A fost odată ca niciodată un miez de om cu ochi albaștri. A crescut ca un vis și este una dintre persoanele mele favorite de pe planetă. Cu siguranță fetița pe care o iubesc cel mai mult. Ne-am cunoscut în împrejurări de iarnă. Eu o așteptasem nerăbdătoare. Iubesc copiii, cred că de aceea m-am făcut profesoară. Și ai tăi (extins și la cei din familie) ți se par minuni. Eu așa simt. Fiind mamă de băiat, venirea unei fetițe în familie era cam ca răsăritul unei flori în grădină. Se spune: cu o floare nu se face primăvară. Doar că există excepția de la regulă. Aia care e suficientă să aducă primăvara. Așa era și în cazul nostru, cu Isabela noastră. Îmi amintesc ca și cum ar fi fost ieri, deși au trecut mulți ani… Iarnă frumoasă la Cluj. Am intrat în apartamentul fratelui meu și am văzut niște ochi de peruzea, tiviți cu râs, ascunși după perdea. Era un miez de fată, dar avea rochiță și botoșei tip cizmuliță. Îți venea s-o îmbuci în lingură. Am privit-o ca pe un bibelou de mare preț, fără să îndrăznesc prea mare apropiere, să nu se sperie. Dar, în timp ce noi, cei mari vorbeam, m-am trezit cu mânuța ei în mâna mea. Magnet venise la mine, deși era la vârsta aceea super selectivă. Mama ei surprinsă: -Uite, Radu! Și ne-am împrietenit pe dată. Iar ea mi-a arătat brăduțul – glob cu glob. Apoi i-am învățat limba. Doar era fluentă în bebelușeasca ei: „Banca!!!” însemna că trebuie să mă ridic și să mă duc cu ea, să lăsăm restul lumii care era prezentă să se descurce fără noi. Doar aveam treabă: să ne jucăm sau să desenăm. Pui de om! Azi fată mare. Zile povești… De fapt ea e povestea. O poveste de fată frumoasă cu ochi albaștri, senini, cu dansul domesticit în unduiri, cu degetele pregătite de zbor și în desen, și în imaginat ori construit cuvinte. Numele i se asortează cu ființa. E muzical și delicat. Când trăiești la capăt de pământ, balanța pe care o are fiecare om la naștere se schimbă pentru tine. Valorile cresc mari, distanța fiind un fel de lupă a ceea ce ai lăsat acasă. Eu merg des și stau mult. Am două jumătăți, două acasă, la fel cum am două cetățenii. Și fiecare dintre ele e scrisă în cartea destinului, bine articulată la ceea ce sunt eu.
Dacă aș avea bani, câte idei am, aș fi tare bogată. Deocamdată sunt stresantă, pentru că „am o idee!” introduce panică în locuitorii casei mele. Și nu numai În fine, vă anunț cu mare bucurie o antologie unde particip și eu cu un text, o antologie care a fost (iarăși) ideea mea (inclusiv titlul). Ba chiar mi-am băgat gheruțele un pic și la alegerea copertei. Sasha Segal făcuse un prim proiect – e păcat să nu fie văzut și el.
Antologia, care deja a pornit spre librării și spre noi, este cadoul perfect de 8 Martie. Haideți, recunoașteți că uneori sunteți în pană de idei.
Sunt 40 de texte, 40 de povești care conțin, fiecare, câte o rețetă culinară. Cartea, apărută la editura SIONO e o frumusețe, grație copertei, tiparului, culorilor și, desigur, textelor.
La noi, peste ocean, va ajunge un pic mai greu. Dar până în mai, când e Ziua Mamei în Canada, tot își face apariția.
Drumul nu ți se pare lung, pentru că lumea ți-a devenit mică. Cu cât mergi mai mult, cu atât sfera se micșorează, până când ajunge cât o minge de ping pong. Kilometrii sunt o glumă. Opt mii. Whatever! Toronto e tomnatic – iarnă blândă ca o mâță – prin Kitchener se înfoaie dintr-odată, norii se bosumflă a ninsoare.
Când vezi morile de vânt știi că ești aproape de graniță. Te surprind de fiecare dată. Au ceva SF în mișcarea lor eoliană, rimând toate, una cu alta, boscorodind ceva în limba lor. O poezie? O incantație?
