Category Archives: Amalgam

Bej de aprilie cu parfum de mere

09 Tuesday Apr 2019

Posted by in Amalgam, Întâmplate sau nu..., Din bucătăria mea

≈ 18 Comments

În sinea lui fiecare oraș e frumos și urât, pentru că e locuit de oameni frumoși și urâți, de oameni fericiți sau nefericiți. Depinde cum și de unde te uiți la el. Orașul meu e frumos. Nu contează pe ce planetă-și întinde aripile.
Primăvara e pe-aici pe undeva, împrăștiată pe la colțuri de stradă. Copacii și-au scos carnea pe tarabe și-și vindecă rănile în bejuri blajine. Mate sau platinate, aburite în rouă sau doar în cântec de pasăre, închise sau deschise, aricioase sau mătăsoase. Bej.
Râul e bej în valuri și pietre și crengi pescuinde, lacul e bej-ud oglindă, plecată-n adâncuri. Penele rațelor sunt bej-puf și ele. Doar rățoii măcăne obraznic cu gât verde metalizat, făcându-te să-ntorci spre ei ochii sufletului. Mac! Mac!

Pădurea urzește pânze cu ochi mari în care nuielușe se împletesc, se încâlcesc, în bejuri se zăpăcesc, ascunzând în spate pe muma pădurii ce face boscoane noaptea, iar ziua se-așază cuminte și grasă în mâță sălbatică și ascultă ce vede, ce trece.
Doar mestecenii sunt revoltați. Nu vor să fie exploatați și nici bejulizați. Se ridică imperbi, impudici, albi și nerușinați.  Pielea lor albă țâșnește neted-obraznică spre cer.
A venit discret primăvara. Neregulamentar a venit. E în poziție de start. Nesigură pe ea. Încă. Rușinoasă și cuminte. Deocamdată fredonează încet, foarte încet un do-re-mi blajin. Tot bej. Sărbătoarea pământului.
Am pus pe pereți poze cu primăvara mea, dar mi-a fost criticată că nu-i colorată. „A mea-i mai frumoasă și mai luminoasă, are flori, verdeață, fluturi și dulceață…”
N-am răspuns. Am tăcut. M-am supărat. Și-apoi mere-am curățat. Și am făcut o prăjitură cumsecade cu mere. Am așternut în tavă foi multe, peste care am adăugat merele răzuite și-o ploaie de scorțișoară, ceva lămâie să fie acrișoară. Puțin griș, puțină făină, de-ai mânca o săptămână.
N-am stors merele. Le-am lăsat așa zemoase, libere în parfumul lor ud, destrăbălându-se dulci și focoase. Le-am învelit apoi grijulie – călduț să le fie. Am pus alte foi, moi. Apoi cu un cuțit, firește foarte ascuțit, le-am tăiat pătrățele frumușele, să stai cu gândul la ele. Au crescut ca-ntr-o poveste, ca foile de carte, bej ca pădurea, ca lacul, ca râul, ca pânza de păianjen a mumei pădurii ce face boscoane noaptea, iar ziua se ascunde-ntro pisică pufoasă și grasă.

Și-aș fi încălecat pe-o șa, să stau cu prăjitura la cafea, mulțumită cu primăvara mea, dacă nu ieșea soarele grijuliu și nu-mi transforma tot bejul în mult auriu. Excepție mesteacănul. El e argintiu.

 

Really?

