Da. Știu. Nu sună bine combinația. (Nu am pățit nimic. Jur.)
Iubesc scrisul. Scriu. Scriu și când nu scriu. Și nu știu cum, dar am avut o pauză lungă, de ani, în care nu am scris. Nimic. Nimic pe hârtie. Până anul trecut la sfârșit de august când am deschis blogul și m-a durut dorul de cuvânt.
Uneori când scriu primesc vorbe. Vorbe bune. Complimente.
Alteori primesc frunze de salată. Cuvinte paralele, sau perpendiculare, sau pur și simplu… cuvinte.
Se întâmplă adesea ca răspunsul să-mi continue ideea atât de fidel, ca și cum ar porni din aceeași apă de izvor, ca și cum m-ar vedea goală, fără pic de punct și virgulă. Iubesc critica constructivă, argumentată, cea care mă trage nițel de ureche și-mi zice „vezi că acolo…  ori acolo… e cam hmmm. Tu poți mai mult”. Și mi-e drag să pună lupa fix acolo, unde e fisura, pentru că sunt patru ochi în loc de doi și pot lipi, pot șlefui, pot arunca și… de la capăt.
Urăsc, (prea tare cuvântul), să zicem că nu aprob parșiveniile mici, când o persoană care-și frecă muzical fundulețul pe la bloguri de genul „foaie verde de trifoi ce frumos e pe la noi”… (știți și voi modelul), vine și-mi trântește verde-n față: îmi plac portocalele. De ce ești măr? Și încă acru? Și dansează ritmic pe manele, susținând că nu-i plac manelele…
Dacă e o greșeală drege-o. Dacă e prostie, sau caracter miiic-miiic e…că nu e.
Acesta a fost momentul divagație, pentru că mi-am amintit o discuție de pe blog pe tema: dacă citești, sau mai citești pe cineva care scrie bine, dar se poartă prost. Nu, frate. Nu mai citesc. E musai de bifat ambele criterii. Că timpu-i scurt și sunt multe butoane la telecomandă. Accidente de genul acesta… nu prea… așa unul, poate două. Dar pentru aproape un an…
Revenind. Uneori primești complimente, alteori frunze de salată, alteori friptură, care-ți pică bine de tot, chiar dacă ești vegetarian. Când vine o părere clară și deștept articulată, chiar dacă-ți spune c-ai făcut omletă, tot îl iubești pe cel care-o emite.
Am scris oareșce pe facebook (intru rar pe acolo, dar acum a fost ceva special). Un cineva, pe care nu-l cunosc mi-a spus trei vorbe. Și toată seara mea a fost bună datorită celor trei vorbe. Și n-au fost complimente. Nici frunze de salată. Habar n-am ce face, cine e, cu ce se ocupă. Dar știe cu siguranță despre ce este vorba în propoziție și am simțit pertinența părerii lui până-n ultima cratimă a ceea ce eu încerc.

Nu știu de ce, când aud melodia asta am impresia că mi se adresează. Nu-s vreo marțiană, departe de mine culoarea din vers. La modul general sunt albă zăpadă (mult mai mult decât aș putea fi verde pădure), în particular de câteva zile am dat-o-n auriul ciocolatei cu lapte (soarele caraibean). Da-mi trece.
Pădure da. Acolo mă-ncadrez „bini-di-tăt”. Un pic de pădure și miez de furtună. Ramuri în vânt și capu-n nori… Eu.
La mitul Zburătorului însă mă pierde definitiv (vă spun data viitoare de ce). Dar de-acolo preia D. prietena mea. Cu o singură condiție. Zburătorul musai să fie ciuciunghez. Adică coreean. A lovit-o de-o vreme pasiunea. Și-mi spune uitîndu-se insistent pierdută cu ochii ei mari: „Ce frumos e!…  Are tot ce-i trebuie!” Eu, mai sensibilă la mușchii minții bărbatului, decât la pătrățele de pe abdomen (și total indiferentă la ciuciunghezi pe care-i văd gemeni identici făcuți de aceeași mamă) o cobor zgomotos pe caldarâm: „E un om ca toți oamenii, cu picioarele până-n pământ”. Vorba bunicii.
Și încă ceva:

Un domn (n-aș vrea să-i dau numele pentru că nu merită publicitate – dar la cerere expresă și curiozitate nestăvilită o voi face) a scris mesajul de mai jos. Am simțit nevoia să răspund. Românca și ardeleanca din mine s-au revoltat, pentru că nu e singurul exemplar care gândește astfel.

