18 Saturday May 2019
Posted in Amalgam, Fluturi și alte frunze...
Am întrebat-o cine e.
– Mireasă sunt. Nu vezi buchetul? mi-a răspuns,
așază-te la rând, de n-ai pereche, că poate ai noroc și-l prinzi.
– Nu, mulțumesc! i-am spus. Împerecheată sunt.
Și-am o grădină-ntreagă înflorită. 🙂
11 Saturday May 2019
Posted in Amalgam
Râd
cu lacrimi
de ce
nu de ce de cine
de mine
iau din sertar cele cinci-șase ciocolăți sau ciocolate
și mă uit la data de expirare
hmmm zic cu voce tare două-s expirate
hmmm zice cu voce tare de când
octombrie 2019 zic
tace
apoi zice vezi că de când te uiți la Outlander
ai început să călătorești în timp
tac
gândesc
realizez
și mă prăbușesc de râs
nu le am cu cifrele nicium
ori o iau înainte
ori rămân în urmă
cine a inventat numerele și de ce
dar stânga și dreapta?
07 Tuesday May 2019
Posted in Amalgam, Bucăți de gând, Geografie subiectivă...
Voi vedeți ce-i afară? Așa ceva! Serios! Nu-mi spuneți că primăvară, că alea alea. Când se împodobește o sală de nuntă lumea se minunează: Frumos! Când un designer șmecher aranjează o casă urmează un fluierat admirativ. Exagerez, că nu-și bagă nimeni două degete în gură să facă asta. 🙂
Eu am înnebunit un pic zilele astea și mi s-a pus pata rău pe pădure, pe parc, pe stradă, pe propria-mi grădină și mai ales pe telefonul care face mii de poze aproape singur. Am devenit lacomă. O să ziceți: primăvară. De acord. Deși „primăvară” e doar un cuvânt. Strâmt. O adunătură de litere, un substantiv abstract, fără o concretețe neapărată.
Afară e viață. E minune. E frumusețea însăși ce a decis să coboare pentru noi pe pământ s-o mai vedem încă o dată. Să ne sfințească verde cu minunea ei ca și cum ar fi prima dată. De fapt e prima dată, nu-i așa?
Îmi vine să-mi cer scuze oamenilor că vorbesc prea mult despre pădure, fără să fiu de la meteo ori de la National Geographic. Însă mă zăpăcește luna asta cu petalele-i albe și roz și galbene, cu melci și broaște și pomi înverziți. Îmi scot pălăria și mi-o arunc în fața florilor ce binecuvântează iarăși pământul. Iar pentru prima oară. Atunci când iubești o faci pentru prima oară. De fiecare dată.
Până la urmă totul este despre gramatică, de etimologie, de semnatică, iar „frumusețe”, „primăvară”, „viață”, „renaștere”, „iubire” e o singură noțiune, o singură stare, un singur parfum: un substantiv al absolutului absolut.
21 Sunday Apr 2019
Posted in Amalgam, Bucăți de gând, Geografie subiectivă...
Nu știu pe la alții cum e, dar pe aici sunt lucrări majore. De artă. Curățenie generală de primăvară, ploi. Svarowski prin copaci, pe crengi. Unii au pe toate degetele, alții mai discret, ici și colo. Ca-n viață. Fiecare după posibilități.
Au zugrăvit proaspăt, azi-noapte, grădina, pădurea, strada, orașul.
Ieri era bej cuminte, discret. În dimineața asta era să-mi scap cafeaua din mână. Cineva a intrat în grădină și mi-a făcut-o verde. Da’ verde! Nici nu pot intra până se usucă bine vopseaua.
Eu? Nu-s de la meteo, dar am o problemă de IQ. Uitucă. Prima prima prima-vera (celelalte nu-s, s-au dus). Prima floare, primul mugure ce plesnește, primii stropi de apă, agățați cu disperare de crengi. Râul Humber umflat. Căprioare pândindu-mă în timp ce le pândesc. O cioară, o veveriță, miros de ploaie, miros de viață, miros de Paște și de Florii și de dor de casă…
09 Tuesday Apr 2019
Posted in Amalgam, Întâmplate sau nu..., Din bucătăria mea
În sinea lui fiecare oraș e frumos și urât, pentru că e locuit de oameni frumoși și urâți, de oameni fericiți sau nefericiți. Depinde cum și de unde te uiți la el. Orașul meu e frumos. Nu contează pe ce planetă-și întinde aripile.