18 Monday Mar 2019

Posted by in Amalgam

≈ 27 Comments

images-2
Azi am avut o mică revoltă, sau poate e prea mult spus revoltă, un soi de discuție contradictorie cu prietena mea. Povesteam noi două despre problemele cuiva și ea mi-a zis că trebuie să ne iubim pe noi înșine. Mi-a dat și un citat motivațional, zicând că ar fi mult mai puține boli psihice dacă oamenii s-ar iubi pe ei înșiși mai mult. În ultima vreme am auzit extrem de mult această teorie, destul de egoistă, după părerea mea, pentru că a izbucnit o adevărată psihologie feisbucistă, nu doar cu acest stindard. Oamenii își culeg diagnostice, consiliere și chiar cultură din mesaje motivaționale. Viața a devenit complicată pentru că trebuie să vorbești cu florile, să vorbești cu apa, să îți pui mantre prin casă. Ah! Și casa să o aranjezi într-un mod matematic cu și fără oglinzi, cu așezări ale obiectelor doar în anumite puncte cardinale etc. etc. etc.  Dar sigur în primul rând să te iubești. Nu sunt deloc de acord. Eu nu am timp să mă iubesc pe mine însămi, uit adesea de mine pentru că iubirea mea se adresează altor subiecți. Nu e o negociere de genul îmi dai-îți dau, ci pur și simplu se întâmplă să fiu iubită la rândul meu și să mă simt bine și confortabil și safe, tocmai datorită acestei umbrele mari, protectoare care e dragostea care vine din exterior spre mine. Singurătatea, ne-iubirea, pustiul m-ar supăra, m-ar goli de sens. Oricum, eventualele probleme care afectează, la o adică psihicul, vin din exterior, de la cei care lovesc prin ne-iubire, cei care trădează, calomniază, mint, părăsesc și sigur că lista e lungă.

„Ar fi mult mai puține sinucideri în lume, dacă oamenii s-ar iubi pe ei înșiși mai mult” a afirmat D. Eu cred că cei care decid să „plece” o fac pentru că nu-și găsesc locul pe pământ, pentru că se simt stingheri și neiubiți, pentru că cei din jur nu le oferă dragoste. Pentru că se simt refuzați. Dragostea pentru noi? Hmmm.

Eu nu mă iubesc. De fapt uneori eu mie îmi sunt chiar antipatică. Sigur că am grijă de ce mi-a dat Dumnezeu și-mi respect corpul și îl îngrijesc, îmi cultiv mintea, îmi hrănesc curiozitățile, dar iubirea mea nu se direcționează înspre persoana mea. Și am realizat că nu sunt de acord. Greșesc? Voi ce spuneți?

Început fericit!

05 Tuesday Feb 2019

Posted by in Amalgam

≈ 19 Comments

download

Decembrie 2018 a fost ultimul nasture de la palton. A închis frumos un an plin, complet și roditor. Sfârșitul de an, la Niagara, a fost însă cam… scârț. Că n-aș fi schimbat anul, deși cifra 19 e a mea, așa că… Sorry 2019.
Drept răspuns, ianuarie a venit ca un bulgăre de zăpadă bolovănos, primit fix în nas. A fost o lună hâââââ… Dar toate trec.

Nu cred în zodiace, nu am superstiții (prea multe), dar știu clar că am ratat trenul la început de ianuarie, așa că profit de prietenii chinezi și-l iau pe următorul. Încep azi, 5 Februarie. Anule Noule, chiar dacă ești mai scurt cu o lună (că nu mă chinezesc de tot) fii bun și senin!

Când eram mică, nu pricepeam de ce câinii sunt animale de companie, iar purcelușii nu. „Discriminare!” aș fi strigat, dacă aș fi cunoscut cuvântul. Drăgălași, rozalii, simpatic guițători, îmi plăceau la nebunie. Probabil că m-aș fi jucat cu ei, dacă m-ar fi lăsat bunica. Ideea e că de mâine începe anul și zodia zice de bine, așa că de data asta fac excepție și-l cred.

Nu l-am salutat pe 2019 și nu v-am urat nimic, pentru că am fost pe drumuri, la New York la ora aceea. Dar fiecare moment e bun pentru un început și pentru o urare și pentru un gând pozitiv așa că acum vă urez. Tot ce vă doriți și să râdeți mult și să întâlniți doar oameni buni. Pentru că nimic nu e mai frumos pe lumea asta decât omul bun. Poate doar vorba bună.

