• About

Sweet & Salty

Sweet & Salty

Category Archives: Amalgam

E toamnă, da! Arțariană

29 Thursday Oct 2020

Posted by sweet & salty in Amalgam, Ana

≈ 18 Comments

Azi a fost o zi interesantă, de aceea o pun pe hârtie:
De dimineață a sunat telefonul și cineva – un robot – mi-a spus că sunt căutată de guvernul Canadei și să apăs pe tasta unu că voi fi arestată dacă nu…
Am știut că e scam.
Seara a venit poliția.
Acum trebuie să știți că locuiesc în cea mai pașnică țară, în cel mai pașnic cartier, pe cea mai pașnică stradă.
Mi s-a părut mare eveniment așa că am făcut poză printre jaluzele mașinii. Era cool.
Un minut mai târziu sunau la ușă și întrebau de mine. Ăăăăă.
Foarte drăguți, un el și o ea voiau să știe dacă respect carantina.
Simpatici.
Am râs. Mi s-a părut în continuare cool și am realizat cât de mult respect ordinea în țara asta unde totuși mii de indivizi trec granița zilnic.
Chapeau! Vorba cuiva.
Cel mai interesant însă a fost mesajul pe care l-am primit în seara asta.
De la preotul care a oficiat slujba de înmormântare a tatei.
După înmormântare, la un punct, îi dăruisem „Ana”. Am uitat.
Nu mi-e prieten niciunde. M-a căutat pe FB și mi-a scris și mi-a spus

Azi am pus mana pe cartea dvs și acuma am terminat-o. Am citit-o toată într-o zi. Acum va spun atât : am închis cartea in lacrimi!!! Maine va spun mai multe. Momentan atat: va mulțumesc și va respect! Nu am plâns pana acum citind o carte!

Ce soartă au și cărțile astea? Și câtă fluidă bucurie poartă în ele cuvintele.
Ce zi interesantă. 28 octombrie.
PS: Poza am făcut-o acum. Azi am strâns frunze. Nu știu încă ce fac cu ele.
Și, da. Cheers!

Anii ca macii

24 Saturday Oct 2020

Posted by sweet & salty in Amalgam, Bucăți de gând

≈ 11 Comments

Peste 600 de imagini gratuite cu Maci Rosii și Natura - Pixabay

Anii sunt ca macii. Roșu strălucesc clipa, apoi îi duce vântul și gândul. Între timp nasc un zâmbet, construiesc o casă, aduc pe lume un copil, scriu o carte și-și lasă amprentele pe nisipuri mișcătoare de clepsidră.

Cupe de șampanii suntem noi, oamenii. Cu transparența iluziilor și viselor. Bule de aer, râs clipocit. Bucuria se plătește. Supărarea este recompensată cu o bucurie pe care o plătești. Și tot așa.

Apoi inventezi cercul și apa caldă până când obosești și te așezi cuminte într-o poveste. Iubirea este clișeică, tot ce spui este clișeic pentru că ești om, în concluzie clișeu pentru că au fost prea mulți înaintea ta. Cu capete pătrate ori în formă de inimă, prea puține capete în formă de ceas.

***

România e frumoasă. E interesantă. E ciudată. E exotică. E contrastantă. E gălăgioasă și prietenoasă. E curioasă. E caldă. E amuzantă. E… gustoasă. Se grăbește spre globalizare, dar e atât de valoroasă prin ceea ce are românesc, încât aș ține-o de mână și i-aș arăta iile înflorate și țuica de prune, i-aș recita puțin din Eminescu, Blaga ori Nichita și aș pofti-o pe cărări verzi ce duc în munții cărunți de nori.

non-simetrii

20 Tuesday Oct 2020

Posted by sweet & salty in Amalgam, Bucăți de gând, De prin viață..., File de jurnal

