Avea o mustăcioară mică, așa cum văzuse ea în pozele cu Hitler și niște obraji rotunzi și roz, pleznind de sănătate, ca două mere Ionatan crescute pe dealuri dospite fără grija nimănui. Era mereu proaspăt bărbierit și tuns scurt, soldățește. De fapt întreaga lui ținută trimitea cu gândul la armată. La un general de armată. Avea un ușor defect de dicție, dar respectul impus celorlalți era atât de mare, încât nimeni nu îndrăznea, nici măcar o tentativă de zâmbet, atunci când vreo silabă se mai împiedica de două, trei ori, de vreun cuvânt mai buclucaș.
Nimeni nu-l auzise ridicând vreodată tonul, însă vorbele lui curgeau grele și adânci, bine gândite și cumpătate, așa cum era fiecare lucru mic sau mare, pe care îl făcea. Nimic în pripă. Nu avea entuziasme de moment și, așa cum nu părea să se mânie niciodată, nici bucuros nu știa să fie. Nu-l văzuse niciodată râzând, doar zâmbind. Rar. Și atunci dezvelea o dantură fără cusur, la fel cum fără cusur era orice ținea de el. Totul era bine calculat. Lumea era așa cum era, cât încăpea în balanțele unui cântar.
Era văduv de mulți ani, dar nu se simțea lipsa femeii din casa ori bucătăria lui. Lucrurile erau puse ordonat la locurile lor, ca și atunci când Maria trăia.
Când se așeza la masă, singurătatea nu da semne c-ar vrea să-l însoțească.
Mânca cu poftă, dar fără grabă, tăind, cu un cuțit bine ascuțit, o feliuță subțire de slănină afumată. Apoi una de caș proaspăt de oaie. Rupea o bucată de pâine cântărită din ochi și apoi îneca în sare grunjoasă o felie de ceapă roșie. În timp ce mesteca bine combinația divină de gusturi, pregătea altă tură de pătrățele miraculos hrănitoare.
Fiecare gest părea a face parte dintr-un ritual bine știut, impecabil executat.