5 februarie 2019

Nuanțe de fum

01 Friday Feb 2019

Posted by in Amalgam

≈ 7 Comments

738c7443ae77b88d9dc006427a84fefc

Un film color, ușor înmuiat în griuri ștergea înnebunit fața parbrizului. Mă fascina figura geometrică ce se întindea spre undeva-ul acela infinit ce alerga peste dealuri și prin păduri. Mașina încerca să-l prindă din urmă, iar copacii din lateral rămâneau întinși spre cer, aproape nemișcați, având o figură spășită de: venim și noi cu trenul următor.
M-am uitat în oglinda retrovizoare și am văzut imaginea răsturnată a liniei din față, repetată în spate, în același dans monoton de griuri și mi-am spus că lucrurile nu se schimbă. Viața merge înainte. De fapt nu, m-am corectat singură. Nu viața merge înainte. Viața stă pe loc ca o gară cu lumini și umbre, cu casiere stridente care oferă bilete la clasa întâi sau la economic. Noi mergem înainte. Noi pendulăm dintr-o parte în cealaltă a liniei cenușii care se întinde obositor mai mult decât putem pricepe și percepe.
Suntem doar o lacrimă ce se transferă cuminte străzii, fără să lase prea multe urme. Un pic de sare, lipită iute de roțile mașinii ce trece…

Flash – O lacrimă pe autostradă

Albă îi spuneam

27 Sunday Jan 2019

Posted by in Amalgam, Din bucătăria mea

≈ 51 Comments

Tags

, , , , , , ,

22389451457
Nu știu dacă pentru a te desăvârși în ceva trebuie să ai o singură aptitudine pe care să o crești în talent cu multă muncă și disciplină, canalizate într-o singură direcție. Să nu o iei nici la stânga, nici la dreapta, să nu le amesteci, să nu te apuci de prea multe. Habar nu am! Știu însă că mie îmi plac foarte tare mai multe lucruri. De fiecare dată când am un material în palme, acesta devine incandescent și pasiunea îmi amestecă eul într-un soi de alchimie ciudată. Eu, ca individ, dispar, mă transfer în propria-mi palmă și torc. Devin un soi de personaj într-o lume à la Papadat-Bengescu, un personaj care nu privește spre oameni, ci-și întoarce microscopul spre sine, văzând la lupă fiecare imperfecțiune, fiecare nevoie, fiecare tresărire, fiecare izbucnire. Cuvintele devin doar ale mele, creponându-se ori dimpotrivă transformându-se în lame de cuțit. Flămânde. Mereu flămânde și însetate.
Se joacă în strofe pe care le uit imediat ce le scriu, ori se cațără în texte, într-o goană perfectă și-ntr-o multitudine de tonuri pe care le înșir spășită și le pun în sertare.
Metaforele nasc imagini în chinuri cumplite, niciodată curat, prin cezariană, iar culorile îmi șterg orice urmă de săgeți ce ar putea sparge geamurile dimineților mele. Când sunt foarte tristă și plâng, când doare foarte tare, atât de tare încât dragostea ce paște câmpuri mari în jurul meu e neputincioasă și nu reușește să topească durerea, pictez. Pictura e panaceul meu. Culoarea e mai tare ca dragostea. Pictez. Și transfer în culoare ce doare. Culoare ce doare. Culoare ce doare, până când și până atunci.

La început a fost cuvântul și toți suntem cuvânt. E venin și piatră cuvântul. E pâine și sare. E foc.
Uneori se oprește mirat lângă cuptor. În bucătărie. Se spune că dragostea trece prin stomac, iar sufletul, sofisticat în căutări, stă tihnit și huzurește lângă ceva simplu, împletind un aluat.
Ne complicăm în căutări, suferim de scenarite migălos răsucite, dar în esență viața e simplă. Simplul se traduce în eleganță. Iar amintirile vin și ne îmbucă, ca și cum am fi niște mere coapte.

