așa a venit rând pe rând, carte după carte, așa au urcat scara și s-au așezat frumos acolo unde le era locul: pe rafturi de librării și de biblioteci.

La SIONO avem oameni extraordinari.
E multă muncă la fiecare carte. Coperta e personalizată, e o metaforă a cărții.
Pe copertă e un fragment de analiză literară făcut de unul dintre noi. E esență, e valoros.

La SIONO e greu.
E foarte multă muncă. Nu facem rabat la calitate și sunt mulți, foarte mulți bani puși în joc.
Hârtia se scumpește, totul se scumpește.
Vremea e vitregă.

E boală, război.
Dar să ne oprim o secundă, să îmbrățișăm frumusețea celor 47 de cărți și a celor 31 de autori.
Nu știm cât va rezista lupta noastră. Dar să ne bucurăm de clipă, de cărți, de lectură, de carte. De bucuria cu file și povești.

Și textul de pe FB, surpriza mea de SIONO:

Se împlinesc doi ani de când SIONO a pornit la drum. Da! Greu de crezut că sunt doar doi.
Existența editurii se confundă cu cea a romanului „Ana”, scris de Em Sava, roman care a constituit șansa noastră, primul nostru pas pe piața de carte. Fără o carte bună, nicio editură nu poate porni la drum. Cititorii noștri au ajuns la SIONO prin rândurile unei cărți de excepție. „Ana”, una dintre cele mai iubite cărți românești, este cheia care ne-a deschis porțile spre voi, dragi cititori, spre voi, dragi scriitori, spre voi, dragi colaboratori.
Anul trecut, datorită vânzărilor masive, am scos a doua ediție – cea aniversară, primită cu la fel de multă dragoste de către românii de pretutindeni.
Azi, am împlinit 2 ani, 46 de cărți și 31 autori: Mireille Șerban, Remus Crâșmaru, Irina Alexe, Alexandru Dospinescu, Em Sava, Lucia Stroila, Irina-Cristina Ţenu, Simona Prilogan, Petru Racolta, Anna Timotin, Petruța Petre, Irina Magierka, Cosmisian Autor, Nicolina Halgaș, Aura Lupu, Ovidiu Ștefan, Cristina Dinu, Cristina Cristea, Ileana Vladusel, N Marianne Autor, Gabriel Dinu, Oana Stroe, Theodora Savuli, Nicoleta Beraru, Cătălina Stănescu, Camelia Sima, Lucian Ivanov, Beatrice Holdon, Radu Prodan, Diana Fanea , Şerban Foarţă, Issabela Cotelin.
Cărțile noastre sunt deosebit de frumoase și se găsesc în librării din întreagă țara și nu numai.
Numele SIONO înseamnă calitate, atenție la detaliu, promptitudine și, mai ales, dragoste de carte.
La mulți ani dragii noștri SIONO

Măriuța

27 Thursday Jan 2022

Posted by sweet & salty in Întâmplate sau nu..., Catchy

≈ 19 Comments

Ți-am spus că se uita la mine prin ușa de sticlă dinspre grădină. Eu eram, ca de obicei, prinsă-n salba muncii exagerate pe care o prestez, ca și cum genetic aș fi fost programată să fiu furnică. Am ridicat ochii din laptop, iar ea a înghețat, încercând să mă păcălească, să pară o miniaturală statuie cu păr.

M-a pufnit râsul. Simpatica arătare era nimeni alta decât veverița neagră, pe care o văzusem deja de mult prea multe ori dând târcoale pe la roșii, cățărându-se în vie ori îngropând diverse bunătăți prin peluză. De data asta ținea în gură o nucă americană, uriașă pentru dimensiunile ei modeste. Nu știu dacă-n mintea ei mică se temea că aș putea să-i fac vreun rău ori, mai degrabă, că aș încerca să-i fur nuca.

Am imitat-o și am rămas și eu statuie, fixându-i mărgeaua de ochișor cu care mă privea. La un punct s-a plictisit. Și-a apucat bine nuca și a dispărut cu ea cu tot. Am râs și mi-am văzut de treabă, însă, peste vreun sfert de ceas, același scenariu mi-a scos iarăși nasul din laptop. Veverița neagră, oprită în fața mea la câțiva metri, despărțită de mine, e drept, de ușa transparentă, care făcea delimitarea între înăuntru și afară, cărând o altă nucă, mă fixa insistent, ca și cum s-ar fi întrebat dacă am intenția să țâșnesc de la birou, să-i iau nuca și să o îngrop pe undeva pe sub parchet. Apoi, după vreo probabilă introspecție, a făcut aceeași mișcare ca înainte. Și a dispărut rapid, cu nuca verde cu tot.

Ca să vadă că intențiile mele sunt cât se poate de pașnice, i-am adus niște alune și, cu gânduri ușor parșive, i le-am pus foarte aproape de prag. „Acu să te văd, cumătro!”, i-am spus în gând. „Cât de curajoasă ești?” După o vreme a revenit, s-a oprit descumpănită, ca și cum brusc ar fi uitat drumul spre nuc, a stat îndelung pe gânduri fără să facă nicio mișcare. După minute bune și, cu siguranță, intense deliberări, s-a apropiat de prima alună, a apucat-o cu ambele lăbuțe și a început să o ronțăie foarte preocupată, nescăpându-mă din ochi. Eu, considerând formalitățile de introducere dintre noi încheiate, m-am ridicat cu intenția să mă îndrept spre ea. Mișcarea mea bruscă a pus-o pe gânduri și, înainte să clipesc, a ajuns pe gardul vecin de unde-a început să mă privească extrem de curioasă. Deși liliputană, creatura se uita la mine ca la o insectă sub microscop. Am rămas pentru o vreme uitându-ne una la alta ca-ntr-un război rece, tensiunea dintre noi fiind aproape palpabilă.

