Poți alege să râzi sau să plângi. Să treci ocupat prin viață sau să te minunezi de-un grăsan de dovleac și să zici că n-ai mai văzut așa minune. Ori de o frunză ce sfidează legile naturii, colorată și nealcoșă, ca un trandafir la concursul de Miss. Poți să te superi că x te vorbește, că y nu te place, că z te ignoră. Poți să te plângi că ești muritor. Că ești o clipă pe pământ, că viața e putregai și rugină, necaz și boală. Deși… Really? O singură dată mori. Dar câte zile trăiești tu până atunci? Totul e alegere. Poți să fii flacără sau ceară topită. Poți să fii iubirea de zi cu zi, râs și mirare. Poți să fii lacrimă vărsată. Poți fi mirare. Că nicio zi nu-i ca alta, nicio toamnă ca asta. Poți să ignori și x și y și z, și să privești în sus. Răsăritul de soare topește umbra. Chiar de-i acolo. N-o vezi. O pui de-o parte și te bucuri de un dovleac.
*
E ziua morților la noi acasă. Cimitirele-s un soi de Halloween întors. Morminte. Nu dovleci. Mama-mi trimite pe WhatsApp poze cu florile pentru tata. E ziua morților și plouă. Eu plou. Și ploaia-mi plouă peste față. Și ploaie sunt. Când m-am trezit, era atâta lumină, că primul gând mi-a fost că sunt în Paradis. Uitasem să trag jaluzelele și dormitorul, fiind alb, era ca un bec aprins. Soarele se strecurase în casă, topind rotund linia dintre tavan și pereți. Parc-aș fi stat într-un filament aprins. Un cuib strălucitor, cald și moale. Al doilea gând, mult mai treaz, mi-a fost că mângâierea albă e de la tata…
Scriitorul este un instrument de construit aripi. Are zborul în ADN și citește „Micul Prinț”, pendulând între planetele colecționarilor de cocori. (…) Orizuru este povestea unui dar. E rama unei picturi semnată de Iulia Schiopu. E o ecuație de geometrie creativă, rezolvată de Sasha Segal. Orizuru e visul de hârtie al cocorilor cu aripile țintind Senbazuru.
Asta scriam într-o biografie atipică a cărții ce avea să se nască de ziua mamei mele. Bucuroasă că cele două nume dragi mie: Iulia Șchiopu și Sașa Segal erau pentru a doua oară împletite pe o carte ce-mi poartă semnătura.
Și, citez Sandra Segal:
Orizuru a câștigat Locul II la partea de vot popular a concursului de coperți Dreamstime. Vă mulțumesc foarte mult celor care ați votat pentru mine. Îmbrățișari călduroase celor de la Siono Literar. De asemenea, multă dragoste pentru Em Sava, autoarea cărții și pentru Iulia Schiopu, căreia îi aparține pictura de pe copertă.
Yooo Hooo!!!! Nu am premii. Nu am participat niciodată la vreun concurs. Singurul la care aș fi avut șansa, Itaca – nu puteam, că eram parte din juriu. În rest, aflu de fiecare dată că a fost concurs la anunțarea câștigătorilor. 🙂 Nici nu e relevant. Feedbackul primit, comenzile librăriilor sunt cel mai mare premiu 🙂
Dar azi, când m-a sunat Sandra să-mi spună că, dintre toate, o carte cu numele meu e pe podium, am țopăit de fericire. Nu am niciun merit. 🙂 E Iulia care a pictat și Sasha care le-a pus împreună. Eu doar am scris cartea și doar le-am vrut pe ele două la coperta mea. Dar… repet: yoooo!!! hooo! E hăinuța cărții mele. 🙂
Scriitoarea Issabela Cotelin mi-a spus că Orizuru este: „e o mică bijuterie de învățăminte în spatele aspectului jovial.” Mi-a făcut o surpriză cu soare.