Treci podul pe la Sarnia. De fiecare dată te păcălești, încercând să faci fotografii când ești sus. Imaginea este ireală, e chiar o aroganță. Îți dă senzația că ești stăpânul unei lumi minunat de frumoase: două țări împărțite de apă. Însă, cumva, doar ochiul e privilegiat să cuprindă cu toate brațele de miriapod imaginea. Poza iese o fâsâială bâlbâită de linii întrerupte, având un albastru vag în fundal. Simți o undă de dezamăgire. Nu prea mult pentru că ajungi în vamă și uiți. Stai câteva clipe liniștită. Îți scoți ochelarii și-ți ții Kindle-ul pe genunchi, până când ofițerul vamal se convinge că tu ești în poza ta în pașaport. E simpatic. De fiecare dată e simpatic.
În State e la totul la fel ca în Canada. Cel puțin aparent. Cel puțin la orașele de pe graniță. Însă ceva în stomac îți spune altceva. Iar tu iubești starea asta de nomad, bucuria mică a evadării, drumurile lungi, depărtările.
Îți place, adori să pleci, dar ciudat, îți iubești și mai tare cuibul, pentru că e locul personalizat al întoarcerii tale. Pendulezi, ca un ac de ceasornic, într-o lume rotundă și mică, având în centru casa ta. Mașini și avioane te readuc la aceeași destinație primară: locul tău pe pământ.
Ce bine e acasă! Ce bine e să pleci unde te duc roțile!
Ajungi la hotel. Același. Peste tot în lume alegi același hotel. Ești ca acasă, indiferent de oraș, de țară. Variațiuni pe aceeași temă. Îți place că e curat, că are piscină și că nu-ți oferă surprize. E comod să știi ce te așteaptă. Știi până și ce vei avea la micul dejun. N-au roșii. N-au au niciodată legume. Au fructe.
Americanii nu consumă roșii la omletă.
Cumperi roșii.
Ai petrecut noaptea dintre ani pe avion. Previziunile astrale spun că vei călători tot anul. Te supui fericit. Călătorești.
Am emigrat în țara frunzei de arțar în 2001, destrămată în fâșii mici, într-o încrâncenare de emoții contradictorii, venite abrupt și simultan în sufletul meu, fiind când copil al părinților pe care îi părăseam plecând atât de departe, când mamă a unui copil mic, față de care datoria și dragostea erau absolute, deci emigrarea era o bilă albă; când soție care-și urma biblic soțul inginer într-o țară de ingineri. Dar eram și profesoară de română (atât de profesoară!) care se trăda pe sine însăși renunțând nu la o meserie, ci la o menire. De mică știusem că voi deveni dascăl. Fără îndoieli, fără răzgândiri, fără neîncrederi. Îmi turasem motoarele în această direcție și mă simțeam bine în pielea mea, poziționată în fața catedrei, cu creta în mână, purtând conversații incitante cu elevii mei adolescenți.
Însă vârtejul de început de secol absorbea ca-ntr-un malaxor minți și inimi, născând compromisuri, pentru că planeta însăși părea a-și schimba coordonatele, iar românii înțelegeau mai bine ca niciodată verbul, în pofida substantivului. Istoria îndemna la acțiune, iar societatea tricoloră se modifica cu viteză. Ușile bătrânei Europe nu se deschiseseră încă, așa că emigrarea era o carte de joc rară. Cozile de la ambasadă demonstrau clar disperarea românilor care ar fi schimbat macazul sorții oricând și oricum.
Am plecat curioși la capătul lumii, eu stropind drumul cu praf de lacrimi, însă având promisiunea fermă a soțului meu că după trei ani ne vom întoarce.
Ai mei ne încurajaseră plecarea: „Avioanele zboară în ambele direcții”, influențați de valul general social care, la ora aceea, vedeau exodul sinonim cu tresele de general. Doar aleșii puteau face pasul, sita fiind deasă și exigentă. Ispita visului american și curiozitatea descoperirii altor tărâmuri se țineau de mână, așa că am zburat spre noua noastră viață și încrezători, și ușor inconștienți, și, mai ales, fără a ști că ruperea de viața noastră de până atunci era definitivă. „Ce voi face într-o țară de ingineri?”, mă întrebam eu, profesoara de română. Răspunsul avea să vină peste câteva luni când aveam să încep să predau limba română la școala din Waterloo, care s-a mutat după un an sau doi în Kitchener.