Bunica-mi făcea tocană albă. Nu e pe lume mâncare mai bună decât tocana albă a copilăriei, iar eu zănatec copil am fost. Pe cât de energică și de nebună, pe atât de greu de hrănit. De aceea fiecare masă era însiropată cu răbdare și multă, enorm de multă poveste.
Tocana asta albă era un deliciu care doar bunicii îi ieșea așa. Oricât ar fi încercat fetele ei, patru la număr, nu reușeau acel gust divin.
„Ce să-ți fac, draga bunicii?” mă întreba când știa că vin la ea. „Tocană albă” îi răspundeam invariabil.
Azi am făcut și eu, iar rezultat a fost exact gustul copilăriei, când în cohie, la Sava, bunica îmi punea în farfurie sosul alb și bucățele de cărniță:
– Ce carne e aia, bunică? întrebam mofturoasă.
– Ce să fie? zicea bunica. Inima, sufletu’ și bătuca.
Și mâncam hotărâtă cele trei bucățele delicioase, fără să știu că sufletu’ eu i-l mâncam bunicii, cu mofturile mele.
Rețetele vieții sunt simple și în simplitate se ascunde fericire, în sinceritate și-n firesc. Așa, ca la tocana albă, care nici nu știu cum se numește în realitate, că așa i-am zis și așa i-a rămas numele la noi în familie.
De pui ce trebuie, cum trebuie și mai ales când trebuie, se întâmplă acolo un strop de magie ce-ți iese doar ție și dragostea locuiește în curtea ta. Pentru că tu.
Prozaic: am folosit pulpe dezosate de pui bun, de-ăla fericit ce mănâncă grăunțe și alergă de nebun prin iarbă. Le-am pus într-o cratiță de inox cu foarte mult pătrunjel, tăiat mărunt (o cană mare și plină) și cam o lingură bună de ulei. Bunica folosea unsoare, dar eu nu gătesc cu unsoare. Am o excepție de la regulă, niște cornulețe bune-bune, care cică doar cu unsoare ies așa.
Le-am călit bine, conștiincios, apoi am stins totul cu foarte puțină apă. Am dat focul mic și le-am ermetizat cu un capac. Le-am lăsat acolo să se zăpăcească împreună cam un sfert de oră, după care am adăugat o linguriță de boia de ardei și una de făină. Le-am amestecat iute cu o lingură de lemn și, când s-au omogenizat, adică după vreo treizeci de secunde, am sărat ochiometric și turnat lapte rece, puțin câte puțin, până am acoperit bine carnea. Am învârtit lingura viguros în cratiță, ca să nu se formeze cocoloașe, apoi am lăsat să fiarbă la foc mic o jumătate bună de oră. Poate și mai bine.
Următoarea etapă ar fi fost adăugarea smântânii. Bunica asta făcea, punea smântână dulce făcută de ea. Eu însă am folosit de data asta frișcă lichidă 35%. Am amestecat cu o linguriță de făină conținutul unui pachet și l-am turnat în cratiță, în compoziția ce fierbea bolborosind încet și pașnic. După câteva minute, timp în care a dat în câteva clocote, am pus capacul și am stins focul, lăsând-o să se odihneacă puțin.
Rezultatul e de-ăla cu papile ce bat din palme, țipă, râd, se dau de-a berbeleacul de fericire.
Mi-a ieșit exact așa cum o făcea bunica.
Jur că e poezie. Poezie cu pătrunjel. 🙂

azi despre ieri când era mâine

25 Friday Jan 2019

Posted by in Amalgam, Întâmplate sau nu...

≈ 15 Comments

Eram îmbrăcată într-o rochiță roșie cu buline. Aveam un guleraș alb, mătăsos și două cozi împletite strâns de mama, cozi pe care le antipatizam din tot sufletul. Abia așteptam să cresc mare să le harșt – tai.
Dar mama îmi repartiza în fiecare dimineață părul în două părți simetrice și bine determinate printr-o cărare clară, apoi fiecare la rândul ei în trei șuvițe egale pe care le împletea strâns, extrem de strâns, ca nu cumva vreun fir de păr să aibă cel mai mic gând de evadare. Eu n-aveam niciodată răbdare să aștept ca operațiunea să ajungă la bun sfârșit și, de obicei, calculând greșit timpul, mă smuceam să plec. Durerea îmi amintea că părul meu e încă mâinile mamei care nu avea de gând să îi dea drumul decât atunci când își termina epopeea, punând punct fiecărei cozi cu un elastic foarte bine strâns.

Nu aveam gânduri de prințesită, să-mi pun părul nu știu cum, sau să fac nu știu ce. Nu. Părul era acolo pe cap, așa cum îl avea toată lumea și singurele mele probleme cu el erau că nu aveam timp să stau la împletit zilnic și că mă durea când mă trăgea mama de el. Deși sărăcuța era extrem de eficientă și grijulie. Însă la ora aceea toleranța mea la durere se afla cam pe la zero, iar eu eram extrem de neastâmpărată.