≈ 20 Comments

Maple Leaf | burnt embers

Mă gândeam cum nu poți trece prin viață fără să-i cunoști și partea cenușie, fără să calci măcar într-o baltă, accidental. Fără să te stropească noroiul, fără să se așeze praful, ori vreo frunză de toamnă să se rătăcească prin părul tău. Oricât de bine intenționat ai fi, tot se va găsi cineva care să-și scuture în preajma ta haina murdară. Chiar dacă viața-ți repartizează cele mai nenorocite lămâi, iar tu faci, fir-ar să fie, limonadă, cineva-ul acela tot va strâmba din nas și va spune că ce mare filosofie ești tu pe pământul ăsta? Și ești! Rezumat la o viață. A ta. Nu veșnicești prin dicționare. Te ridici pe verticală, strănuți, îți bei limonada, apoi la revedere și-un praz verde încuiat într-un punct. Povestea s-a încheiat. Cu minciunile și trădările aferente, cu judecăți de doi lei ale celor care-s de doi bani. Plătești. Cu timp, cu vorbe, cu stomac strâns în pătrățele.
Se spune (doar mărșăluim motivațional pe aici) că nu ne împiedicăm de munți, ci de pietre. Problemele mici ne doboară. Cât suntem.

Azi am aflat că a murit un prieten. Mint. Nu era prieten pentru că mă gândeam la el de două ori pe an. Sau și mai rar. Și atunci din întâmplare. Dar, de fiecare dată, zâmbeam pentru că a fost bun și sonor și trăsnit. A fost primul om pe care l-am întâlnit când m-am dus la școală să predau. El era profesor de fizică. Cu puțin mai mare decât mine. Trei, patru, maxim cinci ani. Habar nu am câți ani avea. Era slab și lung, cu păr cânepiu și ochi de căprioară ce știau să râdă în hohote, ce nu se rușinau să plângă. Cu gura mare. Moldovean. În câteva luni avea să se însoare cu R, colega noastră de chimie. Brunețică și tăcută. Ardeleancă atipică. Sunt sigură că au fost fericiți. Pentru că nu știa altfel.

Un an mi-a fost coleg. Doar un an. Însă a fost un timp atât de concentrat, atât de intens că nu mi-ar ajunge o viață să scriu despre el.
În septembrie următor aveam să plec la altă școală, pentru că viața era un carusel ambițios, iar eu aveam multe de făcut. Au rămas în urmă amintiri dulci. Un an dilatat, cald și frumos. Atât de frumos…
Azi Ț. nu mai e. Limonada lui a ajuns la punctul final.

Începusem să scriu despre trădări mici, despre minciuni inutile și oameni care te strâng fals la piept pentru nevoile lor personale, de moment. Pentru pragurile pe care vor să le treacă sprijinindu-se un pic de tine, pentru un smoc de iarbă din curtea ta. Mărunțișuri.
Dar m-am oprit din scris.

2020, un an de plumb.

Cifre. Phhh :)

28 Monday Sep 2020

Posted by sweet & salty in Amalgam, File de jurnal

≈ 19 Comments

Vârsta nu-i decât o cifră. Și a toamnei și a verii. Tot cifră e. Azi a fost frig și din punct de vederea al zgribulelii personale a fost prima zi de toamnă. Mi-a fost frig cu ceva ploaie și destul de înnorat. Nu-mi pasă ce zice calendarul. De dimineață am simțit clar mirosul ei pregnant, ușor crispy. Toamnă.
Am trecut prin oraș – dusă de nevoie – că n-aș fi ieșit din casă nici cu pistolul la tâmplă. Nu că mi-ar plăcea în mod deosebit să stau acasă, deși, să nu mă înțelegi greșit, ador camera mea și casa mamei mele (da, vezi? nu mai zic a părinților mei).
Deci zic că-mi place acasă și mă bucur de Yogi și Sauga (nu în primul rând, că mama e firește pe piedestalul gândurilor și dragostei mele românești), dar n-aș fi ieșit pentru că am de lucru mult. Volumele SIONO se cer duse la tipar, se cer înflorite copertele, se cer citite rândurile de ochi curioși. Și sunt splendide. Firește că am preferințe: ador anumite texte, altele îmi plac mai puțin, dar e unică perspectiva. E ca și cum ai așeza un obiect în fața unor pictori și fiecare l-ar reda în felul lui. E incitant. E interesant. E curios.