Am încercat să-i surprind cât de cât mimica, să-i ghicesc intențiile, însă era imposibil să citesc ceva pe perfectul poker face afișat. Mi-am zis că cel mai deștept cedează și am bătut în retragere, în timp ce ea nu și-a părăsit nici pentru o clipă zona de supraveghere. „Dușmanul” adică eu, era prins în colimatorul privirii ei rotunde.

M-am întors cu câteva alune în semn de pace, i le-am așezat în șir, pe iarbă – adică pe un teritoriu neutru – și m-am îndepărtat, lăsându-i suficient spațiu de desfășurare. Nu am pierdut contactul vizual cu ea și-ți mărturisesc faptul că i-am vorbit continuu, ca să se obișnuiască cu vocea mea. Am botezat-o Măriuță că avea față de Măriuță, și coadă de Măriuță, și atitudine de Măriuță. Era delicată, cu doi ochi foarte rotunzi, foarte negri și foarte umezi.

Am rămas cam la un metru și jumătate distanță de alune și, deși îmi era frig (uitasem să mă îmbrac), am decis să aștept ca Măriuța-veverița să facă următoarea mișcare. În ciuda lipsei ei de expresie, ceva îmi spunea că între lumile noastre se crease o punte de legătură și că acceptarea alunelor avea o semnificație mai adâncă.

Îți spusesem că eram cunoștințe vechi. O văzusem de multe ori trecând, mai mult ca o nălucă, prin grădină, dispărând după gard imediat ce unul dintre noi își făcea apariția. Știam că oarecum își stabilise sediul la noi, că pe câteva roșii își lăsase amprenta dinților. „Din răutate”, mi-a spus vecina. „Pentru că veverițele nu mănâncă roșii”. Eu nu credeam că o veveriță poate să fie rea, așa că îi acordasem imediat circumstanțe atenuante. Aveam roșii mici și dulci în grădină și o fi fost și ea curioasă, poate chiar și-o fi imaginat că sunt niște alune mai mari. Spre deosebire de alte dăți, acum își luase inima în dinți (nu vreau să știu ce-o fi fost în suflețelul ei) și se oprise la câțiva metri de mine. Începusem să dârdâi (trecuseră minute bune) și, pe când îmi pierdusem speranța că Măriuța va mai coborî de pe gard, cu o mișcare bruscă a sărit jos și, cu ochii în ochii mei, s-a apropiat de zona ispitelor. A luat repede o alună și, ca și cum ar fi ținut-o în mâini, a început să o ronțăie iute, cu mușcături mici și ritmate. Am zâmbit. Am lăudat-o și i-am vorbit, dar nu m-am mișcat. La un moment dat, cred că sătulă fiind (mâncase toate alunele – chiar o întrebasem dacă mai poate), a apucat-o în dinți pe ultima și, cu mișcări destul de abrupte – presupun că așa sunt mișcările de veveriță – a îngropat-o simandicos în iarbă. Pun pariu că habar nu are pe unde și-a ascuns toate comorile și că mai degrabă ratonii se vor bucura la iarnă de aceste mici depozite de hrană. Însă, cu siguranță, Măriuța noastră era mulțumită. Nu doar că-și pusese burta la cale, dar se asigurase, ca tot omul, și cu ceva alune albe pentru zilele negre.

Să știi că zilele următoare ne-am continuat epopeea. Eu mai îmbrăcată, că era sfârșit de noiembrie. Ea mai îndrăzneață, simțindu-mă inofensivă și obișnuită fiind de-acum cu vocea mea. Într-o zi a luat aluna direct din palma mea, iar eu am știut că acela era pactul suprem de prietenie dintre noi. Își păstrase – ca o convenție – poker face-ul obișnuit. Dar parcă în privire luminița era mult mai mai aprinsă și luciul negru mai jucăuș.

De ce ți-am povestit banala mea poveste de prietenie cu veverița neagră, hoața mică și drăgălașă a grădinii mele? Din două motive. Unul ar fi că noi, oamenii, câteodată suntem mai sălbatici decât sălbăticiunile naturii. Mai țepoși decât aricii, mai speriați decât veverițele și iepurii și, din păcate, uneori mai veninoși decât șerpii… Și-apoi pentru că drăgălașul animal m-a deconectat de la stresul muncii mele. M-am oprit și-am trăit în ritmul ei preț de minute în șir. Ce-o fi fost în mintea ei nu voi ști niciodată. Cert e că a doua zi, după ce s-a îndopat cu alune, mi-a lăsat la colțul garajului una din nucile furate. Am zâmbit cu recunoștință, dar nu i-am luat-o de acolo și după trei zile a dispărut. Nu știu dacă ea și-a retras generozitatea, indignată că nu-i apreciez darul, ori alt animal s-a bucurat de rodul micii ei pungășii, dar cu siguranță a fost cadoul ei pentru mine și intenția contează.