Mama e un om foarte talentat și cu bun gust și îmi cosea niște minuni de rochițe, una mai frumoasă decât alta. Chinul lumii era însă pentru amândouă să stau la probă, că ori voiam să merg la baie, ori mă mânca pielea exact atunci când materialul era firav prins în ace pe mine și, nu doar că mă înțepam, dar mai primeam și câte o scuturătură, pentru a da câteva minute de pace mâinilor harnice ale mamei.

În ziua aceea m-am proțăpit în fața oglinzii și am început foarte atentă să mă studiez. Mi-am inventariat cu foarte multă seriozitate trăsăturile, încercând să ajung la mine cea de azi. Ardeam de curiozitate și trebuia să știu atunci, exact în acel moment, cum voi fi eu când voi fi mare. Nu îmi amintesc exact ce treabă avem cu mine mare, ori dacă intenția mea era să schimb ceva în caz că întâlnirea cu mine m-ar fi dezamăgit în vreun fel. Îmi amintesc doar că eram sigură că pot, că era doar o chestie de timp și de gândit. Saltul în viitor, unde nu aveam nici o intenție să rămân de tot, era ceva perfect realizabil, cu puțin efort din partea mea. Eram ok să fiu deocamdată mică, pentru o listă de motive la care nu aș fi renunțat, însă, așa, cinci minute, aveam să trec iute pe la mine mare, pentru că îmi amintisem că într-o zi voi fi mare. Apoi aveam să revin la ale mele.

Și am avut dreptate. Am făcut pasul acela de-atunci, pentru că ziua când mi-am amintit de mine mâine a ajuns la mine nealterată. Poza fetiței în rochiță cu buline e clară și completă, mai fidelă decât orice selfie etrem de studiat pe care mi l-aș face acum. Pulsează stins ora de după-amiază, în soare ce se scurge moale prin jaluzele. Aud lătratul jucăuș al lui Grivei în curte și vocea mamei undeva în bucătărie. Camera miroase a vară și a noi și a acasă. Văd în oglindă porii materialului roșu cu buline albe, genunchiul drept zdrelit și ochii. Privirea mea curată, curioasă și căprui.

Toate au ajuns la mine conservate perfect, pentru că m-am concentrat tare tare să țin minte acel moment.
Și imaginea aceea s-a tatuat ieri într-un mâine ce e azi.