Primăvara e pe-aici pe undeva, împrăștiată pe la colțuri de stradă. Copacii și-au scos carnea pe tarabe și-și vindecă rănile în bejuri blajine. Mate sau platinate, aburite în rouă sau doar în cântec de pasăre, închise sau deschise, aricioase sau mătăsoase. Bej.
Râul e bej în valuri și pietre și crengi pescuinde, lacul e bej-ud oglindă, plecată-n adâncuri. Penele rațelor sunt bej-puf și ele. Doar rățoii măcăne obraznic cu gât verde metalizat, făcându-te să-ntorci spre ei ochii sufletului. Mac! Mac!
Pădurea urzește pânze cu ochi mari în care nuielușe se împletesc, se încâlcesc, în bejuri se zăpăcesc, ascunzând în spate pe muma pădurii ce face boscoane noaptea, iar ziua se-așază cuminte și grasă în mâță sălbatică și ascultă ce vede, ce trece.
Doar mestecenii sunt revoltați. Nu vor să fie exploatați și nici bejulizați. Se ridică imperbi, impudici, albi și nerușinați. Pielea lor albă țâșnește neted-obraznică spre cer.
A venit discret primăvara. Neregulamentar a venit. E în poziție de start. Nesigură pe ea. Încă. Rușinoasă și cuminte. Deocamdată fredonează încet, foarte încet un do-re-mi blajin. Tot bej. Sărbătoarea pământului.
Am pus pe pereți poze cu primăvara mea, dar mi-a fost criticată că nu-i colorată. „A mea-i mai frumoasă și mai luminoasă, are flori, verdeață, fluturi și dulceață…”
N-am răspuns. Am tăcut. M-am supărat. Și-apoi mere-am curățat. Și am făcut o prăjitură cumsecade cu mere. Am așternut în tavă foi multe, peste care am adăugat merele răzuite și-o ploaie de scorțișoară, ceva lămâie să fie acrișoară. Puțin griș, puțină făină, de-ai mânca o săptămână.
N-am stors merele. Le-am lăsat așa zemoase, libere în parfumul lor ud, destrăbălându-se dulci și focoase. Le-am învelit apoi grijulie – călduț să le fie. Am pus alte foi, moi. Apoi cu un cuțit, firește foarte ascuțit, le-am tăiat pătrățele frumușele, să stai cu gândul la ele. Au crescut ca-ntr-o poveste, ca foile de carte, bej ca pădurea, ca lacul, ca râul, ca pânza de păianjen a mumei pădurii ce face boscoane noaptea, iar ziua se ascunde-ntro pisică pufoasă și grasă.
Și-aș fi încălecat pe-o șa, să stau cu prăjitura la cafea, mulțumită cu primăvara mea, dacă nu ieșea soarele grijuliu și nu-mi transforma tot bejul în mult auriu. Excepție mesteacănul. El e argintiu.
18 Monday Mar 2019
Posted in Amalgam
Azi am avut o mică revoltă, sau poate e prea mult spus revoltă, un soi de discuție contradictorie cu prietena mea. Povesteam noi două despre problemele cuiva și ea mi-a zis că trebuie să ne iubim pe noi înșine. Mi-a dat și un citat motivațional, zicând că ar fi mult mai puține boli psihice dacă oamenii s-ar iubi pe ei înșiși mai mult. În ultima vreme am auzit extrem de mult această teorie, destul de egoistă, după părerea mea, pentru că a izbucnit o adevărată psihologie feisbucistă, nu doar cu acest stindard. Oamenii își culeg diagnostice, consiliere și chiar cultură din mesaje motivaționale. Viața a devenit complicată pentru că trebuie să vorbești cu florile, să vorbești cu apa, să îți pui mantre prin casă. Ah! Și casa să o aranjezi într-un mod matematic cu și fără oglinzi, cu așezări ale obiectelor doar în anumite puncte cardinale etc. etc. etc. Dar sigur în primul rând să te iubești. Nu sunt deloc de acord. Eu nu am timp să mă iubesc pe mine însămi, uit adesea de mine pentru că iubirea mea se adresează altor subiecți. Nu e o negociere de genul îmi dai-îți dau, ci pur și simplu se întâmplă să fiu iubită la rândul meu și să mă simt bine și confortabil și safe, tocmai datorită acestei umbrele mari, protectoare care e dragostea care vine din exterior spre mine. Singurătatea, ne-iubirea, pustiul m-ar supăra, m-ar goli de sens. Oricum, eventualele probleme care afectează, la o adică psihicul, vin din exterior, de la cei care lovesc prin ne-iubire, cei care trădează, calomniază, mint, părăsesc și sigur că lista e lungă.