Am început de la Ana și am ajuns la Caiafa. Am trecut prin centru și era frig și erau culori îmbibate de lumină. Iar lumea se grăbea să viețuiască pe la joburi. Terasele stăteau la pândă. Iar eu, pentru că am trecut prin centru, am fotografiat o mâță roșcată și o terasă goală, dar cu cărți într-un geam (detaliu important) și mi-am văzut de ale mele. 🙂

Ca o observație personală (a câtea? 🙂 ) văd că mă apucă pofta de scris pe măsură ce se răcorește afară. Bine, chef să scriu am tot timpul, însă la rece cuvintele dau pe dinafară ca o dulceață fermentată într-un borcan la care i-ai scos capacul și iese șuvoi, de te minunezi cum ditamai monstrul a șezut cuminte-acolo.

Altă observație ar fi că lumea nu prea are timp de poezie. E o fază a omenirii foarte puțin poetică. Lumea țipă că nu vrea poezie, că nu e timp de poezie pe pământ. Editurile sunt asaltate de poeți care plîng că România nu-i vrea. Librăriile spun în șoaptă: „Nu poezie. Poezia nu se vinde. Ne pare rău. ” Nu le pare, dar e formula standard a umanității. Masca diplomației și a refuzului. Poezia e pusă pe hold pentru generații viitoare. E o fază.
Mușcăm din ea pe ascuns când emoția ne strânge de gât. Când ne împușcă lacrima ori ne lovește săptămâna chioară. Aia cu zâmbet tâmp când oamenii toți sunt buni și frumoși. Poezia e nebunul de pe tabla de șah.
Facem jogging și ne pliem la realitatea unui septembrie 2020. Simetric.


Ne pier librăriile

24 Thursday Sep 2020

Posted by sweet & salty in A fi scriitor, Amalgam, Bucăți de gând

≈ 10 Comments

Nu știu alții cum sunt, dar pe mine librăriile mă fac fericită. Dacă cineva m-ar uita închisă într-o librărie, în librăria Gaudeamus, de exemplu, cred că aș muri de foame împăcată. Citind.
Cred că toți aveți o librărie de suflet ca a mea.
Din păcate, acest minunat loc creat pentru cei îndrăgostiți de cuvânt este călcat cu pasul de umanoizi din ce în ce mai rar. Și aici mă duc cu gândul la Istoria lui Răzvan, carte scrisă de Horia Corcheș, unde un băiat din viitor este fascinat de carte, obiect aproape necunoscut, aflat doar la muzeu, pentru o nișă extrem de mică de pasionați.
În cele două țări pe care le cunosc așa cum îmi știu buzunarele, România și Canada, sunt foarte puține librării. Grandioase (unele), dar puține. Însă, găsești cărți, mai nou, la tot felul de magazine: de la benzinării, farmacii, alimentare, în cele mai ciudate și neașteptate locuri. Poți să cumperi două kile de făină și trei Dostoievski, trei legături de ceapă, un Liviu Rebreanu și detergent de vase. Ori, cât plătește soțul benzina și ia o cafea, tu să răsfoiești iute o ediție de lux dintr-un coț al dughenei. Nimic greșit, zic eu. Ori nimic foarte greșit, mai degrabă. Orice strategie ce pledează pentru întâlnirea cu cartea ar fi binevenită. Nu-i așa?
Dar sunt furate librăriile!
N-am cumpărat de la magazinul de cărți nici algocalmin și nici castraveți murați și nici pătrunjel. Nu pare potrivit. Nu-i așa?
Dacă m-ați întreba v-aș spune că mi s-ar părea potrivit să găsim cărți doar în lăcașul lor. În LIBRĂRIE. Să se respire una cu alta, să le fie mângâiat creștetul de mâini curioase și cuminți de cititori interesați de literă.

Mă doare azi librăria, frate! De câte ori intru în câte una, văd săli aproape goale, ca la muzeu. Liniștea cărților vesel colorate ori sobre, e prea rar tulburată de trecătorii curioși să le atingă copertele. E adevărat, cumpărăm mai mult online, mulți dintre noi.
Dar ne pier librăriile.

