Category Archives: Amalgam

minus comunicare

29 Monday Jul 2024

Posted by in Amalgam

≈ 13 Comments

Îmi este foarte greu să comunic.
Nu are nimic de-a face cu voi. Ci cu mine.
Știu că paleta de sentimente adresată mie este sinceră, bine intenționată și îngrijorată.
Faptul că nu vă răspund nu e pentru că nu vreau, ci pentru că nu pot.

Pe planeta pe care m-am mutat, fără voia mea, acum mai mult de două luni de zile se vorbește o altă limbă. Pe care voi nu o cunoașteți și nici nu doresc să o cunoașteți. Este singura limbă care nu trebuie cunoscută de nimeni. Și aș da orice pe lumea asta ca să nu o cunosc nici eu.
Din păcate am devenit fluentă în limba asta nouă.

Îmi răsar copaci pe limbă când încerc să răspund la mesaje, la comentarii. Nu mi se mai articulează cuvintele, gândurile, emoțiile. Nu pot vorbi cu subiect și predicat. Mi se ofilesc degetele.
Încerc. Dar copacii au spini și mă rănesc la fiecare respirație.
Și nu pot decât să mă tac, deși n-am tăcut niciodată, iar tăcerea asta atât de presantă, atât de acută, atât de neagră e otravă.

Cristina a înotat împotriva curentului, a sfredelit non-limba mea și mi-a extras câteva vocale, apoi câteva consoane. Apoi m-a sfătuit să încep să vorbesc aici.
Nu știu dacă voi reuși.
Dar, vezi? Încerc, doamna doctor.

16 Sunday Jun 2024

Posted by in Amalgam

≈ 25 Comments

Cu cât doare mai tare, cu atât mă ascund mai bine.
Urlu, dar nu mă aude nimeni.
Am murit, dar sunt vie – blestemul de-a trăi mort.
Nici Dumnezeu din ceruri nu mă poate ajuta, sau nu vrea, sau nu poate, sau nu e acasă, sau pur și simplu nu există.
Nimeni nu mă poate ajuta. ridica. păcăli că va mai fi vreodată vreun soi de bine.
Doliul a acoperit pădurea, orașul, strada, țara.
Inima e un bolovan și s-a mutat în stomac. Se mută necontenit înspre gât, sufocant.
Fericirea s-a rupt în paișpe, a luat cu ea liniștea și s-au autoaruncat la gunoi.
Aștept cu drag și dor să nu mai respir. Dacă viața e trecere, să treacă odată.

Liliac

08 Wednesday May 2024

Posted by in Amalgam, Bucăți de gând

≈ 9 Comments

A înflorit de Paște, ca să mă simt acasă.

E adus din România, din grădina părintească. L-au adus ai mei, să fie liliac și în Canada. Le spusesem eu că la capătul lumii nu există liliac. Tata l-a plantat în Kitchener. Era o nuielușă pe atunci… A crescut mare, parfumat, des, sănătos.

Am adus și în Toronto, când ne-am mutat. De treabă cum e, ne-a îmbrățișat și aici grădina. În plus, cum e atent la toate, a simțit că dorul e mai dor de Paște. Și-a înflorit.

Acel roz

14 Sunday Apr 2024

Posted by in A fi scriitor, Amalgam, Bucăți de gând

≈ 16 Comments

Am văzut acest tablou care m-a copleșit. E, pe scurt și în opinia ochilor mei, rezumatul cărții „Promisiuni pe o frunză de arțar”. Autoarea este Gaëlle Boissonnard, o pictoriță care trăiește la Paris. Povestea mea e o succesiune de Cenușărese cu destine diferite, cu happy ori sad end, cu rezolvări de moment sau definitive, cu prinți care pot fi părinți… complicat. E o serie de voci care-și întind la uscat inimile. Un pic de plâns, dar, în esență, mult roz și da, ciclamen. Aceasta e nuanța. Cam cum e în imaginea de mai sus. Și tot așa: pare într-un fel, dar e în alt fel. Cine a citit, știe despre ce vorbesc. Oricum, tabloul ăsta…

Cu subiect și predicat

01 Monday Apr 2024

Posted by in A fi scriitor, Amalgam, Întâmplate sau nu..., Bucăți de gând, File de jurnal