Privești ca-ntr-un album 3D, nisipurile mișcătoare ale ființelor care se perindă prin viața ta. Înveți că trebuie să te iubești ca să supraviețuiești traficului uman, crescut ca aluatul pe orice arteră existențială. Mic, te placi necondiționat. Mare, înveți circumstanțiala condițională și te placi mai puțin. Pentru că vine o zi când, în grădina ta gramaticală răsare comparația. Apoi neputința. Și puncte, puncte…
Autodidact, începi să zâmbești în alt fel. Cu gura închisă. Și îți lipești surâsul, ca untul întins pe pâine, pe ultima foaie de varză. Pe ultima… Aceea care se așază pe pământ – Pământ ești și în pământ te vei întoarce.
Sufletul îl păstrezi intact în miezul miezului, ca pe o umbră. Nu știi prea bine ce e, deși pe el îl simți cel mai tare. Visceral. Din punct de vedere științific are vreo douăzeci și patru de grame.
Îl păstrezi intact în miezul miezului. Pentru că realmente nu știi – deși încerci de la început și până la sfârșit – și nu îl poți analiza. Îl ascunzi ca pe umbră. Să nu-l pipăie mâini mercantile. Să nu ți-l ia pe nimic. Să nu despice firul în patru. Să nu te schimbe după chipul și asemănarea lor.
Apoi frunzele cad. Una după cealaltă. O vreme ești compos mintis, apoi îți trece precum gripa, odată cu primăvara în care îți cresc florile de măr până-n toamnă. Ți le crești singur, cu mâinile goale, într-un act de smerenie totală, la fel cum îți crești copiii. După aceleași dogme vechi de când lumea.
Vrei să te oprești atunci când crezi c-ai descoperit cercul, dar te învârți clișeic între punctele de referință cu litere mari ca un hamster pe running wheel. Ești, de prea multe ori, ermetic. Așa îți vine. În teorie e prudent să fii ermetic. Deși e riscul tău. Pocnești ușor și ești mult prea interpretabil. Crești pe verticală și te adapi din basme. Pe care le crezi. Cu tărie crezi în zâne și balauri, dar mai ales în Moș Crăciun. Volatile se duc undeva, se ascund în sertare.
Abia apoi răsar poveștile. Prima dată le asculți, apoi te încalți cu ele și le trăiești. În general, – cu foarte multe excepții de la regulă – binele învinge, iar tu pui pe masă liniștea cea de toate zilele ca pâinea scoasă din cuptor. Aburindă, dătătoare de destin, de rugăciune și de doruri. Îți alegi rolul după zi și după anotimp. Și după piesă. Pentru că drama îți curge prin vene de cele mai multe ori, deși, în afară de rarele momente de poezie psihedelic explodate și niciodată pe deplin explicate, trăiești epic folosind o punctuație general acceptată de societate. O punctuație regulamentară.
De obicei, joci popice. Rostogolirea bilei de bowling îți demonstrează că pământul e rotund, că tu ești activ și că, în general, există culoare și sunet.
Ai nevoie de aceste realități palpabile pe care ți le faci cuib într-o veșnică definiție a părților de simțire, pe care le aranjezi într-un confort relativ și o căldură intersectată morfologic de vocale și consoane înclinate minuscul, chiar dacă majusculele îți sunt inserate în propriul ADN ca un extra cromozom.
Punctul culminant e la milimetri de deznodământ. Când ninge.