De atunci vine în fiecare zi, ca după ceas, între trei și patru. Își ia alunele, chiar și din palma mea când are chef. Nu insist. Dacă e cald stă sub scaunul pe care șed și ronțăie. I-a dispărut frica în preajma mea, însă fuge iute însă fuge iute dacă sunt însoțită. Când îi spun Măriuță se oprește din mâncat și se uită la mine. Între-o zi, poate mă va lăsa să o mângâi. 

Am adorat personalitatea ei

17 Monday Jan 2022

Posted by sweet & salty in Ana, Bucăți de gând

≈ 8 Comments

Am adorat personalitatea bunicii mele, Ana. Modul în care și-a dus luptele. Spre deosebire de „psihologii” autodidacți de astăzi, care predică rețete de liniște, fericire și împăcare după modul propriei vieți, ca și cum ar explica lumii, spre exemplu, că mărimea 37 la pantof se potrivește tuturor. Ea și-a dus cu demnitate luptele. Nici vântul și nici pământul nu i-au știut greutățile. A ales, la peste optzeci de ani, să mi se confeseze. Dintr-un singur motiv. Să nu moară și să ducă taina cu ea în mormânt. Atunci a simțit că secretul nu-i mai aparține. Că e datoria ei să dezvăluie copiilor „marea rușine” înmormântată cu dârzenie în suflet. Nu le-a putut spune direct că au sânge amestecat, că-n neamul lor curge și sânge de ungur. Cât s-o fi frământat până mi-a spus: „Aș vrea să-mi scrii povestea…” ? Mândria ei de om curat, în ciuda deschiderii și a fantasticei flexibilități de a fi și pe mintea nepoților, nu a priceput sau nu a acceptat că trăiește într-o lume în care rușinea și regulile sociale stricte s-au distilat și înmuiat. Că ordinea în care ea credea devenise un fel de butaforie pentru o societate unduind în îndoieli.Mică fiind, o vedeam ca pe un general. Un strop de om, cu vorba blândă, de care asculta întreaga familie: o cohortă de oameni mari – pentru că i-au trăit cinci copii, care s-au așezat pe la casele lor, apoi au venit pe lume unsprezece nepoți. Îmi amintesc râsul ei de fetiță, explicațiile sfătoase și sintagmele „așa a vrut Dumnezeu” sau „cum o vrea Dumnezeu”. Nu, nu era fatalistă, nu avea filosofii mioritice. Lupta până la plăsele. Dar avea înțelepciunea aceea de a schimba ce se poate și de a accepta ce nu se poate. Și o credință care e har nu alegere. Ori har după o serioasă și asumată alegere. Nu se plângea, nu se jeluia. La douăzeci și doi de ani i-a pus unguru’ pistolu-n tâmplă, ea, cu nou-născut la țâță, a pus mâna pe resteu cu toată îndârjirea, deși cocoșul armei a pocnit a moarte. Și-a îngropat prunci, doi ani de zile nu a știut nimic despre bărbatul dus pe front, a îndurat boală și sărăcie, dar nu s-a înclinat, nu s-a îndoit și, mai ales, nu și-a îngropat credința. Nu vorbesc din Netflix, ci din povestea ei dureros de adevărată. A murit la 96 de ani lucidă. Citea cărți de rugăciuni și beletristică. A avut coloană verticală, spirit pozitiv și n-a citit nimic motivațional. Niciun manual nu a învățat-o cum să fie mamă ori cum să-și aranjeze mobila. Era zen instinctiv și presupun că totul era potrivit după legile feng shui în casa ei zmeurie de la marginea pădurii, pentru că nicăieri pe lume nu am dormit așa de bine ca acolo. Respect psihologia. Tarele societății moderne sunt parșive și greu de dus. Sufletul se îmbolnăvește la fel ca trupul și trebuie dus la doctor. E musai să fie dus la doctor! E nevoie să fie lecuit. Am evoluat, au evoluat și neliniștile noastre. Monștrii personali sunt apanajul societății moderne. Am compasiune și față de cei care au puterea să deschidă gura fără teamă și să spună public ce îi doare. Până la urmă suntem diferiți. Unora le țipă ochii și zâmbetul se sparge în cioburi, fără să poată scoate un sunet. Alții cultivă lacrimile ca pe viorele și găsesc, poate, alinarea mai degrabă. Copilul care nu plânge, nu e hrănit. Nu-i așa?

Am primit în dar de sărbători

24 Friday Dec 2021

Posted by sweet & salty in A fi scriitor, Amalgam, Ana

≈ 16 Comments

Foarte impresionată de gestul Fabiolei de a dărui unui necunoscut o carte, am decis să o imit și să dăruiesc la rândul meu. Am ales „Ana”, nu mă întrebați de ce, pentru că nu știu răspunsul. Am dăruit, tot ieri, și niște „Andrei” – știți că v-am întrebat de știți cum ar putea ajunge câteva cărți la niște copii, care să se bucure. Cum am lansat întrebarea pe mai multe planuri, am ales să merg pe mâna unui preot drag. Un cadou se face fără gălăgie și nu e intenția să mă laud – însă am apelat la voi și voiam să vă zic: misiune îndeplinită, iar despre „Ana” mea, iarăși nu gestul meu e important, ci modul în care s-au desfășurat lucrurile.