Vă dau un exemplu.
Librăria Gaudeamus e așezată în centrul Clujului. Este un colțișor colorat aflat într-o clădire istorică, aflată vizavi de fostul CEC. Acum se renovează, așa că frumusețea locului este un pic detronată de lucrătorii de stradă.
Dacă vizitezi Clujul, și este mare păcat să nu o faci, ajungi cu siguranță și în piața Matei Corvin (piața Unirii, cum se numește azi). De acolo, strada Iuliu Maniu este la o aruncătură de băț, practic, cum stai cu fața către statuie, strada cu librăria este în dreapta ta. Faci fix un minut pe jos. Un zâmbet cald te invită de la ușă să îți deschizi dorința. Să fii ajutat, îndrumat, sau lăsat în lumea ta de litere dacă asta ți-e voia.

Sunt puține librăriile clujene. Sunt vreo trei în centru și una sau două în mall-uri. Pe vremuri tot cam atâtea erau. În jurul lor s-au dezvoltat mii de magazine, de brand-uri, de noi produse. Ele au rămas timide, așteptând iubitorii de carte. Având încredere în ei.

Mi-e fierbinte dorința pe care aș vrea să vi-o transmit: să intrați din când în când în librării fizice. Să vă lăsați invadați de mulțimea de culori, de titluri, de coperte, de mirosul acela de tipar și hârtie curată. Să simțiți magia lăcașului cărții. Să vă dăruiți vouă bucuria de-a vizita din când în când templul cărții. Iar lor să le dăruiți viață.

      Fluturi și alte frunze

      15 Tuesday Sep 2020

      Posted by sweet & salty in Amalgam, Fluturi și alte frunze...

      ≈ 18 Comments

      Raiul pe pământ e mobil. Poate fi o perioadă într-un loc, pentru ca apoi să-și schimbe locația. Depinde de cine e populat. Raiul poate avea zgârie nori și doruri de verde înmagazinate în mușcate la ferestre și-atât. Ori poate fi o colibă pe munte fără curent electric.
      E ca și vacanța. Mai mult decât destinația e importantă compania.

      Eu nu scriu poezie. Dar, dacă din când în când câte un fluture aterizează în picaj în palma gândurilor mele și câte-o frunză se transformă brusc în copac sub ochii mei, ce pot să fac? Pot eu să tac fluturilor ori frunzelor? Ori mie? Nu. Nu pot.

      Așa s-a născut volumul acesta. Și joacă, și tristețe, și emoții și alte condimente. Toate le-am adunat aici. Ardelenește le-am pus între două coperte.
      Ideea nu a fost a mea. Pentru că eu nu scriu poezie. Însă câte-o excepție de la regulă mă mai cotropește. Am trimis de vreo două ori așa, ca moment de râs, în conversație, editorului Pașilor (Dl. Ajder de la Eikon). Mi-a spus să le adun într-o carte. Am zâmbit cu neîncredere și n-am zis nimic. Că doar nici eu nu scriu poezie și nici lumea în care trăim nu are tihna și vremea versurilor. E, din păcate, o realitate.

      Da, dar mi-au zis fluturii și frunzele (și piticii personali), dar cu noi ce faci?
      Ce pot să fac? I-am adunat aici.
      Coperta este pictura Mirelei Pete și se potrivește mănușă conținutului.
      Cartea se găsește pe site-ul librăriei SIONO și e pe drum către Libris- Brașov (librărie fizică și online) și spre Emag.

      Sărbătoare

      08 Tuesday Sep 2020

      Posted by sweet & salty in Amalgam, Bucăți de gând, Fluturi și alte frunze...