(Articol apărut la ziarul Observatorul de Toronto – ediția tipărită)
Că am primit o laudă de la doamna consul general a României din Toronto. M-am bucurat. Și nu vreau să pară laudă, deși, îmi cer scuze, e. Însă blogul e cumva mai al meu decât FB-ul și de multe ori pun lucruri aici ca să știu de unde să le iau. Zilele sunt pe repede înainte, pun deoparte câte ceva, apoi vin altele peste și uit unde le-am pus. Dar puterea vorbelor…
Emigrarea e o haină care-ți vine sau nu. Așa se spune. Și pe bună dreptate. Vezi și tu că în comunitate întâlnești români de toate felurile: unii fericiți că au făcut pasul, recunoscători lui Dumnezeu că le-a repartizat destinul în Canada – țară adoptivă, cuib al familiei și loc al devenirii lor spirituale și sociale; alții, dimpotrivă, sunt supărați pe soartă și recapitulează zilnic lista lor lungă cu nemulțumiri, idealizând ceea ce au lăsat în România amintirilor lor. Unii aucupa plină cu nectar, alții cu amar. Ce au în comun? Trecerea timpului. Prea puțini au făcut calea întoarsă în țara Mioriței și-a lui Eminescu. Și dintre aceia, un procent minuscul s-au acomodat cu adevărat. Pentru că omul se schimbă necontenit. Cel care a trăit un număr de ani în străinătate nu mai e cel care a emigrat. Străinătatea îl șlefuiește și-l schimbă. De aceea este greu, foarte greu, să-și mai găsească locul între ai lui.
Ca și o plantă, românul prinde rădăcini și sfințește locul unde trăiește. Dacă e harnic și optimist, își duce cu el oriunde și hărnicia, și bucuria de viață. Dacă e leneș, nici lenea nu îl părăsește atunci când emigrează. Îl însoțește ca o umbră pe unde-l poartă pașii.
Iar patria, ca și dragostea, e-n interiorul omului, nu pe străzi pavate sau în clădiri impunătoare. Cu omul drag îți e acasă oriunde. Căci el e țara ta. Și-n țara ta poți face orice. Indiferent de geografie. Poți, de exemplu, transforma Toronto în cel mai românesc loc de pe planetă, chiar dacă e plasat la opt mii de kilometri de România.
Cum, mă vei întreba? Și am să-ți răspund cu mâna pe inimă: cheia e omul. El face și desface.
În 20 ianuarie, 2024, Consulatul General al României din Toronto, prin echipa sa, condusă de Oana-Raluca Gherghe, a organizat Ziua Culturii Naționale – Ziua Eminescu, în colaborare cu ziarul Observatorul și directorul acestuia, domnul Dumitru Puiu Popescu. Urmând parcă îndemnul versurilor lui Alecsandri: „hai să dăm mână cu mână cei cu inima română”, sala mare de la North York Central Library Auditorium s-a dovedit neîncăpătoare pentru numărul mare de români prezenți, care, în ciuda previziunilor meteorologice aspre hibernale, au dorit să celebreze acest moment de seamă al culturii noastre naționale: o sută șaptezeci și patru de ani de la nașterea Luceafărului poeziei românești.
Sala arhiplină a avut oaspeți de seamă ai comunității românești din Toronto și nu numai: diferiți artiști, adulți și copii, s-au perindat pe scenă, cinstind, de la mic la mare, sfânta limbă românească, precum și amintirea Poetului, prin vers, muzică, dans și port național. Printre multe personalități culturale și sociale, cei prezenți au avut bucuria să îl salute și pe atât de îndrăgitul Ștefan Hrușcă, aflat la eveniment.
Cu siguranță că acest spectacol, care marchează începutul de an, este primul dintr-o serie lungă, pentru că e dulce gustul național românesc. E și mai dulce, filtrat fiind de distanța de miilor de kilometri care ne desparte de țara mamă. Iar organizatorii au în buzunar toate ingredientele de care este nevoie pentru a domoli dorul încuiat în inimile noastre. În primul rând echipa consulatului e deosebită. De mă vei întreba de ce, îți voi răspunde că trăiesc din 2001 în Canada, dar niciodată până acum nu am simțit prezența consulară atât de palpabilă, atât de apropiată, atât de proaspătă și activă. I-am întâlnit de câteva ori, atât pe doamna consul Oana-Raluca Gherghe, cât și pe domnul consul Titov Gherghe, la evenimente românești: că au fost lansări de carte ori piese de teatru, ori alte tipuri de evenimente, ei au fost acolo implicați și interesați. Atât de aproape de noi, încât putem declina fără grijă posesivul „nostru”. Cât despre domnul Dumitru Puiu Popescu, ce aș putea să-ți spun, decât că are titlul de român cu majuscule, iar ziarul dânsului, Observatorul de Toronto își duce stindardul tricolor de peste treizeci de ani, fiind tribuna limbii române, glasul care intră în fiecare casă de român, promovând valori românești din diaspora și din țară. S-au schimbat multe în cei treizeci de ani, însă Observatorul a rămas o constantă a românului din Toronto și din împrejurimi. E greu de povestit o emoție, căci asta a fost seara de 20 ianuarie, 2024.