„Locuiesc in Canada de cca. 10 ani..GTA…Anterior am locuit in Bucuresti,oras in care m-am si nascut acum cca 57 de ani in urma…Am plecat din Romania in principal din considerente social emotionale, obosit si scarbit de cei aflati la putere care dupa cca 50 de ani de comunism si alti ani multi de asa zisa democratie comunisto-securista-manelistasi de dupa 90′,care imi distrugeau si farama de viata sociala pe care o mai aveam de trait dar mai ales viitorul copilului meu ( astazi manager general intr-o firma de real estate in Ottawa..)…In Romania aveam ura pe cei care furau tara si distrugeau vietile oamenilor de rand mai ales viitorul celor tineri…Dar nu aveam nici un sentiment advers asupra indivizilor de rand,Romani aflati in ori-si-ce colt al tarii…fie ca era Ardelean, Moldovean sau Oltean ….Comunicarea cu Romanii din tara mi s-a parut oarecum echilibrata intre oameni chiar daca erau in general afectati toti de saracie si lupta ptr. supravietuire zilnica…Venit aici in Canada insa am descoperit ca cei mai nenorociti locuitori al acestei tari Canada sunt Romanii…Aici toti au suferit transformari artificiale datorita nivelului social mai ridicat…In loc sa devina mai buni si mai generosi Romanii din Canada au devenit mai egoisti,mai lacomi,mincinosi,excroci si in final infatuati dupa ce si-au facut si ei un rost (casa masini,mic business etc…) Prefer intotdeauna sa am relatii de afaceri,sau sociale cu altre nationalitati de pe aici fie ei indieni,filipinezi .nepalezi,Bosniaci etc. decat cu Romani…Numai cand aud vorbindu-se in limba Romana dupa prima secunda de curiozitate auditiva intorc capul ca sa nu se stie ca inteleg limba Romana…Numai vorbesc cand am gandesc la reuniunile bisericesti sau asa zisele petreceri campenesti unde vin gertoii de tarani etalandu-si ,,limuzinele” mai ales Ardeleni care fac intotdeauna lobby impotriva celorlalti conationali…Tipandu-si in gura mare originile de ,,sange albastru ardelenesc indeajuns ca sa-i marginalizeze pe ceilalti…Cat despre organizarile de spectacole cu asa zisi artisti rasuflati scosi de la naftalina,rejetati in tara si reactivati in Canada care-si afiseaza patriotismul ieftin laudand diaspora ptr. un pumn de dolari mi-e scarba oricum…!…Astept injuraturile…

Domnule, nu am nici o intenție să vă înjur. Inițial am vrut să vă ignor, așa cum meritați, dar cei care citesc rândurile dvs. trebuie să înțeleagă un lucru: comunitățile de români sunt foarte mari în orașele canadiene, GTA (zona Toronto) în special (probabil că și în alte țări, dar eu cunosc doar această realitate), iar cei care gândesc ca dvs. sunt foarte puțini. Am să vă răspund punctual:
Locuiesc în Canada, tot în zona GTA de mai mult de zece ani, deci aș fi avut mai mult timp la dispoziție decât dvs. să uit limba noastră românească. Surpriză!!!! O vorbesc bine și corect în ciuda „bruiajului” englez la care sunt supusă zilnic multe ore, așa că știu printre altele că ardelean, moldovean… român se scriu cu literă mică. Nu stâlcesc și nu amestec limbile pentru că nu îmi place ghiveciul lingvistic. Probabil că ori ați lipsit de la orele de limba română, pentru că punctuația și numărul i-ilor vă cam fug din peisaj (ooops!), ori v-ați grăbit să uitați limba maternă și ați început cu regulile gramaticale. Nu găsesc o altă explicație pentru că în doar zece ani e cam greu să le zăpăcești. Domnule, aveți cel puțin două motive puternice pentru a mă include în lista urii dvs.
1. Eu fac parte dintre românii mândri de proveniența lor și îndrăznesc să cred că persoanele cu care intru mai mult, sau mai puțin în contact au o părere bună despre țara noastră superbă și datorită mie. Da, domnule, eu sunt printre aceia care te fac să întorci capul, când auzi vorbind românește. Știi de ce? Pentru că vorbesc românește cu românii mei. Și eu când aud românește întorc capul, dar în direcția de unde vine „curiozitatea auditivă”, zâmbesc și salut. Și știți ce se întâmplă, domnule? De obicei primesc același zâmbet și o vorbă bună. Sigur că mai ești și dumneata, domnule, excepția care întărește regula, neghina… care răspunzi acru printre dinți, ca și cum te-aș fi prins făcând o faptă rușinoasă (vorbeai românește)… și treci repede, uitându-te urât. Te las în plata Domnului, domnule, și mă bucur că sunt puțini ca tine. Și-mi provoci milă, domnule, pentru că multă ură îți populează sufletul. Eu am dublă cetățenie, domnule. Două locuri în lumea acesta poartă numele de acasă și mă simt dublu norocoasă, domnule. Dar esența mea e românească, domnule, pentru că acolo m-a sădit Dumnezeu. Trăiesc aici domnule, dar tot româncă sunt, iar a mă dezice de neamul meu e ca și cum mi-aș uita părinții. Dacă soarta, voința, întâmplarea ne-a făcut să trăim în altă țară decât cea în care am venit pe lume, nu înseamnă că am primit vreun tilu nobiliar, nu înseamnă că suntem superiori, ori inferiori celor de acasă. Iar dacă în țară ați fost acru și frustrat, cu siguranță că v-ați adus în bagaje aceste trăsături și aici. Caracterul omului nu se schimbă indiferent de locul în care trăiește, iar tipologia umană e plictisitor de repetitivă, domnule. Nu sunteți singurul care-și neagă rasa, domnule. Fiecare pădure are… de toate.
2. Da, domnule. Nu doar că sunt româncă, dar îmi permit să fiu și ardeleancă. Aș spune mai multe domnule, dar „sângele albastru ardelenesc” și educația primită mă fac să mă opresc aici.

Domnule, există și varianta dvs. în oglindă. Nici aceea nu e bună, domnule. E cel care-l disprețuiește pe cel plecat și se bate cu cărămida în piept că-i român, negând că-n alte zări și țări ar mai fi valori sau frumuseți.