Citind ultima carte a lui Em Sava, „Orizuru”, apărută la editura Siono Literar, am înțeles mai bine Toronto decât din toate pozele virtuale, oricât de bine făcute, alese și descrise ar fi ele. Pentru că altfel curge un scris cursiv, cu cap și coadă, strâns la un loc, chiar dacă-i compus tot din frânturi de basme. A fost aceeași senzație ca la „Trăirile Aurei” și, prin urmare, cuvintele mele sunt iarăși o pledoarie pentru cărțile scrise și tipărite, în defavoarea comodelor postări virtuale.Mi s-a părut că mă plimb și eu pe străzile aproape pustii din Toronto și-am stat să mă gândesc dacă mie mi-ar fi plăcut aparenta lor singurătate. Am înțeles, deopotrivă, și respectul pentru țara care a primit-o ca pe un om. Nu toate mamele vitrege sunt mașterele din poveste și părinte e, în cele din urmă, cel care te crește – rima e involuntară sau pot să dau „vina” tot pe Em pentru ea. Am perceput și liniștea, sobrietatea, sinceritatea marelui oraș.Am înțeles și dorul ei, al autoarei, de țară, de copilărie, de frumos. Un dor firesc, uman, de neînvins nu pentru că e el prea puternic, ci pentru că nu e nicio luptă aici. Nici nu trebuie să fie duse bătălii cu dorul – dacă ni se ia, nu ne mai rămâne nimic. Dorul e mai degrabă o istorie senină despre timpul și locul unde ne-a fost cel mai bine.Idila copacului cu felinarul m-a înduioșat, printre altele, de-a dreptul. O temă atât de universală, ca atracția dintre două lumi incompatibile, transpusă atât de frumos în cuvinte. O parabolă ai cărei protagoniști putem fi, la urma urmei, oricare dintre noi. Idilelor umane descrise le-am dat și lor dreptul la existență în mintea mea. Uneori am râs sau am zâmbit citind și nu le-aș fi găsit altă finalitate eu însămi. Idila lui Em cu cititorul continuă și ea, scriind și editând cărți bune, frumoase, multe dintre ele de pus pe raft sufletesc după căderea copertei patru peste ultimul cuvânt, altele reactivând visuri cu ușa rămasă întredeschisă în timp, majoritatea zburdând liber pe câmpia imaginației autorului și cititorului deopotrivă.„Orizuru” este o vacanță spirituală și o recomand cu aceeași căldură cu care a fost scrisă.
Azi am început să scriu un text acid. Pe scurt, ziceam că ne piere planeta. Că ni se scurge printre degete. Concluzia era să fim mai buni. Dar cred că în esență toți suntem buni, cu plusuri și minusuri. Că toți iubim. Măcar un pic. Măcar un cățeluș ori primăvara.
Apoi, m-am răzgândit. Până la urmă spun și eu ce spune toată lumea. La fel simt. Văd aceleași știri, aud aceleași enormități, râd, plâng, am dorințe și aspirații. Și pe cine interesează ce fluturi îmi zboară mie prin freză?
Apoi, mi-am zis să tac. Pentru că oricum miercurea asta la cafea, e un soi de aș pleca și n-aș mai sta. Blogul se bazează pe reciprocitate, iar eu, din păcate, la capitolul ăsta sunt deficitară. (și trebuie să mărturisesc că mi-a zis odată o cucoană să tac – mi-a scris 🙂 ) Ete da, că tac eu când îmi zice cineva! 🙂
Apoi, iar m-am răzgândit, pentru că dacă promit ceva, mă țin de promisiune, chiar dacă îmi fac mie promisiunea. Și uite-mă la zece seara fără să am neapărat un subiect în minte.