Mă aflu de câteva zile în Ro, după o vacanță în vacanță, adică șase zile de Spania. O să vin să vă povestesc. Ideea e că după clima mediteraneeana ne-a izbit un frig crunt, deși din Canada veniți nu ar trebui ne taie respirația câteva grade sub minus. Ei bine, chiar dacă echipați corespunzător, am îndurat un frig uscat și agresiv, de aceea am decis ca prima carte din cele două „Ane” să o las într-un mall pe o bancă. Am cumpărat două pungi de cadouri, să fac totul ca la carte, apoi am așezat frumos și la vedere cadoul. Ei bine, deși am făcut mai multe ture, am văzut că nu se atinsese nimeni de pachet. Ceea ce arată că românul e cinstit. Pe nimeni nu a tentat punga de cadou a altei persoane. Am decis să scot cartea din pungă și să o așez singură, fără pungă. În două minute s-a evaporat.
A doua carte a provocat o experiență emoționantă. Sunt un om super emotiv și, parcă odată cu vârsta, emoțiile, în loc să se topească în înțelepciunea senectuții, devin și mai fragile. Posibil să fie și pandemia și izolarea… în fine. Am decis ca a doua carte să o pun la Târgul de Crăciun din centru. De data asta direct cartea, fără punga cu pricina. Era deja întuneric și frigul spărgea pietre. Destul de puțini oameni și după vreo zece minute, am decis să abordez eu pe cineva. Zis și făcut. Primele persoane care au trecut după ce luasem decizia, au fost două femei cam de vârsta mea – presupun pentru că îmbrăcate până-n dinți și cu măști – la fel ca subsemnata, era greu să descifrezi exact. Le-am cerut scuze de abordare. Apoi le-am întrebat dacă sunt din Cluj și, la răspunsul lor afirmativ (mi-am dorit pe cât posibil să fie cineva clujean) le-am spus toată tărășenia cu dorința mea. Au fost extrem de impresionate și au vrut să mă îmbrățișeze – mare lucru pe timp de pandemie. În fine, modul în care a decurs discuția m-a înduioșat și mi-au umplut de lumină sufletul ca pe un felinar.
Și, pentru că vreau să-mi amintesc ziua de ieri, pentru că am simțit fericirea de a dărui mai fierbinte decât cea de a primi, vă spun și vouă și las aici, blogului.
De asemenea vă doresc din toată inima un Crăciun fericit și cald!

Din culise de sărbători

06 Monday Dec 2021

Posted by sweet & salty in Amalgam

≈ 13 Comments

E zece seara. Mi-am pus un pahar de vin roșu și mi-am adus laptopul sus. De obicei nu scriu la ora asta. Nu sunt o pasăre de noapte  a scrisului. Dar o mulțumire caldă îmi curge prin vene, deși sunt obosită. Însă e oboseala dulce a trupului forțat să conducă într-un trafic nebun și să facă mii de pași într-un mediu nu neapărat prietenos.

Azi am fost la cumpărături.  Nu sunt deloc fan shopping. Dimpotrivă. Mă plictisește înfiorător drumul prin magazine, agresivitatea aglomerată de produse,  de oameni, de reclame, de prea mult din prea de toate, direct proporțională cu o lipsă de timp covârșitoare. Nu-mi place la mall. Nu am răbdare. Nu văd noutățile. Am senzația că sunt aceleași j-de mii de produse ca anul trecut și acum cinci ani și acum zece ani. Mi-e silă de strategiile de pescuire ale firmelor, de așa-zisele ieftiniri și mai ales de produsele care promit viață veșnică și tinerețe fără bătrânețe. Frecție la un picior de lemn sunt toate. Nu cred în ele, nu mă pasionează, nu mă interesează. Nu cad în plasă. Nu cumpăr tâmpenii, nu cred în miracole comerciale, nu am timp. Nu am chef.
Însă… Pentru că există un „însă”, atunci când trebuie, sunt ca Greuceanu. Mă dau de trei ori peste cap și mă activez. Începe  vânătoarea. Nu e chestie de shopping, e chestie de duel, de întrecere, de cel mai bun să câștige. Ambiț, dom’le, cum ar zice, presupun, nenea Iancu.
Sigur că nu iau nimic pe gratis, însă reușesc să fac cumpărături fenomenale. Să găsesc cea mai bună calitate la cel mai bun preț. Lucruri rare, lucruri frumoase, lucruri de calitate, lucruri care ajung la inimă.
Activarea mea în super-erou al shopping-ului are câteva etape și ceva strategie. Mă informez. Nu știu cum, dar niște motorașe, care nu funcționează în restul timpului, se turează la maximum și dintr-odată reușesc să petrec ore în șir la magazine. Și să rezist!!! Să studiez produse, să verific, să pipăi, să calculez și… Bingo!!! Să găsesc lucrul potrivit pentru fiecare membru al familiei mele, pentru fiecare prieten. Și, în general, pentru fiecare persoană vizată de lista mea. Că lucrez cu liste. Cu itinerar clar, cu număr de km până la magazine, cu un GPS bine instruit ca să investesc bunătate de timp cu măsură.