      ≈ 6 Comments

      Vă doresc bucurie de Sfântă Mărie!
      A mea e cu bucurie în fiecare an din multe motive.
      Azi unul în plus: o carte izvorâtă din lumina tiparului.
      Coperta e minunată. Poartă semnătura Mirelei Pete.
      Cine e Mirela? O foarte talentată pictoriță clujeană.
      Talent în litere și culoare. Sunt bucuroasă tare că mi-a dăruit haina.
      Am primit independent pictura ei. Adică nu mi-a dăruit-o pentru carte. Mi-a dăruit-o pur și simplu. Iar eu am știut că ea este.
      Pictura „Flying Fans”, de Mirela Pete.
      Fluturi și alte frunze – Poezii – Em Sava


      Un proiect numit iubire și… concurs

      17 Monday Aug 2020

      Posted by sweet & salty in Amalgam

      ≈ 31 Comments

      Este posibil ca imaginea să conţină: 3 persoane, text care spune „LOVE, OVE LOVE rash”

      De fapt nu știu cum se va numi. Ați privit vreodată printr-un caleidoscop colorat aceeași imagine și v-a surprins fiecare mișcare cu steluțe colorate și îmbinări din cele mai  neașteptate? Cam așa se va ntâmpla cu proiectul SIONO.
      Selecția s-a făcut, cei care vor fi publicați au primit un e-mail. Cei care știți că v-ați înscris și nu ați primit nimic, uitați-vă și în spam. E posibil să se fi rătăcit. Felicitări celor care…

      Organizăm acest proiect ca pe un puzzle. Coperta va fi o pictură sau un colaj de două trei picturi. Semnate de o pictoriță clujeană foarte talentată.

      CONCURS!!!
      Avem nevoie de titlu. Nu uitați! Tema este dragostea, în toată desfășurarea ei de culoare. Eu văd un titlu metaforic, ceva sugestiv, însă care să nu cuprindă cuvântul „iubire”.
      Câștigătorul va primi o carte SIoNO
      „Pași în doi” de Mirela & Remus Crâșmaru sau „30+ și înfloritoare” de Irina Alexe.

       

      Discuții discutate și filosofii mici

      15 Saturday Aug 2020

      Posted by sweet & salty in Amalgam, File de jurnal

      ≈ 21 Comments

      Este posibil ca imaginea să conţină: fructe şi mâncare

      Discutam azi cu o doamnă pe care o admir și o iubesc. Mă știe din leagăn, am copilărit cu fiii ei. E scriitor, poet, pictor. Mi-a fost aproape mamă, aproape profesor, șef pentru o perioadă (când am ajuns profesor la rândul meu și ea era director la aceeași școală). Prietenă cred că mi-a fost întotdeauna și, în ciuda diferenței de vârstă dintre noi, m-a învățat să-i spun pe nume. Mi-e drag să povestim. În căldura ei se ascunde și suferință.
      E o personalitate completă și complexă. Scrie extraordinar de frumos. Poezie. De fapt cam tot ce face și a făcut ea este poezie. Și, firește, scriind poezie nu e citită îndeajuns și nici răsplătită pentru munca și creația ei.

      Știind acum ce se întâmplă și în bucătăria internă a unei edituri, am trista experiență să aflu că, în general, librăriile nici nu vor să audă de poezie. Poezia nu se vinde, lumea nu cumpără poezie. E răspunsul la indigo primit de peste tot.
      Bine, în perioada pandemică este greu spre imposibil să ajungi în librărie. Oricum, părerea mea, judecând din experiența personală și a celor apropiați, este că mai mult se cumpără online. Ne place ideea de librărie fizică, ne place să o avem în mall sau în oraș, dar îi călcăm rar pragul, din motive cât se poate de obiective.
      E mai mult o recunoaștere a cărții, un premiu cu coroniță să ne fie cartea în librărie.
      Sunt pustii magazinele cu cărți, sunt doi trei oameni, de fiecare dată când trec.
      (Profit să spun, să mă laud totuși un pic, că Ana se găsește la librăria Mihai Eminescu – București și librăria Gaudeamus – Cluj.)

      Și discutam azi, la cafea, așa cum vă spuneam, cu omul acesta minunat și ne întrebam. Retoric, firește. Și retoric mă întreb și acum: de ce competiția între autori, edituri etc.
      Oricum doar posteritatea va fi cea care va pune ștampila. Posteritatea va culege fructul creației celor de azi. Poporul român (nu știu cum sunt alții) își prețuiește mai degrabă artiștii trecuți în neființă. Omul, așa cum este el, cu bune și cu rele, nu este suficient de bun pentru contemporani. Abia când se vorbește la trecut, se spune: Ce talent! Păcat! A fost un mare artist!