„Ar fi mult mai puține sinucideri în lume, dacă oamenii s-ar iubi pe ei înșiși mai mult” a afirmat D. Eu cred că cei care decid să „plece” o fac pentru că nu-și găsesc locul pe pământ, pentru că se simt stingheri și neiubiți, pentru că cei din jur nu le oferă dragoste. Pentru că se simt refuzați. Dragostea pentru noi? Hmmm.
Eu nu mă iubesc. De fapt uneori eu mie îmi sunt chiar antipatică. Sigur că am grijă de ce mi-a dat Dumnezeu și-mi respect corpul și îl îngrijesc, îmi cultiv mintea, îmi hrănesc curiozitățile, dar iubirea mea nu se direcționează înspre persoana mea. Și am realizat că nu sunt de acord. Greșesc? Voi ce spuneți?
05 Tuesday Feb 2019
Posted in Amalgam
Decembrie 2018 a fost ultimul nasture de la palton. A închis frumos un an plin, complet și roditor. Sfârșitul de an, la Niagara, a fost însă cam… scârț. Că n-aș fi schimbat anul, deși cifra 19 e a mea, așa că… Sorry 2019.
Drept răspuns, ianuarie a venit ca un bulgăre de zăpadă bolovănos, primit fix în nas. A fost o lună hâââââ… Dar toate trec.
Nu cred în zodiace, nu am superstiții (prea multe), dar știu clar că am ratat trenul la început de ianuarie, așa că profit de prietenii chinezi și-l iau pe următorul. Încep azi, 5 Februarie. Anule Noule, chiar dacă ești mai scurt cu o lună (că nu mă chinezesc de tot) fii bun și senin!
Când eram mică, nu pricepeam de ce câinii sunt animale de companie, iar purcelușii nu. „Discriminare!” aș fi strigat, dacă aș fi cunoscut cuvântul. Drăgălași, rozalii, simpatic guițători, îmi plăceau la nebunie. Probabil că m-aș fi jucat cu ei, dacă m-ar fi lăsat bunica. Ideea e că de mâine începe anul și zodia zice de bine, așa că de data asta fac excepție și-l cred.
Nu l-am salutat pe 2019 și nu v-am urat nimic, pentru că am fost pe drumuri, la New York la ora aceea. Dar fiecare moment e bun pentru un început și pentru o urare și pentru un gând pozitiv așa că acum vă urez. Tot ce vă doriți și să râdeți mult și să întâlniți doar oameni buni. Pentru că nimic nu e mai frumos pe lumea asta decât omul bun. Poate doar vorba bună.
5 februarie 2019
01 Friday Feb 2019
Posted in Amalgam
Un film color, ușor înmuiat în griuri ștergea înnebunit fața parbrizului. Mă fascina figura geometrică ce se întindea spre undeva-ul acela infinit ce alerga peste dealuri și prin păduri. Mașina încerca să-l prindă din urmă, iar copacii din lateral rămâneau întinși spre cer, aproape nemișcați, având o figură spășită de: venim și noi cu trenul următor.
M-am uitat în oglinda retrovizoare și am văzut imaginea răsturnată a liniei din față, repetată în spate, în același dans monoton de griuri și mi-am spus că lucrurile nu se schimbă. Viața merge înainte. De fapt nu, m-am corectat singură. Nu viața merge înainte. Viața stă pe loc ca o gară cu lumini și umbre, cu casiere stridente care oferă bilete la clasa întâi sau la economic. Noi mergem înainte. Noi pendulăm dintr-o parte în cealaltă a liniei cenușii care se întinde obositor mai mult decât putem pricepe și percepe.
Suntem doar o lacrimă ce se transferă cuminte străzii, fără să lase prea multe urme. Un pic de sare, lipită iute de roțile mașinii ce trece…
Flash – O lacrimă pe autostradă
27 Sunday Jan 2019
Posted in Amalgam, Din bucătăria mea
Nu știu dacă pentru a te desăvârși în ceva trebuie să ai o singură aptitudine pe care să o crești în talent cu multă muncă și disciplină, canalizate într-o singură direcție. Să nu o iei nici la stânga, nici la dreapta, să nu le amesteci, să nu te apuci de prea multe. Habar nu am! Știu însă că mie îmi plac foarte tare mai multe lucruri. De fiecare dată când am un material în palme, acesta devine incandescent și pasiunea îmi amestecă eul într-un soi de alchimie ciudată. Eu, ca individ, dispar, mă transfer în propria-mi palmă și torc. Devin un soi de personaj într-o lume à la Papadat-Bengescu, un personaj care nu privește spre oameni, ci-și întoarce microscopul spre sine, văzând la lupă fiecare imperfecțiune, fiecare nevoie, fiecare tresărire, fiecare izbucnire. Cuvintele devin doar ale mele, creponându-se ori dimpotrivă transformându-se în lame de cuțit. Flămânde. Mereu flămânde și însetate.