≈ 10 Comments

Nu știu când a început cartea asta, câte lucruri pot fi îngropate în mintea unui om, cât de slinoase și pline de noroi ies afară când ies. 
Îți cresc bolovani în spinare de cum te ridici pe verticală, de cum afli că nu există Moș Crăciun. Tu speri ca prostu’ în luminița de la capătul tunelului, atingi prin iubire de câteva ori soarele, dar în general îți petreci viața cărându-ți crucea, zâmbind ca un trișor ca să nu vadă ceilalți și postând poze fericite pe Facebook. 
Pe când te prinzi, cât de cât, cum stau lucrurile pe pământ, ți-a trecut viața și repeți cui vrea să te asculte „parc-a fost ieri”, dar n-a fost. 
Totul s-a terminat înainte de-a începe, primăvara ți-a rămas în iris ca o muscă intrată accidental, deși iarna ningea deja cu frunze de arțar. 

Îmi aduc aminte că n-am dormit o noapte întreagă atunci când am descoperit noțiunea de moarte. O deznădejde apocaliptică mi-a ținut ochii deschiși până-n zori la gândul că-ntr-o zi voi fi nevoită să accept inevitabilul despărțirii de ai mei. Aveam probabil patru sau cinci ani și nu realizam că noțiunea mi se aplica și mie. Cred că o atribuiam celor mari, iar eu, fiind mică, nu intram în categoria respectivă.

Mai târziu, am înțeles că problema e cine pleacă primul și mi-am dorit să fiu eu aceea, ca să nu fiu supusă la asemenea înfiorătoare suferință. Dar, maturizându-mă, nu doar că am priceput legea firii (care oricum se întâmplă pe sărite), însă am realizat că dorința mea e un act de suprem egoism, pentru că și plecarea mea ar lăsa, eventual, aceeași imensă durere, doar că ar fi dusă de altcineva. Cu alte cuvinte nu aveam scăpare, nu puteam evita durerea indiferent care drum mi s-ar fi deschis în față.  

Dar vorba cuiva, într-o singură zi mori, iar în celelalte trăiești, iar eu, am fost întotdeauna prea ocupată cu viața. M-am împiedicat de multe ori, că Dumnezeu m-a văzut zâmbind și-a zis „ia de-aici, că tu poți”. Și am plâns cu mine toată și am țipat, m-am indignat plină de noapte, dar de fiecare dată cineva m-a scuturat de rău și m-a scos la lumină și m-a spălat ca pe un făt nou-născut și iar mi-a mai dat mărunțiș niște ani, ca și cum aș fi fost o mâță cu nouă vieți înșirate la gât. 

Socrate zice că filosofia ne învață cum să murim, că teama de moarte ar fi o tâmpenie, doar nu știm nimic despre ea, că ar putea, contrar instinctelor noastre, să fie o binecuvântare…

Jumătate de cer

29 Friday Mar 2024

Posted by in A fi scriitor, Amalgam, Bucăți de gând

≈ 4 Comments

Ai mâncat vreodată o jumătate de măr, tăiată perfect în două cu un cuțit ascuțit?
Ai privit vreodată o jumătate de cer, tăiată perfect în două de un avion?
Știi despre ce vorbesc. Nu-i așa?
Firește că știi, pentru că, la fel ca mine, ți-ai împachetat dorul în două valize și ai trecut oceanul. Și-ți trăiești în fiecare zi jumătatea de cer, având gândul la cealaltă jumătate, rămasă în țara părinților tăi.

Anii trec, zâmbetul rămâne, iar amintirile se adună buchet, recunoscătoare jumătăților tale de cer.