Taxiul galben

21 Monday Jan 2019

Posted by in Amalgam, Sava-rine

≈ 14 Comments

101966c2b1280c8006ce2937f38470a0Se urcă iute. Se grăbea. Ea mereu se grăbea. Parcă timpul ei nu ar fi avut aceeași elasticitate ca și al celorlalte persoane. Avea în telefon o listă lungă de la toate companiile de taxi din oraș. Just in case.
Se urcă în prima mașină, cu ochii în telefon. Anunță scurt adresa, fără să privească șoferul. Trebuia să ajungă neapărat la ședința aceea… Ora era imposibilă, iar străzile orașului gemeau de mașini bară la bară…
– A venit iarna, auzi vocea din față.
– Aha! mormăi monosilabic, fără să ridice ochii, pentru a descuraja eventuala dorință de conversație a șoferului.
– E trafic, încercă din nou vocea masculină și îi explică cum folosește scurtături, ocolind arterele mari, sufocate de circulație.
– Mda! răspunse din nou, mai încet de data asta și ușor iritată. Scria un e-mail. Nu avea poftă de conversații cu șoferi de taxi plictisiți.
Omul tăcu. „În sfârșit!” gândi recunoscătoare și termină e-mailul.
Ajunsă la destinație plăti, fără să dea atenție figurii bărbatului, apoi urcă în viteză scările.
„Toate taxiurile sunt la fel…” o străbătu un sfert de gând. N-avea timp. Deloc. Viitorul ei depindea de această ședință. Muncise mult și avea încredere în ea. Știa că ideile ei…
Intră în anticamera sălii de întâlnire. Mai era aproape un sfert de oră până să înceapă. „M-a adus bine!” gândi. Un cuțit de gheață îi înmuie genunchii când realiză că mapa de piele pe care o ținuse lângă servietă îi lipsește. „Sunt desființată” gândi alb. „Ce mă fac???”:
– Taxiul… răsuflă cu panică. Făcu stânga-mprejur și alergă. Lift, scări. Nimic. Panică totală. Se opri descumpănită. În stație erau aliniate soldățește vreo zece taxiuri.
Ceru ajutorul portarului.
– Să sunăm la firma de taxiuri! Cu ce firmă ați venit? o întrebă.
– Nu știu. Am urcat în prima mașină disponibilă.
– Nu ați văzut ecusonul șoferului?
– Ăăăă… Nu am fost atentă la șofer.
– Ce culoare avea taxiul? Poate așa găsim firma.
Îl privi neajutorată, fără să răspundă.
– Ah! Chitanța. Pe chitanță…
– Nu am luat chitanță, răspunse cu ochii în jos.
Portarul se uită descumpănit, scărpinându-se în cap, cu speranța, poate, că mișcarea prietenoasă a degetelor butucănoase va elibera ceva idei.
Mai erau zece minute până să înceapă ședința, iar ea era în plop. Transpirase rece. Atâta muncă! Ufff!
Alergă înnebunită pe stradă, luând fiecare șofer de taxi în parte și explică și întrebă. Dar obținu doar ridicări din umeri.
– Păi, cum nu știți cu cine ați venit? o ironizară vreo doi.
La ultimii plângea de-a binelea. Începuse să fulguiască agresiv și aproape căzu când reveni topită de nefericire în clădire. Pierduse tot.
Peste un minut începea ședința. O să se scuze și… asta e. Șansa vieții ei se dusese la gunoi. La baza scării își văzu deodată mapa în prelungirea mâinilor unui bărbat pe care nu-l văzuse niciodată.
– Am strigat după dumneavoastră, dar nu v-ați oprit. Vă spuneam că v-ați uitat mapa, auzi ea zâmbind vocea pe care o recunoscu imediat. Era șoferul de taxi căutat.
Luă mapa privindu-l cu toată recunoștința lumii și citi în ochii lui că e un om bun, extraordinar de bun. Un înger luase forma unui șofer de taxi.
Intră în ultima secundă, când toți directorii erau așezați în jurul mesei, așteptând să-i voteze ideile, să-i asculte expunerea. Cu adrenalina pulsându-i în palme, cu credință în ea și în miracole, începu hotărât să vorbească. La final ieși cu un zâmbet sărbătoresc. Obținuse poziția visată. Un taxi galben fusese șansa vieții ei. Un taxi…

Flash – Taxi – Em

Mda -de a baba oarba

14 Monday Jan 2019

Posted by in Amalgam

≈ 17 Comments


De-a baba oarba pare un concept discriminatoriu și extrem de crud. Joc. Ce joc? O biată femeie ajunsă la vârsta senectuții este derutată de mai tinerii icși și igreci, care trebuie să fie prinși (nu știm de ce) fix de către doamna mai sus numită. În afara faptului că biata femeie ajunsă în cumplita iarnă a vieții, prestate greu probabil, are și o condiție medicală gravă: lipsa vederii. Adică e oarbă. Adică e și babă e și oarbă.
Medical am văzut că boala e numită cecitate. Părinții medicinei ar da-o înspre italiană, cieco it. înseamnă orb. Habar n-am de ce au nevoie stimabilii de acest termen, când orb vine din latinescul orbis și toată medicina medicinei începând de la primul fir de mușețel și până la cea mai sofisticată poțiune chimică are nume latinești. Dar… baba și prefectura, ori și mitraliera… Ce-mi pasă mie de etimologia cuvântului?
Realizez că biata femeie, la modul general vorbind, oricum exploatată milenar de colegu’ de planetă – bărbatu’, e surprinsă în istorie în ipostaze umilitoare. Copil cuminte și babă frumoasă, fost-ai lele cât ai fost, că acum ești babă… adică: numai babă să nu fii!
Deci, baba după ce că-i babă, mai e și oarbă și unii, (crudă-i tinerețea!) își bat joc de biata bunicuță lipsită de vedere și o răsucesc ca pe un titirez, ca să fie găsiți de ea.
De ce? Nu de ce, de cine. De ea! Refuz să scriu despre baba oarba.

(Cred că se vede că e o satiră. Sper.)