Iubesc perioada aceasta premergătoare Crăciunului. Agitația fericită. Cumpărăturile imense, intense, colorate. Acel happiness bubble împrăștiat în aer, muzica de Crăciun care se aude oriunde: în mașină, în mall, în benzinării. Bucuria umană manifestată în pachete și pachețele.  Chiar și aglomerația de pe autostradă și din mall-uri. Cozile de la casă…
Ador bucuria umanității, pentru că lumea se oprește – vorba vine, se oprește, că e mai activă ca niciodată –  cu gândul la cei dragi. Sigur că după  Crăciun cozile de dat înapoi produse sunt și mai mari decât acum, fețele sunt lungi și fleșcăite. Dar ce contează? Carpe diem ne scrie pe frunte. Trăim momentul. Câteva zile sunt magice. Facem pauză de la probleme. Le punem un pic deoparte și ne îmbrăcăm în culorile sărbătorii, ne împodobim casele înăuntru și afară, iar orașul clipește magic în becuri colorate și Christmas Carols.

Îi răsfățăm pe cei dragi, ne răsfățăm și pe noi, ne bucurăm de prilej să ne colindăm, să ne revedem, să ne îmbrățișăm. Să ne iubim poate mai mult. Nu! E greșit. Nu ne iubim mai mult, doar că pe fundalul religios ne celebrăm și noi iubirile noastre mici de oameni cu pui, de pui cu părinți.
Vin sărbătorile…

Monștrii cu bot de catifea – Simona Poclid

04 Saturday Dec 2021

Posted by sweet & salty in Recenzii

≈ 1 Comment

Cu toate că „a scrie cere să știi să plângi”, Simona Poclid își strunește verbul, își stoarce sufletul până ajunge uscat, transformându-i seva în cuvinte. Dacă nu ai cunoaște faptul că e foarte tânără, ai crede că scrisul aparține unei personalități aflată la vârsta senectuții, strivită de talpa destinului, înțelepțită, pe lângă o școală acerbă a vieții, de un livresc sublim. Însă nu e așa. Simona, în ciuda celor douăzeci și șapte de ani, este un instrument de precizie, prin care arta literară își face dreptate nu doar prin romanul parabolă „Monștrii cu bot de catifea”, ci prin tot ceea ce pune pe hârtie.

Scriitoarea dezvoltă cu ușurință un univers metaforic, de multe ori șocant și încifrat. Îți oferă o tavă plină cu chei. Pare simplu, însă citind parcurgi spirale dantești, te răsucești uimit într-o lume curată, în care noțiunile se învârt firesc, concretul își pierde substanța, devine abstract, iar abstractul poate fi atins și, ajuns, la rândul lui, reversibil, se compune într-o plastilină existențială.

Cartea debutează cu un Cuvânt înainte, o privire în culisele vieții, care nu e altceva decât un teatru vechi, în care lumea bea, vomită sau visează, eroii fiind singurii privilegiați în a contempla existența și a se spăla pe picioare după faptele mărețe comise. Vocea scriitoarei te ridică și te coboară, te adulează ca apoi să te stropească cu noroi, te trece delicat prin timpuri și stări, inserând  emoții cu delicatețe și finețe de chirurg. Nașterea și moartea sunt un soi de sinonime cuminți,  domesticite, două noțiuni paralele care se întretaie din când în când, cea din urmă fiind o piesă de joc banală.
Tabloul Plângerea la mormânt de Giotto devine un blestem. Un tablou de care nu se poate scăpa, revenind obsesiv și simbolic în existența povestitorului. Laptelui i se face dreptate. Legănarea trenului pare maternă, iar să trăiești e ca și cum ți-ai vedea spatele fără piele.
Aparent lucrurile nu par a avea legătură, însă se răsucesc și se combină în întreg la fel ca firimiturile de fier trase de o forță magnetică.
De fapt Simona nu scrie. Joacă un șotron al simțurilor, o ieșire dintr-un real tern, pentru a construi o lume densă, cu personaje arhetipale, ce te duc cu gândul în mitologie, dar care se scarpină în cap, vomită ori își fac nevoile dintr-o pornire a firescului și a nevoii probabile de apropiere de uman. Întreaga scriitură este migălos concepută, artistic modelată, dar șocantă în același timp.
Tema, simplă la prima vedere, înfățișează orașul lui Zavav, un peisaj citadin absurd, un paradis al dreptății omenești, unde oamenii trăiesc iluzia fericirii, molipsiți de fapt de spiritul gregar impus de conducător. Cu toate acestea sunt apatici, „totul părea stăpânit de o tăcere neomenească, de parcă muriseră înainte de vreme și umblau în niște coșciuge invizibile.”
Simbolic, acțiunea începe seara, la final de zi, când umbrele nopții încep să-și aștearnă cearșaful sufocant peste rațiune – somnul rațiunii naște monștri (Francisco Goya), chiar dacă, în acest caz, au bot de catifea.  Exploatând umbrele crepusculului, scriitoarea introduce un surogat al luminii naturale, metafora veiozelor, asociată poeziei și vieților trecute pe câte un bilet de hârtie atașat.  Dacă lumina vie e veșnică, cea a veiozei este stinsă la intervale de timp, la fel cum existența umană este limitată.
Pretextul cărții pare a fi intrarea în cetate a pictorului Iahav, care face cunoștința locului în același timp cu cititorul ce beneficiază de acuratețea detaliilor receptate de un ochi proaspăt. Piața e un fel de axis mundi butaforic  și te duce cu gândul  la teatrele antice. Iahav are misiunea de a zugrăvi catedrala. După un diagnostic atent ia decizia să o vopsească în alb.
Personajele, construite ferm și extrem de convingător, au o onomastică muzical-ancestrală:  Zavav, Iahav, Anisim, Guș, Rogal, Menus etc, atribuită mai mult unei localizări geografice, plasate atemporal, decât unei trăsături esențiale în conturarea indivizilor.  