Despre SIONO am mereu ceva de spus. În afară de veștile para-vești, că am scos niște volume wow!!! Și că suntem în tot mai multe librării prin țară, deci acum puteți întreba la voi în oraș (Cărturești și Humanitas) plus multe altele, dar ăstea sunt rețele care-s peste tot, de cărțile SIONO care vă interesează – zic, în afară de acestea, am două noutăți fantastice. Nici nu știu cu care să încep. 1. Concurs de texte. Scoatem o antologie cu temă de iarnă. Dacă sunteți interesați, intrați pe FB sau vă spun eu aici. 2. Și… la asta va sta mâța-n coadă: Începând cu luna august, toate aparițiile noastre editoriale vor debuta mai ieftine cu zece lei. De ce? Vrem să facem cartea mai accesibilă cititorului. Să scurtăm drumul dintre el și lectură. Nu e foarte smart comercial, dar e foarte bine cultural. Într-o Românie care scumpește, ne-am trezit noi să ieftinim, adică să facem știți voi ce împotriva vântului.
Prima carte pe care am scos-o așa este cartea Ilenei Vlădușel: e delicioasă. Care aveți copii, nepoți etc. să o luați! Cartea ar costa în mod normal 35 de lei. Atâta costă o carte de genul acesta în librării și atâta ar fi fost prețul și la noi dacă nu ne trecea… Exact. IDEEA! Puteți verifica la cărți pentru copii. E de super calitate și are 230 de pagini. Prețul SIONO este de 25 de lei și acesta va fi prețul și la librăriile din țară. Dacă nu falimentăm, cărțile noastre vor fi mai ieftine. 🙂 Dacă falimentăm, ne consolăm că avem idei și că am încercat. 🙂
Văd că fac ce fac și tot la SIONO ajung. Așa că, uitându-mă la ceas, mă retrag la somn. Nu înainte de apăsa butonul de la filtru. Să fie cafeaua gata pe când vă treziți. Și ceva dulce. 🙂 Have a nice day!
PS: Cărți în pregătire: N Marianne se îndreaptă spre tipar – o să vă surprindă! O scriitură densă. Un suflu interesant. Apoi Nicoleta Beraru. Da. Exact ea. Scriitoarea de succes a două cărți adorate de cititori, aflată în topul vânzărilor la Libris, vine cu o carte excepțională. Apoi Theodora Savuli. O să auziți de ea! E la început. Ne-am îndrăgostit cu toții de ea. Este atât de bună!!! Îi arde litera în text. Apoi dragul de Petru Racolța scoate o nouă carte. Sfătosul nostru scriitor drag! Și poetul Gabriel Dinu – dacă-l citiți, știți ce bucurie de vers are în condei. El a publicat și în România și în Franța. Și Oana Stroe, cu eleganță și parfum de viață. Volum de debut la ea. Dar scrie pe blog și o face minunat. I-am enumerat în ordinea cronologică a venirii la editură.
Azi am avut un gând și nu am vrut să-l uit. Se întâmpla cu foarte puțin înainte de-a pleca în Canada. Eram la masă cu toții, povesteam și râdeam. Tata, uitându-se fix la mine, cu zâmbet, m-a întrebat: – Știi ce-o să-mi lipsească cel mai mult după ce plecați? M-am uitat la el cu mirare. – Râsul ăsta ce ne umple casa. Când vii acasă se umple și curtea și casa. Când vine fratele tău, zice o tăcută de Gheorghe Mutu… Așa era pe vremea aceea. Eu mai vorbăreață, fratele meu, fără să fie neapărat tăcut, nu vorbea cât și ca mine. Iar tata, cu gluma în palmă și cu lucruri care se înșurubau până în suflet… Mi-a pălit o secundă râsul și-am simțit o strângere de stomac.
Nu știu dacă mai știu să râd ca atunci, nici dacă tatei îi mai lipsește râsul meu. Patina timpului…
Azi m-am trezit ca de obicei în jur de șapte jumate și mi-am început tura de plimbare zilnică și de vorbit cu mama în România. Asta fac în fiecare dimineață. Pe jumătate adormită, am observat doi mastodonți verzi, două trackuri uriașe în fața casei. M-am gândit că, în miniatură, ar fi două machetuțe foarte simpatice așa, asortate pe verde și galben, și le-am făcut câteva poze, impresionată de insolitele apariții. Firește că nu mi-am bătut capul să mă întreb ce caută acolo. Mi-am văzut de ale mele, imaginându-mi că au de-a face cu șantierul de peste o stradă și ceva.