Isabela

11 Monday Mar 2024

Posted by in Amalgam, Bucăți de gând, File de jurnal

≈ 8 Comments

A fost odată ca niciodată un miez de om cu ochi albaștri. A
crescut ca un vis și este una dintre persoanele mele favorite de
pe planetă. Cu siguranță fetița pe care o iubesc cel mai mult.
Ne-am cunoscut în împrejurări de iarnă. Eu o așteptasem
nerăbdătoare. Iubesc copiii, cred că de aceea m-am făcut
profesoară. Și ai tăi (extins și la cei din familie) ți se par minuni.
Eu așa simt.
Fiind mamă de băiat, venirea unei fetițe în familie era cam ca
răsăritul unei flori în grădină. Se spune: cu o floare nu se face
primăvară. Doar că există excepția de la regulă. Aia care e
suficientă să aducă primăvara. Așa era și în cazul nostru, cu
Isabela noastră.
Îmi amintesc ca și cum ar fi fost ieri, deși au trecut mulți
ani… Iarnă frumoasă la Cluj. Am intrat în apartamentul fratelui
meu și am văzut niște ochi de peruzea, tiviți cu râs, ascunși
după perdea. Era un miez de fată, dar avea rochiță și botoșei
tip cizmuliță. Îți venea s-o îmbuci în lingură. Am privit-o ca pe
un bibelou de mare preț, fără să îndrăznesc prea mare
apropiere, să nu se sperie. Dar, în timp ce noi, cei mari
vorbeam, m-am trezit cu mânuța ei în mâna mea. Magnet
venise la mine, deși era la vârsta aceea super selectivă. Mama
ei surprinsă:
-Uite, Radu!
Și ne-am împrietenit pe dată. Iar ea mi-a arătat brăduțul – glob
cu glob.
Apoi i-am învățat limba. Doar era fluentă în bebelușeasca ei:
„Banca!!!” însemna că trebuie să mă ridic și să mă duc cu ea, să
lăsăm restul lumii care era prezentă să se descurce fără noi.
Doar aveam treabă: să ne jucăm sau să desenăm.
Pui de om! Azi fată mare. Zile povești… De fapt ea e
povestea. O poveste de fată frumoasă cu ochi albaștri, senini,
cu dansul domesticit în unduiri, cu degetele pregătite de zbor și
în desen, și în imaginat ori construit cuvinte.
Numele i se asortează cu ființa. E muzical și delicat.
Când trăiești la capăt de pământ, balanța pe care o are
fiecare om la naștere se schimbă pentru tine. Valorile cresc
mari, distanța fiind un fel de lupă a ceea ce ai lăsat acasă.
Eu merg des și stau mult. Am două jumătăți, două acasă, la
fel cum am două cetățenii. Și fiecare dintre ele e scrisă în
cartea destinului, bine articulată la ceea ce sunt eu.

.

1 Martie călător îți aduce. :)

20 Tuesday Feb 2024

Posted by in A fi scriitor, Amalgam

≈ 16 Comments

Dacă aș avea bani, câte idei am, aș fi tare bogată. Deocamdată sunt stresantă, pentru că „am o idee!” introduce panică în locuitorii casei mele. 🙂 Și nu numai 🙂 În fine, vă anunț cu mare bucurie o antologie unde particip și eu cu un text, o antologie care a fost (iarăși) ideea mea (inclusiv titlul). Ba chiar mi-am băgat gheruțele un pic și la alegerea copertei. Sasha Segal făcuse un prim proiect – e păcat să nu fie văzut și el.

Antologia, care deja a pornit spre librării și spre noi, este cadoul perfect de 8 Martie. Haideți, recunoașteți că uneori sunteți în pană de idei. 🙂

Sunt 40 de texte, 40 de povești care conțin, fiecare, câte o rețetă culinară. Cartea, apărută la editura SIONO e o frumusețe, grație copertei, tiparului, culorilor și, desigur, textelor.

La noi, peste ocean, va ajunge un pic mai greu. Dar până în mai, când e Ziua Mamei în Canada, tot își face apariția.

Jurnal cu drum

14 Wednesday Feb 2024

Posted by in A fi scriitor, Amalgam, Bucăți de gând, File de jurnal, Travel

≈ 14 Comments

Drumul nu ți se pare lung, pentru că lumea ți-a devenit mică. Cu cât mergi mai mult, cu atât sfera se micșorează, până când ajunge cât o minge de ping pong. Kilometrii sunt o glumă. Opt mii. Whatever! Toronto e tomnatic – iarnă blândă ca o mâță – prin Kitchener se înfoaie dintr-odată, norii se bosumflă a ninsoare.

Când vezi morile de vânt știi că ești aproape de graniță. Te surprind de fiecare dată. Au ceva SF în mișcarea lor eoliană, rimând toate, una cu alta, boscorodind ceva în limba lor. O poezie? O incantație?