Romanul filosofic, „Monștrii cu bot de catifea” cuprinde  un șir de răspunsuri date chiar și întrebărilor nepuse, un catalog de definiții descriptive, cu înțelesuri adânci. Timpul, spre exemplu, este „galopul unui cal bine odihnit”, cu un trup „ca de piatră”, ca apoi vocea narativă să renunțe la termenul de comparație. Trimiterile livrești și  incursiunile în actul artistic sunt aspecte care caracterizează scriitura poclidiană. Textul e dens, încărcat de simboluri, definiții și metafore, astfel încât bucăți întregi sunt, de fapt, poeme în proză.
Cartea se încheie rotund, capitolul de Sfârșit legându-se simetric de Cuvânt înainte, ambele fiind narate la persoana întâi, spre deosebire de persoana a treia ce conduce corpul romanului.


Să nu fii singur de sărbători

02 Thursday Dec 2021

Posted by sweet & salty in Bucăți de gând, Sava-rine

≈ 9 Comments

Nimeni să nu fie singur de Sărbători!”, gândi cu emoția-n gât. Casa ei mare și frumoasă era însetată de voci și zâmbete. Liniștea spărgea nuci de pereți.
„Cât de scump plătim înstrăinarea!” gândi, împodobind brăduțul de lângă șemineu. Globuri și emoții așeza pe crenguțe. Îi tremura gândul și dorul de sărbătorile de-acasă, de colindele care se auzeau pe la ferestre, de neamurile care se perindau neîncetat, de invitațiile care curgeau, de telefonul care nu mai înceta să sune:
„Auzi, ai găsit nucă de cocos neîndulcită? Oare dacă pun dulce…”

Ar fi vrut ca la masa ei mare din dining să fie ocupate toate scaunele. Să vină români, așa ca ea. Să stea de vorbă două trei ore, să îi servească cu sarmale făcute de ea, să îi răsfețe, să aibă bucuria unor suflete lângă brăduțul ei.
„Sunt mulți români singuri de Sărbători, așa cum sunt și eu, dar ne e rușine să spunem. Ne e rușine să recunoaștem. Ne dăm rotunzi, dar ne retragem în colțișorul nostru și ne lingem rănile, înghițind cum putem bucățica de cozonac, comandat la magazinul românesc și Tămâioasa de Cotnari de la LCBO. Avem mâncare, avem căldură, avem și net. Dar n-avem suflete cu care să împărțim.
Ne e rușine de singurătate, așa cum de multe ori ne e rușine de boală. Ne simțim umiliți și răsuflăm ușurați când trece în sfârșit Revelionul. Când revenim la serviciu ca să avem ce să facem cu noi. Din nou să avem ce să facem cu noi, deși rănile se adună și ecoul casei goale reverberează în emoții, ca niște baloane mari care se umflă, se umflă. Simțim singurătatea ca pe un eșec personal. Toți au familii, toți au prieteni. Eu de ce nu? Și emoția aceea din suflet crește ca un balon. Și când se sparge…”
Ar fi vrut să aibă la masă suflete. Poate că soarta le-a însingurat și pe ele, ca pe ea… Că așa e viața. O întâmplare te poate arunca brusc în singurătate.
Dar nu știa unde să-i întâlnească și cum să le spună că nu e nimic umilitor în a fi singur, când ea însăși se simțea cotropită de singurătate. Cum să spui? Ce cuvinte să alegi pentru gândul tău: te rog, omule singur, dăruiește-mi curajul tău de-a-mi călca pragul și-a sta la masa mea. Fă-mi bucuria asta!

Termină de aranjat brăduțul. Casa o privi ironic-festiv, ca și o întrebare: de ce ai mai împrăștiat prin casă decorații? Ca să ai ce strânge după Sărbători? Știi bine că nimeni nu vine să le vadă, să se bucure…
Avea o casă mare cu multe camere, dar singurătatea juca ping-pong la fiecare nivel frumos decorat și în bucătăria sclipind a curățenie, cu arome care înnebuneau simțurile oricui ar fi intrat. Dacă ar fi intrat…

Să nu fii singur de sărbători… Flori dalbe la ferestre și bradul înflorit în globuri și luminițe și râsete în jurul mesei. Cozonacul cu nasul în sus, așteptându-și rândul, sarmalele povestind în oală pe sobă, iar din cuptor friptura…

Emoțiile prinseră glas subțire și dorința ei se ridică încet într-o steluță ca un balon colorat: Să nu fiu singură de sărbători!