Abia după tura de cartier am descoperit că ele veniseră la pachet cu lipsa de energie electrică. Firește că m-am activat și am întrebat ce și cum și mai ales cât timp vom fi deconectați. Aproximativ două ore, mi s-a spus. Am intrat în casă descumpănită. Următoarea etapă a zilei era cafeaua. Dar cum? Nu puteam nici să macin cafea și nici să folosesc filtrul. Aragazul, fiind și el electric, îmi era la fel de inutil. Mi-am amintit că am o cutie de ness, din vremuri imemoriale, pe care o păstram în alte scopuri, dar, cântărind cele două posibilități: a-mi face un ness sau a merge pe căldura de început de august până într-o plazza relativ aproape, la un Tim Hortons, a câștigat ness-ul. Am dat să iau apă, dar filtrul de la frigider, firește că era pe mute. Nu funcționa nici el. Am pus apă de la robinet și am adăugat zahăr și pudră neagră până am făcut o băutură rece și oarecum potabilă. Am strâmbat din nas la gustul dulceag (îmi place cafeaua neagră și amară), dar satisfăcută că totuși, găsisem o soluție.
Cel mai dureros, însă, era… netul!!! Cum lucrez de acasă, trebuie să fiu conectată cel puțin în timpul orelor de program. Am decis să scriu niște articole, însă, firește, laptopul îmi era aproape descărcat. Toate aparatele din casă erau silențioase și înghețate în poziția în care le găsise pana de curent, ca într-un stop-joc al civilizației. Frigiderul avea gura întunecată și i-am închis iute ușa, să se păstreze temperatura joasă. Uscătorul de haine pe care-l pornisem era oprit într-o fază incipientă, mașina de spălat vase nu mai scotea niciun hârșâit. Casa era cufundată într-o liniște de început de timp, iar eu mă simțeam total neajutorată, ca și cum cineva mi-ar fi deșurubat ambele mâini și ar fi trebuit să mă descurc fără ele. Îmi lipsea dureros rutina: Netflixul care mă însoțea la micul dejun, tura rapidă pe Facebook, verificarea e-mailurilor, urgențele care trebuiau rezolvate, multe și mărunte lucruri cărora, în mod normal, nu le dau nicio importanță, pentru că sunt acolo, la îndemână. Firești, obișnuite, insignifiante. Și în liniștea de vată a casei, am simțit că intru în panică. Nu știam ce să fac cu mine, de parcă eu însămi fusesem scoasă din priză, la fel ca toate mașinăriile din jurul meu.
M-am așezat și-am scris până când laptopul și-a dat obștescul sfârșit, apoi m-am învârtit vreo zece minute nehotărâtă. Ce să fac? Soarele intra calm prin perdea, râzând parcă de mine, omul. Am luat un caiet, un pix și două cărți și mi-am instalat „biroul” afară, în backyard, la umbra stratului gros de viță de vie. După o oră și ceva am auzit vâjâitul discret al aerului condiționat. Venise curentul. Însă nici nu am tresărit. Eram conectată la energia verde, universală, și am rămas acolo, cu grădina – impasibilă și verde, nepăsătoare că e sau nu curent electric.
PS. La SIONO bucurii: Cristina Cristea – Scrisoare pe o floare de salcâm – o bijuterie de carte, am prea multe de spus (data viitoare), Ileana Vlădușel – Aventuri cu Io și Ma – o carte splendidă pentru copii, o așteptăm cu toată nerăbdarea de la tipar. În curând N. Marianne Autor – suntem pe ultima sută de metri cu ea. Foarte deosebită! Și niște surprize uriașe. O să vă placă. Și Orizuru a ajuns prin librării prin țară, iar la SIONO e caodooo- cadooo – cadoo. Ah, și încă ceva! Pe pagina de FB a editurii e concurs de carte.