Treci podul pe la Sarnia. De fiecare dată te păcălești, încercând să faci fotografii când ești sus. Imaginea este ireală, e chiar o aroganță. Îți dă senzația că ești stăpânul unei lumi minunat de frumoase: două țări împărțite de apă. Însă, cumva, doar ochiul e privilegiat să cuprindă cu toate brațele de miriapod imaginea. Poza iese o fâsâială bâlbâită de linii întrerupte, având un albastru vag în fundal. Simți o undă de dezamăgire. Nu prea mult pentru că ajungi în vamă și uiți. Stai câteva clipe liniștită. Îți scoți ochelarii și-ți ții Kindle-ul pe genunchi, până când ofițerul vamal se convinge că tu ești în poza ta în pașaport. E simpatic. De fiecare dată e simpatic.

În State e la totul la fel ca în Canada. Cel puțin aparent. Cel puțin la orașele de pe graniță.
Însă ceva în stomac îți spune altceva. Iar tu iubești starea asta de nomad, bucuria mică a evadării, drumurile lungi, depărtările.

Îți place, adori să pleci, dar ciudat, îți iubești și mai tare cuibul, pentru că e locul personalizat al întoarcerii tale. Pendulezi, ca un ac de ceasornic, într-o lume rotundă și mică, având în centru casa ta. Mașini și avioane te readuc la aceeași destinație primară: locul tău pe pământ.

Ce bine e acasă!
Ce bine e să pleci unde te duc roțile!

Ajungi la hotel. Același. Peste tot în lume alegi același hotel. Ești ca acasă, indiferent de oraș, de țară. Variațiuni pe aceeași temă. Îți place că e curat, că are piscină și că nu-ți oferă surprize. E comod să știi ce te așteaptă. Știi până și ce vei avea la micul dejun. N-au roșii. N-au au niciodată legume. Au fructe.

Americanii nu consumă roșii la omletă.

Cumperi roșii.

Ai petrecut noaptea dintre ani pe avion.
Previziunile astrale spun că vei călători tot anul.
Te supui fericit.
Călătorești.

PS: La noi cerul e foarte aproape de pământ.

Am emigrat în țara frunzei de arțar

29 Monday Jan 2024

Posted by in A fi scriitor, Amalgam, Bucăți de gând, Observatorul

≈ 18 Comments

Am emigrat în țara frunzei de arțar în 2001, destrămată în fâșii mici, într-o încrâncenare de emoții contradictorii, venite abrupt și simultan în sufletul meu, fiind când copil al părinților pe care îi părăseam plecând atât de departe, când mamă a unui copil mic, față de care datoria și dragostea erau absolute, deci emigrarea era o bilă albă; când soție care-și urma biblic soțul inginer într-o țară de ingineri. Dar eram și profesoară de română (atât de profesoară!) care se trăda pe sine însăși renunțând nu la o meserie, ci la o menire. De mică știusem că voi deveni dascăl. Fără îndoieli, fără răzgândiri, fără neîncrederi. Îmi turasem motoarele în această direcție și mă simțeam bine în pielea mea, poziționată în fața catedrei, cu creta în mână, purtând conversații incitante cu elevii mei adolescenți.

Însă vârtejul de început de secol absorbea ca-ntr-un malaxor minți și inimi, născând compromisuri, pentru că planeta însăși părea a-și schimba coordonatele, iar românii înțelegeau mai bine ca niciodată verbul, în pofida substantivului. Istoria îndemna la acțiune, iar societatea tricoloră se modifica cu viteză. Ușile bătrânei Europe nu se deschiseseră încă, așa că emigrarea era o carte de joc rară. Cozile de la ambasadă demonstrau clar disperarea românilor care ar fi schimbat macazul sorții oricând și oricum.

Am plecat curioși la capătul lumii, eu stropind drumul cu praf de lacrimi, însă având promisiunea fermă a soțului meu că după trei ani ne vom întoarce.

Ai mei ne încurajaseră plecarea: „Avioanele zboară în ambele direcții”, influențați de valul general social care, la ora aceea, vedeau exodul sinonim cu tresele de general. Doar aleșii puteau face pasul, sita fiind deasă și exigentă. Ispita visului american și curiozitatea descoperirii altor tărâmuri se țineau de mână, așa că am zburat spre noua noastră viață și încrezători, și ușor inconștienți, și, mai ales, fără a ști că ruperea de viața noastră de până atunci era definitivă. „Ce voi face într-o țară de ingineri?”, mă întrebam eu, profesoara de română. Răspunsul avea să vină peste câteva luni când aveam să încep să predau limba română la școala din Waterloo, care s-a mutat după un an sau doi în Kitchener.

Articol – Observatorul de Toronto