Tema săptămânii – Emoție la purtător – Em

Jurnal amalgam la început de decembrie

02 Thursday Dec 2021

Posted by sweet & salty in A fi scriitor, Amalgam, Bucăți de gând

≈ 14 Comments

Casa mea e plină de soare. Lumina se simte în largul ei. Parfumul de curățenie, cafea și ușoară aromă de chec de banane mă gâdilă plăcut ca o părere, ca o atingere sigură și cuminte, ca o certificare a faptului că aici e locul meu. Nu-i mereu atât de docilă cum e acum, că știu bine și să ard cratițe, și să prăjesc ceapă. Am o hotă puternică, însă, care mai șterge din trăsnăile mele de gospodină literară. A fost o achiziție înțeleaptă. Orice scriitoare care gătește ar trebui să aibă o hotă ca a mea. Ea și Gheorghiță și încă vreo două trei șmecherii de prin casă, reușesc de multe ori să-mi salveze onoarea de oamă fără timp. Când scriu, alunecă toate gândurile pe lângă mine. Atunci e momentul magic de ars cratițe. Sunt atât de concentrată, încât aflu ultima că a fost cât pe ce să dau foc casei. Că-n lumea mea sfara nu pătrunde. Nici zgomotul de orice fel, deși cică nu pot să lucrez fără muzică. Într-o zi am fost agitată că era prea mare liniștea. Nu-mi găseam locul. Am aprins televizorul – ca de obicei – și am pus pe You Tube un fond sonor. M-am liniștit. După o oră am realizat că tv-ul era pe mute.

Sunt atentă și aud bine, am miros ascuțit. Dar nimic nu se aplică atunci când mă concentrez în altă parte. Pot să cadă bombe pe peluză, să ia foc scaunul de sub mine, să fiu mutată de extratereștri pe altă planetă. Nu observ. Funcționez la capacitate maximă într-o singură direcție.
Un singur lucru îl fac multitasking. Când vorbesc la telefon mi-e musai să mă mișc și să fac ceva, chiar dacă-mi torturez interlocutorul cu zgomote de vase sau de robinet pornit. Nu pot să stau și să vorbesc. De fapt nu pot să stau ca să stau și nu pot să nu mă gândesc la nimic.

Am vorbit cu cineva de pe net și-mi spunea că meditează, că e sănătos să meditezi și mi-am dat seama că și eu am mare nevoie. Am căutat pe net și am găsit cum să fac. Era o doamnă care spunea să te așezi într-un loc comod. Nu am găsit un loc destul de comod pentru meditație, deși casa mea are două nivele și e plină de locuri comode. Niciunul suficient de comod pentru meditație. În fine. M-am așezat. Apoi mi-a spus să mă gândesc la un loc plăcut. Și nu am putut alege un loc plăcut unde să stau să meditez pentru că eu, practic, sunt în continuă mișcare. M-am gândit la Sava copilăriei, dar nu-mi aminteam prea bine unde îmi plăcea mie să stau. Și-apoi m-a a invadat ultima imagine: satul în curs de modernizare, un fel de struțo-cămilă furată mie și mult mai mic decât era în inima mea. Visceral m-a durut imaginea verii trecute. V-am povestit. Curtea bunicilor în totală decrepitudine, necunoscuți gălăgioși în curte, urmele copilăriei mele (goblenuri și picturi naive pe pereți). M-a plesnit neliniștea peste obraji. Lumea se răstoarnă, curge printr-o pâlnie și Universul se mișcă fără noi.
M-am gândit la parcul-pădure din apropierea casei, unde-mi înșir des miile de pași, dar mi-a venit poftă să ies, nu să stau liniștită. Un brainstorming a izbucnit și furnici neuronale nebune au început să alerge grăbite și agitate.
Ok. Plaje din Cuba, Mexic, Brazilia, Dominicană. Nimic.
Mai caut.

Am văzut o copertă și mi-am făcut o promisiune.
Până la anul viitor pe vremea asta, dacă-mi dă Dumnezeu sănătate și minte și inspirație, să scriu o carte.
Să-mi fac și timp de mine și de scris.
Să-mi fac timp.
Să-mi fac timp.
Să scriu.

Am muncit mult și muncesc mult. Mult prea mult la editură.
Și am observat ceva. Când eram profesoară auzeam adesea:
A intrat la facultate. Ce deștept e copilul.
A picat la facultate. Ce prost e profesorul. 🙂

Ah, și încă ceva.
Aș vrea să dăruiesc niște cărți (cea cu șoricelul) la un orfelinat. (Aș prefera la Cluj, dar nu musai)
Și nu musai orfelinat. Aș vrea să fac o bucurie. Și Andrei e drăguț (și bilingv). Vă atașez niște poze să vedeți. Nu știu dacă e potrivit, pentru că e subliniată ideea de familie.
Concluzia cărții e: cel mai important lucru din viața omului e familia.
Și nu aș vrea să răsucesc cuțitul în rană.
Aș vrea să dăruiesc unor copii, de sărbători, niște cărți.
Aveți idee cum aș putea să fac?