Cu toții suntem copii. Oamenii nu cresc niciodată, chiar dacă fețele și trupurile lor spun altceva. Copilul stă ascuns într-o buclă de nor, sub inimă, și se teme sau se bucură, dă din palme ori se miră. Iubim lumea copilăriei. E paradisul din viața noastră. Și, pentru că noi am pierdut-o, mușcând din mărul maturității, o ocrotim pentru puii noștri. În preajma celor mici suntem mai buni, îi tratăm cu un soi de respect, ca pe niște mici sărbători, pentru că lumea lor este mai curată. Grija și ocrotirea noastră se manifestă în toate alegerile pe care le facem pentru ei. Tot ce e mai bun pentru puii noștri. De mici le cultivăm obiceiul cititului, le selectăm activitățile, hrana, lectura.
Am observat un lucru: chiar și în familii în care adulții nu (prea) citesc, ascunși sub marea minciunică – nu am timp, copiii sunt îndemnați să citească. Nu cred că există copilaș care să nu aibă cărți. Poate nu există bibliotecă în casă, dar copilul are, cu siguranță, cărți de basme, cărți alese cu grijă, să fie pozitive, să dea bună dispoziție și învăț celor mici.
Și, pentru că e vorba de copii, azi anunț cu bucurie prima apariție editorială SIONO pentru cei mici: Aventuri cu Io și Ma și Povești pentru copii isteți, de Ileana Vlădușel. Narațiunea talentatei timișorence e ca un fuior de miere, autoarea transformându-se într-un Creangă contemporan, ce scrie despre năstrușnicii Iosif și Matei ori povestește sfătos basme magice, pline de miez. Prima parte a cărții, Aventuri cu Io și Ma, este dedicată celor doi băieți – nepoții ei, care descoperă lumea sub oblăduirea dulce a adulților. Fiecare zi e o fereastră deschisă spre viață, iar lecțiile cresc în dificultate pe măsură ce universul lor se lărgește și cuprinde mai multe elemente. Nu întotdeauna deznodământul este fericit, dar, cu siguranță, concluzia se concretizează într-o învățătură. Lumea Ilenei Vlădușel este una a copilăriei absolute, populată de personaje aflate la marginea miraculosului. Animalele (câinele, capra, pisica, cloșca, șoricelul, etc.) sunt năzdravane și spun lucruri copiilor, folosind un limbaj doar de ei înțeles, primesc nume și sunt adevărați parteneri de joacă, așa că cei doi nu înțeleg uneori de ce necuvântătoarele nu trăiesc în casă cu ei. Ludicul și oniricul se împletesc, iar scriitoarea simte că, prin intermediul celor doi copii, atât de diferiți ca structură, a primit un bilet de intrare pe poarta copilărie, făcându-se părtașă jocului ori înțelegând gândirea naivă și curată a micuților. Partea a doua, Povești pentru copii isteți, cuprinde un număr de cincisprezece basme, în care magia este în împărăția ei. Personajele sunt fabuloase și au puteri supranaturale, dar, în același timp, poartă trăsături umane, astfel încât, fiecare sfârșit de poveste este o lecție, o învățătură adresată micuților. Este de remarcat oralitatea stilului și căldura emanată de fiecare rând, siguranța condeiului în creionarea lumii magice, construite de scriitoare cu o jovialitate savuroasă. Finalul este de fiecare dată pozitiv, pentru că binele învinge întotdeauna și copiii trebuie să tragă concluzii sănătoase. Lumina este poleiala umană valoroasă care domină umbra și pe care fiecare copil trebuie să o perceapă. Basmele urmează structural formula clasică, binecunoscută, însă Ileana le recroiește pentru copilul contemporan, având modelul propriilor nepoți. Formula atemporală „a fost odată ca niciodată” este schimbată și raportată la esența familiei: „Au fost odată, demult, tare demult, pe când bunicuța era copil și bunicul alerga desculț prin praful drumului să se joace…”
Basmele Ilenei sunt atât de frumoase, că-ți trezesc un zâmbet sufletesc și se înscriu pe aceeași linie cu cele ale Fraților Grimm ori ale lui Hans Christian Andersen.