Imaginează-ți afară iarna albă, cu mantia-i groasă de zăpadă – deh, suntem în țara ei. Iar înăuntru, sunet de pian, de saxofon, de chitară, voci dulci de copii ori voci profesioniste, vers eminescian, cânt și joc popular românesc, într-un zumzet de români bucuroși, cu ochii umezi de amintiri, pentru că toți ca unul am adus în Canada, conștient sau nu, și câte un pic din poezia lui Eminescu. Și, dacă vrei să afli date concrete, anunțul consulatului e acesta:
Primul eveniment al anului organizat de Consulate General of Romania in Toronto. Am celebrat „Ziua Eminescu – Ziua Culturii Naționale” cu un spectacol de excepție, plin de emoție și talent, cu românii și pentru românii din Ontario. Am avut sala arhiplină cu români la evenimentul dedicat Zilei Culturii Naționale – Ziua Eminescu, organizat în colaborare cu publicația de limbă română „Observatorul”, condusă de Dumitru Puiu Popescu, Programul artistic a ridicat la modul propriu spectatorii în picioare aproape la fiecare moment. Soliștii, ansamblurile și muzicienii au venit pe scenă cu drag de România, versul și rima românească, de cântul și dansul nostru popular. S-a recitat Eminescu, s-au cântat și dansat balade, pianul a fost pus la grea încercare de artiștii români, a fost cultură cu emoție. Prezentat de Dumitru Puiu Popescu și Titov Gherghe, spectacolul Eminescu a beneficiat de talentul și implicarea artiștilor Iulia și Dacian, ansamblul Dănțăușii, Mia Oprea, Barbra Lica, Școala Româneasca Toronto/ORLA, Antonia de Wolfe, Alexander Gangurean, Ansamblul Aroy din Kitchener, Kai Oszlai , Paul Panait, Vasile Simion Ciobanu, Saxophia&Chitarius, Gia Ionesco Oana Gherghe a oferit o diplomă, din partea Consulate General of Romania in Toronto, lui Puiu Popescu, în semn de recunoștință pentru eforturile și implicarea sa constantă de-a lungul anilor în promovarea culturii românești în rândul comunității. Am fost plăcut surprinși de participarea unui număr atât de mare de români și începem deja să ne gândim la săli mai mari și mai încăpătoare pentru anul viitor. Vă așteptăm cu drag și la următoarele noastre evenimente!
Așa a fost la noi Sărbătoarea. În țara frunzei de arțar, în 20 ianuarie 2024, s-a sărbătorit Eminescu.
Nu e ceea ce vă gândiți. Adică nu e vorba de ceva care implică scrisul. Pentru că am decis ca o zi pe săptămână să stau cât pot (nu de tot) departe de ecrane. Exceptând cel din bucătărie care-mi bâzâie ceva în urechi, pentru că am nevoie de fond sonor. Tăcerea mă tace și nu-mi aduce liniște. 🙂 Deci cum ziceam, am trecut o fugă pe aici și, așa cum v-ați prins, azi m-am autoplasat (nu există cuvântul, dar am nevoie de el) la coada cratiței. Am făcut o tocăniță de ciuperci nu ca o poezie, ci ca un roman bun. Ține de saț. Acum lucrez concomitent la o salată bestială, care creează dependență (pun rețeta la final) și niște prăjiturele, dar aici nu am prea mult merit (în acest moment) pentru că de Crăciun am făcut mai mult aluat și am pus o parte în congelator. L-am dezghețat, îl întind, îl fac cerculețe (nu forme ca la sărbători) și pe jumătate fac un fel de glazură, apoi le lipesc cu dulceața de zmeură. Apoi le ascund în cămară, la rece, și le scot din pălărie duminică – sunt mai bune dacă stau un pic să se gândească.