Se joacă în strofe pe care le uit imediat ce le scriu, ori se cațără în texte, într-o goană perfectă și-ntr-o multitudine de tonuri pe care le înșir spășită și le pun în sertare.
Metaforele nasc imagini în chinuri cumplite, niciodată curat, prin cezariană, iar culorile îmi șterg orice urmă de săgeți ce ar putea sparge geamurile dimineților mele. Când sunt foarte tristă și plâng, când doare foarte tare, atât de tare încât dragostea ce paște câmpuri mari în jurul meu e neputincioasă și nu reușește să topească durerea, pictez. Pictura e panaceul meu. Culoarea e mai tare ca dragostea. Pictez. Și transfer în culoare ce doare. Culoare ce doare. Culoare ce doare, până când și până atunci.
La început a fost cuvântul și toți suntem cuvânt. E venin și piatră cuvântul. E pâine și sare. E foc.
Uneori se oprește mirat lângă cuptor. În bucătărie. Se spune că dragostea trece prin stomac, iar sufletul, sofisticat în căutări, stă tihnit și huzurește lângă ceva simplu, împletind un aluat.
Ne complicăm în căutări, suferim de scenarite migălos răsucite, dar în esență viața e simplă. Simplul se traduce în eleganță. Iar amintirile vin și ne îmbucă, ca și cum am fi niște mere coapte.
Bunica-mi făcea tocană albă. Nu e pe lume mâncare mai bună decât tocana albă a copilăriei, iar eu zănatec copil am fost. Pe cât de energică și de nebună, pe atât de greu de hrănit. De aceea fiecare masă era însiropată cu răbdare și multă, enorm de multă poveste.
Tocana asta albă era un deliciu care doar bunicii îi ieșea așa. Oricât ar fi încercat fetele ei, patru la număr, nu reușeau acel gust divin.
„Ce să-ți fac, draga bunicii?” mă întreba când știa că vin la ea. „Tocană albă” îi răspundeam invariabil.
Azi am făcut și eu, iar rezultat a fost exact gustul copilăriei, când în cohie, la Sava, bunica îmi punea în farfurie sosul alb și bucățele de cărniță:
– Ce carne e aia, bunică? întrebam mofturoasă.
– Ce să fie? zicea bunica. Inima, sufletu’ și bătuca.
Și mâncam hotărâtă cele trei bucățele delicioase, fără să știu că sufletu’ eu i-l mâncam bunicii, cu mofturile mele.
Rețetele vieții sunt simple și în simplitate se ascunde fericire, în sinceritate și-n firesc. Așa, ca la tocana albă, care nici nu știu cum se numește în realitate, că așa i-am zis și așa i-a rămas numele la noi în familie.
De pui ce trebuie, cum trebuie și mai ales când trebuie, se întâmplă acolo un strop de magie ce-ți iese doar ție și dragostea locuiește în curtea ta. Pentru că tu.
Prozaic: am folosit pulpe dezosate de pui bun, de-ăla fericit ce mănâncă grăunțe și alergă de nebun prin iarbă. Le-am pus într-o cratiță de inox cu foarte mult pătrunjel, tăiat mărunt (o cană mare și plină) și cam o lingură bună de ulei. Bunica folosea unsoare, dar eu nu gătesc cu unsoare. Am o excepție de la regulă, niște cornulețe bune-bune, care cică doar cu unsoare ies așa.
Le-am călit bine, conștiincios, apoi am stins totul cu foarte puțină apă. Am dat focul mic și le-am ermetizat cu un capac. Le-am lăsat acolo să se zăpăcească împreună cam un sfert de oră, după care am adăugat o linguriță de boia de ardei și una de făină. Le-am amestecat iute cu o lingură de lemn și, când s-au omogenizat, adică după vreo treizeci de secunde, am sărat ochiometric și turnat lapte rece, puțin câte puțin, până am acoperit bine carnea. Am învârtit lingura viguros în cratiță, ca să nu se formeze cocoloașe, apoi am lăsat să fiarbă la foc mic o jumătate bună de oră. Poate și mai bine.