Cartea este în curs de apariție la editura SIONO. Coperta este semnată Sasha Segal. Grafică interioară, Răzvan Aricescu și subsemnata. Corectură Issabela Cotelin.
Azi e despre dragoste și Lamulți ani. Azi e despre mama. Azi e despre oceanul care bate din palme a felicitări și-și cere scuze că nu și-a găsit alt loc pe planetă decât între noi două. Azi e despre anii care ne-au împletit ființele și sufletele pereche. Azi e despre omul care mi-a desenat ființa așa cum a dorit ea. Azi e despre cadoul pe care i-l fac din tot sufletul. Și acesta se numește Orizuru – o carte de proză scurtă pentru adulți. A venit de ceva vreme de la tipar, însă am dorit să fie prima care-l atinge, așa că am complotat cu editura să-i fie trimis ei primul exemplar și abia apoi cartea să ia drumul librăriilor.
Și, dacă e vorba de Orizuru, vreau să vă spun că e o carte-cadou SIONO. Cartea va fi dăruită de SIONO odată cu achiziționarea altor cărți SIONO. (Sunt edituri care își surprind cititorii dăruind cărți din stoc – de obicei cele care nu se prea vând – Noi am scos special o carte cadou – Orizuru.) Cartea va putea fi, însă, cumpărată de la librăriile din țară. Doar SIONO o dăruiește. 🙂
Coperta și grafica sunt o poveste în sine – concepute de Sasha Segal, realizate cu picturile Iuliei Șchiopu – „Micul Prinț” pe copertă și „Zborul”, pe pagina de gardă. Sasha a creat o lume grafică în întreaga carte și a „împerecheat” simbolic cele două lucrări ale Iuliei. Mulțumirea mea celor două extrem de talentate artiste!
„Orizuru… …este un cocor de hârtie, unul dintre cele mai cunoscute origami japoneze. Se spune că aripile lui conduc sufletele spre rai. O mie de orizuru înșirați sunt numiți senbazuru și sunt sinonimi cu împlinirea unei dorințe mari. Oamenii fac în fiecare zi cocori de hârtie. În pauze construiesc castele de nisip. Mina de pix mi-e plină de gânduri înaripate, iar din hârtie construiesc cocori. Viața e gând, gândul e zbor și-n suflet îmi cresc frunze. Copac ce curge invers, plantând stele în cer, și ninge încercări de primăvară. Nebunul este rege. Viața își mută toți pionii în anotimpul definitiv al omului. Valuri de bine și de rău îmi bat la poartă și mă întreb. Eu mă întreb. Nu mult, pentru că unele întrebări, chiar dacă înțeapă lemnul tare al intrării înspre mine, sunt croite anapoda și ajung dintr-o întâmplare absurdă a sorții aici. Și cad neputincioase în bot ca niște câini stupizi ce latră la lună, tocmai când lună nu-i. Că luna-i rătăcită pe la urechi de soare. Iar noaptea-i densă, țesută-n șah de stele. Și mat. Impenetrabil, negru, lăptos. De catifea. Dar cine-s eu, să amendez câinii?
Oricum nebunul este rege. Iar viața își mută toți pionii în anotimpul definitiv al omului. Și te trezești uimit, te uiți în calendar și gânduri-orizuru se-aprind ca niște felinare: a fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar povesti…”
Scrisul vine la pachet cu atribuțiuni frumoase, uneori pline de emoție. Una e să scrii, alta să povestești, mai ales în direct. Acum câțiva ani, când eram toată ascunsă sub pălăria anonimatului, aș fi jurat că ziua asta nu se va întâmpla niciodată. Decât poate cu pistolul la tâmplă. Dar never say never, nu-i așa? Mai un pas înainte, mai un căzut în genunchi. Ori îți sare pălăria sau pur și simplu niște întâlniri care nu sunt deloc, deși par, întâmplătoare. Pe scurt am apărut în două evenimente online, unul dintre ele în direct.