Apropo de statul departe de ecrane. În ultima scurtă perioadă de timp, am decis să fac un pic de curățenie, niște schimbări de care aveam nevoie. Așa că m-am retras concomitent din mai multe proiecte, alegând să investesc capitalul meu de timp în ceea ce îmi place, am învățat să zic și nu. Nu zic că voi avea un comportament exemplar față de persoana mea de acum înainte și că voi alege doar ceea ce îmi convine, pentru că viața nu se poate fără compromisuri, dar eu consider că și dacă măcar o parte de stres va fi eliminat și voi avea ceva mai mult timp, tot va fi bine.
Vedeți, țara arde și baba se piaptănă. Aluatul mă strigă, dar eu am pus mâna pe tastatură și stau de vorbă cu voi. Și știți și voi faza cu vorba lungă…
Pun niște poze să vedeți și voi. De asemenea vă anunț, poate că vă interesează, că SIONO scoate o antologie pentru luna martie. Se pot trimite texte până la sfârșitul lunii. Pun poză și cu informații. Eu am anunțat că particip, dar încă nu am scris text.
Acum mă strigă aragazul. Azi frig. Mai frig ca ieri. Are mai multe grade generalul. 🙂
Varză ( o jumătate de varză mică) – Castraveți (2-3 mici sau unul mare) Se taie mărunt (varza se lasă puțin cu sare, timp în care eu vă scriu) ———————————– Dressing: 1 legătură de pătrunjel zeama de la o lămâie 2-3 căței de usturoi 2 linguri de ulei 1 lingură sirop de agave/sirop de arțar/miere sare fulgi de ardei iute o mână de nuci/alune/migdale un pic de apă Toate acestea se pun la blender, se amestecă cu varza și castraveții
PS: E cam anapoda anunțul editurii între aluaturi, dar acum trebuie să fug. 🙂 Și nu e poza mea aia cu salată. Am luat-o de pe Instagram. Dar salata e bună rău.
O domniță, cât se poate de conațională, m-a tras de urechi. Desigur, la figurat și desigur, virtual. Spun domniță, deși habar n-am câți ani are, iar la profilul de FB n-are poză. Însă mi-a spus că e gravidă cu primul copil, de aici presupunerea mea că e o doamnă mai mică.
Nu e prima oară când cineva îmi pretinde ceva pe motive naționale. Acum, să nu crezi că aș fi vreo inimă rea, care întoarce spatele unui semen în nevoie, român el sau nu. Dimpotrivă. Însă când acest ajutor poate constitui un posibil deserviciu adus mie sau familiei mele, mă trag cu un pas înapoi. Și nu risc.
Îți spuneam mai demult cum, pe la începuturi, săream ca arcul când auzeam vorbindu-se românește și mă lipeam de vorbă ca guma de mestecat. După o vreme am înțeles că românul nu e chiar rara avis pe aici; comunitatea mioritică e generoasă. Și nu toți se bucură că sunt eu româncă și am chef de vorbă. Ba chiar unii, prinzându-se că ești de-al lor, o dau pe englezește. Experiențele sunt variate, oamenii diferiți. Și am învățat nu doar că aceeași tipologie se întâlnește la toate popoarele, dar și că pădurea cu uscăturile-i aferente e uniform distribuită pe globul pământesc. Sunt și români faini, așa cum sunt și canadieni faini. Și viceversa. În fine, domnița cu pricina, care e doar un exemplu aleatoriu – sunt convinsă că și tu ai avut genul acesta de experiențe – s-a ofuscat toată și, în scurta conversație de maximum cinci minute, a avut vreme să-mi reproșeze ferm insensibilitatea la faptul că e și gravidă, și nouă în Canada. Pe scurt, avea nevoie de ceva de la mine, însă îndeplinirea dorinței ei era condiționată de furnizarea unor documente pe care nu le putea obține din cauză că era nou venită. Eu, în opinia ei, trebuia să închid ochii și să accept, chiar dacă, pe termen lung, acest lucru mi-ar fi putut aduce prejudicii. Legea, în opinia ei, trebuia ocolită și ignorată în situația de față, pentru că, repet, ea era româncă. În plus una gravidă. Am încercat, cu empatie, să îi explic cum stă treaba, însă iritarea i s-a transformat în ironie, apoi în cuvinte grele despre mândria – sau lipsa ei – de a fi român. Am renunțat, în cele din urmă la dialog, lăsând-o în drumul dezamăgirilor ei naționale.