Următoarea etapă ar fi fost adăugarea smântânii. Bunica asta făcea, punea smântână dulce făcută de ea. Eu însă am folosit de data asta frișcă lichidă 35%. Am amestecat cu o linguriță de făină conținutul unui pachet și l-am turnat în cratiță, în compoziția ce fierbea bolborosind încet și pașnic. După câteva minute, timp în care a dat în câteva clocote, am pus capacul și am stins focul, lăsând-o să se odihneacă puțin.
Rezultatul e de-ăla cu papile ce bat din palme, țipă, râd, se dau de-a berbeleacul de fericire.
Mi-a ieșit exact așa cum o făcea bunica.
Jur că e poezie. Poezie cu pătrunjel. 🙂
25 Friday Jan 2019
Posted in Amalgam, Întâmplate sau nu...
Eram îmbrăcată într-o rochiță roșie cu buline. Aveam un guleraș alb, mătăsos și două cozi împletite strâns de mama, cozi pe care le antipatizam din tot sufletul. Abia așteptam să cresc mare să le harșt – tai.
Dar mama îmi repartiza în fiecare dimineață părul în două părți simetrice și bine determinate printr-o cărare clară, apoi fiecare la rândul ei în trei șuvițe egale pe care le împletea strâns, extrem de strâns, ca nu cumva vreun fir de păr să aibă cel mai mic gând de evadare. Eu n-aveam niciodată răbdare să aștept ca operațiunea să ajungă la bun sfârșit și, de obicei, calculând greșit timpul, mă smuceam să plec. Durerea îmi amintea că părul meu e încă mâinile mamei care nu avea de gând să îi dea drumul decât atunci când își termina epopeea, punând punct fiecărei cozi cu un elastic foarte bine strâns.
Nu aveam gânduri de prințesită, să-mi pun părul nu știu cum, sau să fac nu știu ce. Nu. Părul era acolo pe cap, așa cum îl avea toată lumea și singurele mele probleme cu el erau că nu aveam timp să stau la împletit zilnic și că mă durea când mă trăgea mama de el. Deși sărăcuța era extrem de eficientă și grijulie. Însă la ora aceea toleranța mea la durere se afla cam pe la zero, iar eu eram extrem de neastâmpărată.
Mama e un om foarte talentat și cu bun gust și îmi cosea niște minuni de rochițe, una mai frumoasă decât alta. Chinul lumii era însă pentru amândouă să stau la probă, că ori voiam să merg la baie, ori mă mânca pielea exact atunci când materialul era firav prins în ace pe mine și, nu doar că mă înțepam, dar mai primeam și câte o scuturătură, pentru a da câteva minute de pace mâinilor harnice ale mamei.
În ziua aceea m-am proțăpit în fața oglinzii și am început foarte atentă să mă studiez. Mi-am inventariat cu foarte multă seriozitate trăsăturile, încercând să ajung la mine cea de azi. Ardeam de curiozitate și trebuia să știu atunci, exact în acel moment, cum voi fi eu când voi fi mare. Nu îmi amintesc exact ce treabă avem cu mine mare, ori dacă intenția mea era să schimb ceva în caz că întâlnirea cu mine m-ar fi dezamăgit în vreun fel. Îmi amintesc doar că eram sigură că pot, că era doar o chestie de timp și de gândit. Saltul în viitor, unde nu aveam nici o intenție să rămân de tot, era ceva perfect realizabil, cu puțin efort din partea mea. Eram ok să fiu deocamdată mică, pentru o listă de motive la care nu aș fi renunțat, însă, așa, cinci minute, aveam să trec iute pe la mine mare, pentru că îmi amintisem că într-o zi voi fi mare. Apoi aveam să revin la ale mele.
Și am avut dreptate. Am făcut pasul acela de-atunci, pentru că ziua când mi-am amintit de mine mâine a ajuns la mine nealterată. Poza fetiței în rochiță cu buline e clară și completă, mai fidelă decât orice selfie etrem de studiat pe care mi l-aș face acum. Pulsează stins ora de după-amiază, în soare ce se scurge moale prin jaluzele. Aud lătratul jucăuș al lui Grivei în curte și vocea mamei undeva în bucătărie. Camera miroase a vară și a noi și a acasă. Văd în oglindă porii materialului roșu cu buline albe, genunchiul drept zdrelit și ochii. Privirea mea curată, curioasă și căprui.
Toate au ajuns la mine conservate perfect, pentru că m-am concentrat tare tare să țin minte acel moment.
Și imaginea aceea s-a tatuat ieri într-un mâine ce e azi.