După șezătoarea literară la Timpul-Belgia, cu oceanul pașnic așezat între noi, cu Nicoleta Beraru și Simona Prilogan, a urmat interviul de la emisiunea Puls TV, a Feliciei Stepan în Canada. Chiar dacă ambele manifestări au stat sub semnul cărții, culoarea emigrării și-a pus parcă mai pregnant amprenta în cea de-a doua emisiune. „Ce oameni ți-au influențat viața?” m-a întrebat printre altele Felicia și întrebarea a creat un adevărat brainstorming, pentru că o serie de persoane sunt așezate pe parcursul tău, ca niște semafoare: galben, roșu, verde. Și direcția ta e ușurată sau întârziată de aceste culori.
Firește că după ai tăi, părinții în general, care prin educație și exemplu îți creionează un destin, sunt oamenii de care te „ciocnești” în viața de adult. Oamenii calzi, de suflet sau, dimpotrivă, oameni care se pun într-un fel sau altul de-a curmezișul. Toți avem parte de asta, pentru că în pădure cresc și flori, dar și urzici. Așa ne șlefuim, așa ne formăm, așa creștem spiritual. Cum emigrarea înseamnă un soi de a doua șansă, pentru că e plină de începuturi, la întrebarea Feliciei mi-a venit în minte Monica Petruș, omul care mi-a întins prima mână de ajutor, extrem de prietenos și cald. Apoi Stella Barbu-Cănănău. La grădinița ei am făcut voluntariat ca să am experiență canadiană. Apoi ea m-a invitat într-o după-masă ploioasă la Chapters. Dacă aș fi fost Cenușăreasa și mi s-ar fi transformat bostanul într-o trăsură, nu aș fi fost mai impresionată decât am fost de acel regal al cărților. Veneam din România anilor 2001 unde librăriile erau mici și modeste. Chapters era un uriaș, un magnat al cărților, de o calitate cum nu mai văzusem. Îmi venea să-mi țin respirația în preajma rafturilor impecabile. Dar puteai să stai la o cafea și un ceai și să răsfoiești ce dorești. Adică ORICE DOREȘTI. Paradis, nu altceva. Mi-a dăruit două cărți pe care le țin cu cinste în bibliotecă – un album de artă – știa de pasiunea mea pentru pictură – am și pictat de altfel pentru grădiniță ceva afișe, povești – și o carte de poezie. Amintiri calde cu frumoasa și buna Stella. Am întâlnit oameni minunați, români sau canadieni, așa cum avea să fie primul meu șef, un om pâinea lui Dumnezeu. Sau Teresa Onsen, o minune de om. Am cumpărat prima casă cu ea și primele întâlniri au fost lecții despre noua țară, despre noul oraș, despre case și achiziția pe care doream să o facem. Am mers pe mâna ei și bine am făcut. Și de câte ori destinul ne-a încrucișat pașii, Teresa ne-a spus vorbe înțelepte, de suflet și învățătură. Sigur că lista e lungă, dar deja am povestit prea mult. J
Da, netul mi-a făcut fițe, iar eu am observat abia când am văzut la rândul meu emisiunea. Și am gafat și eu. Însă, una peste alta a fost o experiență nouă și interesantă. Așa că azi, la cafea vă servesc cu ecrane, deși ne e plină viața de ele…
Emigrarea are multe culori, iar noi construim, ca furnicile, mici mușuroaie pe unde ajungem, mici Românii. Și ne adaptăm din mers, ne arcuim cum se cere și cum putem. Îi iubesc și admir pe toți făuritorii de românesc. Din România sau din afară.
Azi vă duc cu mine în excursie și bem cafeaua acolo. Ce ziceți? La botul calului. De fapt nu la bot, ci la potcoavă. 😉 Nu știu de ce cascada canadiana a fost așa numită: Horseshoe Falls.