Întâmplarea în sine m-a lăsat cu un gust amar. Chiar dacă-i voi uita numele și cuvintele, va rămâne mirarea că unii oameni pot invada pe alții cu vorbele și nevoile lor, puse ca un pistol la tâmpla celorlalți, cu șmecheria de a scurta drumul regulilor și a ascunde sub preș legea.
Nu e nici prima, nici ultima întâmplare de acest gen. Până la urmă lumea în care trăim e o junglă, o pădure de lămâi, din care încercăm cu toții să facem limonadă. Uneori reușim. Alteori ni se strepezesc dinții, privim prin tunel, știind că luminița ne așteaptă la capăt, chiar dacă în anumite zile ea pare a se îndepărta precum Mecca. Însă speranța moare ultima.
Iar eu, la început de an, vă urez să fiți sănătoși și să aveți parte în viață de oameni ce poartă, nu neapărat stindardul tricolor, ci cel al respectului și corectitudinii. Ne iubim conaționalii. Dar omul bun e bun, indiferent de limba pe care o vorbește.
Azi e un frig cu zurgălăi. Am ieșit din casă cu intenții onorabile și gimnastice. Însă, după două sute de metri, cu ochii lăcrimând, m-am întors, lăsând eroismele pe altădată. Cum sunt sensibilizată de la răceala/gripa ce-o fi fost, am zis că fuga e rușinoasă, dar e sănătoasă. Fuga de la locul acțiunii. Că fuga-fugă e și mai sănătoasă și mai aprigă cardio și alte cele. În fine, sunt -11, dar cu vânt sunt -17. Satisfacția mea majoră e că în Kitchener e mult mai frig. Acu’ o să ziceți aia cu capra și cu iarba, dar jur că nu mă bucur de necazul bieților kitchener-ieni(?), însă încă retrăiesc senzația de mirată bucurie când am descoperit, după 13 ani de locuit în orașul cu pricina (și de îndurat severitățile hibernale), că Toronto e mai blând și vara, și iarna. Pentru mine a fost paradisiacă descoperirea. Și practic, am simțit Toronto ca pe o nouă emigrare, cea adevărată, pentru că în Kitchener mi-a plăcut pentru că m-am obișnuit, însă Toronto pentru mine e altceva. E vorba despre chimie, aceeași, pe care o simți și față de oameni. Am intrat să vă spun, ca de luni, așa, două vorbe la repezeală, fără un gând anume. Doar să vă urez să fiți bine, că viața e un bob de lacrimă cu două jumătăți egale. Ca ziua și noaptea. Lacrima bucuriei și lacrima supărării. Și-ntre ele se-ntinde, ca o bandă desenată, traseul sinusoidal al sorții noastre.
Rutina e alb-negru. Cel mult sepia. E o zi când înghesui în geantă o bucată de ianuarie, niște soare, plus sămânță de evadare.
Rutina întinde sub roți un drum lung și clar între două puncte fixe: eu și tu.
De la mine la tine e toată filozofia asta numită viață, sau fericire, sau respirație, sau cafea de dimineață, făcută de tine și împărțită generos de mine. Cu tine.
Rutina e liniștea pe care îndrăznim uneori să o pieptănăm cu vorbe mari. E umbrela uitată sistematic acasă de mine, pentru că în lupta cu furtuna am învățat să dansăm în ploaie. Mai strănut câteodată. Eu.
Rutina e șansa ori binecuvântarea de-a respira împreună același ianuarie alb-negru, ori cel mult sepia. E o zi ca oricare alta, cu soare și drum lung…
PS. Am găsit textul ăsta vechi și am realizat (încă o dată) că, pe cât sunt de ordonată și organizată cu lucrurile fizice, pe atât de multe texte împrăștiate am peste tot.
Și nu numai 
Sweet & Salty 