Timpul și Ana mea

21 Sunday Nov 2021

Posted by sweet & salty in A fi scriitor, Ana

≈ 12 Comments

Am scris Ana cu emoție, iar emoția mi-a fost înmiit înapoiată. Cu dobândă grasă.
Am scris ca în transă, complet transportată în lumea veacului trecut. Când am terminat, dezmeticindu-mă m-am întrebat dacă vocea mea va găsi urechi care s-o asculte. Sufletul îmi era înaripat, întristat că pusesem ultimul punct al manuscrisului, imună și egoistă la eventualele reacții. Ești sfâșiat când te desparți de un manuscris… 
Trebuise să scriu Ana. O scrisesem. Mission accomplished! Dar curiozitatea exista. Publicasem cu doi ani înainte Pași. Iubită carte! Cu feedback ca o explozie de artificii. Cu lansări multe și mai multe noi prietenii, cu declarații de iubire față de scriitura mea. Corina Ozon îmi spusese că e mai greu să scrii a doua carte decât prima, pentru că ai creat deja așteptări. Așa era. După  Pași, roman contemporan, ușor exotic, exploatând o poveste de dragoste, venea Ana cea zbuciumată și atât de ardeleancă. „Ori o să placă, ori nu”, am răspuns fratelui meu când m-a întrebat la ce lucrez. Și a fost să fie!!! Am simțit fiorul românescului zbătându-se în cititori. Am simțit cum mândria unei povești românești, greu dusă, istoric trasată, sisific construită, a curs ca mierea printr-o pâlnie în inimi.  Și aici, la ceasul dimineții mărturisirilor mele feisbuciste, vă spun că a fost o mână de oameni care m-a uimit și înduioșat până la plăsele cu emoția receptării lor. Printre ei și un băiat de 17 ani, un necunoscut din București care a spus că Ana e un „rollercoaster de emoții”. 
Au trecut aproape doi ani de când a ieșit la lumină Ana mea. Fb-ul conștiincios îmi amintește. Iar eu sunt recunoscătoare că prin venele mele curge sângele Anei și pentru că Dumnezeu mi-a pus în mână condeiul. Și că prin ea rămân notate niște datini și obiceiuri ce se pierdeau, o poezie a obiceiului care moare odată cu bătrânii noștri care se duc. Multe din cele povestite de Ana nu erau consemnate. Greu găsite. Și atât de românești. Mi-e drag că le-am pus bine și, la o adică, stau mărturie pentru cât de frumos e să fii român.

Aventurile lui Andrei

18 Thursday Nov 2021

Posted by sweet & salty in A fi scriitor

≈ 6 Comments

Secretul de a fi copil, de-a te răsuci de trei ori și a sta de vorbă cu un șoricel sau o furnică… Copiii țin în mâinile lor adevărurile simple ale planetei. Noi, adulții, le complicăm cu obiceiul nostru de a despica firul în patru și a trage concluzii și pune etichete. În curând „Aventurile lui Andrei”. Cine este el? Un șoricel care trece printr-o serie de întâmplări pentru a învăța lecția ascultării. Toate mulțumirile Sashei Segal, cea cu magia în vârful degetelor. Coperta e ravisantă, Sasha! Lui Răzvan care a realizat fiecare scenă îmbinând desenele și le-a sucit și amețit după cum i-am cerut. E incredibil de grea realizarea unei cărți pentru copii. Scrierea textului a fost floare la ureche. În celelalte etape au intrat tare multe ore de muncă. La un punct am vrut să abandonez șoricelul cu toate ciupercile și florile și cățeii și pisicile. Cinste și respect celor care se ocupă de asta. Nu am realizat ce muncă sisifică e în spate. Mulțumesc Paulinei Popescu și lui François Mallette. Lor li se datorează versiunea franceză. Paulina a avut ideea traducerii, așa că datorită ei domnul Andrei este bilingv. Mulțumesc Issabelei Cotelin pentru corectură. Vouă care m-ați încurajat când am mai pus pe aici câte ceva din text și desene. Și în primul rând mamei care s-a distrat copios când i-am citit epopeea șoricară și mi-a dat ideea să o pun pe hârtie.

← Older posts
Newer posts →

Categories

  • A fi scriitor (77)
  • Amalgam (181)
  • Ana (46)
  • Întâmplate sau nu… (47)
  • Bucăți de gând (117)
  • Catchy (16)
  • Concurs (19)
  • De prin viață… (20)
  • Din bucătăria mea (20)
  • File de jurnal (171)
  • Fluturi și alte frunze… (44)
  • Geografie subiectivă… (99)
  • Imagini… (41)
  • Lume color (11)
  • Observatorul (1)
  • pași (34)
  • Recenzii (3)
  • Recenzii și impresii (5)
  • Sava-rine (22)
  • Travel (37)

Arhive

Recent Posts

  • Navetistă, de felul meu…
  • De la „Delicatese literare” citire
  • Despre Orizuru
  • Așa cum era
  • Recenzie – Aventurile lui Andrei

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 1,223 other followers

Authors

Em Sava

Em Sava

Categories

  • A fi scriitor
  • Amalgam
  • Ana
  • Întâmplate sau nu…
  • Bucăți de gând
  • Catchy
  • Concurs
  • De prin viață…
  • Din bucătăria mea
  • File de jurnal
  • Fluturi și alte frunze…
  • Geografie subiectivă…
  • Imagini…
  • Lume color
  • Observatorul
  • pași
  • Recenzii
  • Recenzii și impresii
  • Sava-rine
  • Travel

Jurnal

  • A fi scriitor
  • Amalgam
  • Ana
  • Întâmplate sau nu…
  • Bucăți de gând
  • Catchy
  • Concurs
  • De prin viață…
  • Din bucătăria mea
  • File de jurnal
  • Fluturi și alte frunze…
  • Geografie subiectivă…
  • Imagini…
  • Lume color
  • Observatorul
  • pași
  • Recenzii
  • Recenzii și impresii
  • Sava-rine
  • Travel

Blog at WordPress.com.

  • Follow Following
    • Sweet & Salty
    • Join 1,223 other followers
    • Already have a WordPress.com account? Log in now.
    • Sweet & Salty
    • Customize
    • Follow Following
    • Sign up
    • Log in
    • Report this content
    • View site in Reader
    • Manage subscriptions
    • Collapse this bar
 

Loading Comments...