Tema săptămânii – De-a baba oarba – Em

Un nou început

12 Saturday Jan 2019

Posted by in Amalgam, Sava-rine

≈ 16 Comments

Tags

, , , , , , ,

sept new beginnings low res

Se ridică ușor din pat și deschise jaluzelele de la geamurile dormitorului. Acoperișurile caselor o salutară înzăpezite, domestic întinse, ca niște soldați cuminți, ieșiți la pensie. Se spălă cu apă rece și se privi în oglindă. Era obosită, deși dormise aproape opt ore. Oftă încet. Ora 6.43 a.m. Altă zi fără nici un rost… Se gândi că ar trebui să urmeze sfatul prietenei ei. Să-și umple oglinda din baie cu mantre pe care să le spună răspicat: Ești frumoasă! Ești inteligentă! Ești o femeie intelingentă! Te iubesc! 

Fii serioasă! Zâmbi amar, ironizându-se singură. Cum să spună așa ceva? Nu se plăcea. Anii-i umbriseră frumusețea, iar inteligența avea goluri ca o plasă de sârmă. Alegerile importante, prost făcute, îi confirmaseră că n-alesese niciodată prea deștept.

Reveni în dormitor, netezi patul, își aruncă în coșul de rufe pijamaua și intră sub duș. Apa fierbinte îi ridică un pic moralul. Își luă halatul de baie și-și făcu turban dintr-un prosop. Brrr! Erau doar 22 de grade în casă. Se duse în bucătărie. Puse de cafea. Apoi se  îmbrăcă cu mișcări absente. În ea șerpuia o tristețe apăsătoare. Casa urla ca un lup orfan în pădure. Singurătatea rânjea din fiecare colț.
În timp ce cafeaua susura în bucătărie, fără habar de tristeți metafizice, ea își uscă părul. Apoi se răsuci brusc pe călcâie. Ochii ce se uitau la ea erau triști. În inima ei se aprinse o flamă slabă, ca flacăra unui chibrit umed. Le zâmbi încurajator și începu să spună niște platitudini răsuflate, dar nu se putea abține:

– Ești sănătoasă, ai un acoperiș deasupra capului și multe zile in față. Ridică-te! Încearcă. Poți! Știi că poți! De fapt e mai simplu decât pare.

Ochii triști clipiră ușor interesați, nu atât de cuvinte, cât de tonul convingător și hotărât, apoi fără veste se alungiră într-un soi de zâmbet.

– Vezi?  zâmbi și ea. Ăsta e începutul. Mișcarea asta stupidă ce face riduri.

Oboseala se sparse ca un balon de săpun în lumina zâmbetului și auzi mirată câteva propoziții, timid rotunjite în vocale și consoane:

– Sunt frumoasă, sunt inteligentă, sunt o femeie spirituală. Te iubesc!

Trase cu ochiul oglinzii, și aruncă o bezea. Apoi râse de-a binelea, amuzată de joaca ei. Se fardă ușor, folosind un ruj de buze roz, cam îndrăzneț și, foarte serioasă, spuse privindu-se în ochi:

– Acum e momentul unui nou început. Nu mâine, nici luni, nici săptămâna viitoare și nici în prima zi din lună ori la început de an ci exact acum, la ora 8.37 dimineața. Ce să începi? zâmbi. Ceea ce-ți dă liniște, relaxare. Vezi? Nici măcar nu zic fericire, că aia e responsabilitatea Universului. Să fim realiști! EL te ninge din când în când cu praf de stele și clipe răzlețe, stropi de divinitate.

Se uită mirată în jur, ca și cum un soi de nu știu ce trecuse pe-acolo. Casa părea la fel de tristă. Însă în mintea ei înflorise brusc speranța. Aia cu majuscule. Era sănătoasă și cumva, printr-o răsucire ciudată a gândurilor proprii, găsise în ea puterea să se iubească. Găsise curajul pentru următorul pas. Pentru un nou început al vieții ei care, cumva, își schimbase cursul fix atunci. La 8.37 sâmbătă dimineața. Tristețea căzuse brusc ca o piele uscată de șopârlă și zâmbi larg și roz. Avea atâtea de făcut…

Sunt frumoasă, sunt inteligentă, sunt o femeie spirituală. Iubesc!

Tema săptămânii – Un nou început – Em