Anii sunt ca macii. Roșu strălucesc clipa, apoi îi duce vântul și gândul. Între timp nasc un zâmbet, construiesc o casă, aduc pe lume un copil, scriu o carte și-și lasă amprentele pe nisipuri mișcătoare de clepsidră. Care sunt ceasuri de fapt. Prelinse pe modelul lui Dali, scurse în emoții cu râs sau cu plâns. Cupe de șampanie suntem noi, oamenii. Cu transparența iluziilor și viselor. Bule de aer, râs clipocit. Bucuria se plătește. Supărarea este recompensată cu o bucurie pe care o plătești. Și tot așa. Fiecare generație reinventează roata și apa caldă, apoi fiecare om se închide între filele unei povești cu titlul: „Așa a fost pe vremea mea…” E iulie încins peste noi. În Toronto pandemia bate în retragere. S-au deschis ușile libertății și, cu masca la noi, ieșim la drum și ne bucurăm de aerul fierbinte al orașului. Blocăm autostrăzile cu graba noastră nebună de-a ajunge să îmbrățișăm verdele curat al verii și apele, mai ales apele, care ne primesc răsuflând albastru. Duminică am fugit până la Niagara. Fugit, vorba bine, că ne-am dus cu mașina, dar așa se spune la noi în Ardeal când mergi undeva aproape. Iar din Toronto salți cei aproximativ o sută douăzeci de kilometri într-o oră și un pic. E drept că și distanțele le percepem altfel de când trăim în țara frunzei de arțar. Cascada, una dintre cele mai importante atracții turistice nu doar ale Canadei, ci și ale lumii, este localizată pe râul cu același nume, care desparte Canada de Statele Unite. Lacul Erie e legat de lacul Ontario prin râul Niagara, cursul apei fiind despărțit în două brațe de Goat Island. Acest miracol natural al continentului nord-american este impropriu denumit cascadă, pentru că e un ansamblu format din trei căderi de apă. Cea mai spectaculoasă este Horseshoe Falls de pe partea canadiană. Pe partea americană se află American Falls și, la foarte mică distanță, de dimensiuni mult mai reduse și eclipsată de celelalte două este Bridal Veil Falls. Ajunși în stropii răcoroși, eliberați de apă, care botezau fierbințeala absolută a zilei de vară, am simțit, ca de obicei, energia pură a minunii și transparențele curcubeului, cuprinzându-ne ca într-o îmbrățișare. Dacă ar trebui inventată o poveste de dragoste, ar fi obligatoriu să se întâmple lângă cascada canadiană, pentru că s-ar naște pură, cu un sistem imunitar de neînvins. E locul unde omul nu poate fi supărat, orice problemă dizolvându-se ca aburii uzi, generos aruncați de cleștarul apei. Și întotdeauna la Niagara e minim un curcubeu, deci minim o iertare. Când ești într-un loc de genul acesta, atât de binecuvântat de splendoare, simți că Dumnezeu îți zâmbește, că viața reîncepe exact din momentul în care aburul ud te purifică. Și-atunci, ajungi propria ta metaforă. O vară în plină înflorire, cu un prea cald ce se întinde pe străzi, umezind aerul și făcând natura să cerșească o gură de aer. Te întorci spre cascadă, respiri cu mintea și sufletul curcubeul, observi verdele apei ca un perete de sticlă și îți imaginezi că la Niagara e casa curcubeielor lumii. (Iulie de arțar – articol apărut la Observatorul)
PS. Despre SIONO nu vă spun nimic. Sau să vă spun? M-am gândit să vă las în vacanță. Dar fie, vă șoptesc câte ceva: se pregătesc nume minunate: Cristina Cristea, Ileana Vlădușel, Marianne, Petru al nostru vine cu un alt roman, Orizuru e în tipar, niște cărți pentru copii tropăie la uși… E, cum să vă spun? Ca în stup.
Sweet & Salty 