      Repet, nu știu de e specific românească treaba asta, pentru că nu cunosc o altă realitate. În asta mă scald, în ciuda geografiei care mă mai aruncă din când în când din praștie. Poate, vor zice unii că n-am dreptul la cuvânt. Ar fi, însă, o răutate gratuită pentru că trăiesc în ambele țări și mă bat și mă zbat românește, și iubesc românește și-mi culeg zmeura din spatele casei tot românește, așa cum mi-am vegheat și dus prin spitale părinții. Pe românește. Și cum l-am înmormântat pe tata. Tot românește.
      Azi divaghez. Am pornit de la Ana și am ajuns la Caiafa. Dar nu e stilul meu să pictez în negru, doar pentru că negru se poartă.

      Deci, revenind la cafeaua noastră de toate zilele, unde mărturisesc că am avut și bucățele de ciocolată cu lapte… Am filosofat amândouă și am ascultat poveștile din trecutul ei, trecutul lor. Îmi plac oamenii lângă care, în ciuda vârstei mele, încă mă simt copil. O ascultam și-i dădeam dreptate din toată ființa, pentru că așa izvorăsc și eu în lumea asta mare. E bine acasă. Vecinul încă îmi zice domnișoară, deși sunt în etapa de „fost-ai lele cât (sau când?) ai fost”. Dar el așa mă vede și diferențele dintre generații sunt spiralate și râsul e întreg.

      Canada mi-e departe. Biletul meu este o hârtie fără valoare. Un soi de cec în alb. Dar acasă e un alt bine. Un bine de-a o vedea pe mama zi de zi, de-a simți cum durerea ei nu se stinge, dar începe să fie înconjurată de liniște. Un bine în care doi căței înnebunesc de fericire în fiecare dimineață când eu ies în curte, indiferent cât de ciufulită sunt. Un bine unde mi se mai spune încă domnișoară, dar, în același timp, pot fi prietenă bună cu o femeie extraordinară ce are mai mulți ani decât mama.

       

       

      Trăim în lumea lui Kafka și-a lui Caragiale

      14 Friday Aug 2020

      Posted by sweet & salty in Amalgam

      ≈ 9 Comments

      Ieri m-am simțit pentru o jumătate în lumea labirintic întunecoasă kafkiană. Am avut o zi aproape ca oricare alta. Am ajuns la cumpărături la o oră mult mai târzie decât alteori. Era trecut de șapte seara. Kaufland. Extrem, dar extrem de aglomerat. Trebuia să cumpăr neapărat flori pentru vecina mea. Azi e ziua ei. Altfel aș fi plecat în secunda doi. Am ales câteva produse și m-am pus la o coadă kilometrică. Am verificat să fiu sigură că sunt la coada pentru self-service. Da, eram acolo. În spatele meu un individ realmente se băga în mine. Am făcut o manevră să îmi pun coșul în spate să păstreze obligat distanța. Ironic, jos scria să păstrăm 2 m distanță. Am crezut că am rezolvat problema, însă am simțit cum coșul îmi este împins cu putere.

      Un copil de vreo cinci, șase ani îl împingea gospodărește. Luasem la repezeală un coș mic pe roți, nu cărucior de cumpărături. M-am întors și m-am uitat la mama lui. Femeia, m-am jenat să spun inițial, să nu fiu acuzată de discriminare, tuciurie bine, privea tâmp și râdea, părândui-se foarte amuzant ce face odrasla. A avut o tentativă extrem de timidă de a-l opri, dar, cum m-am întors cu spatele, cum s-a repetat figura. Și cât am stat la rând, vreo jumătate de oră cu aproximație, a împins minunea de copil bronzat și cu personalitate la coșul meu, fără să pot face absolut nimic, decât să mă chinui să-l țin.
      La un punct i-am spus copilului cât am putut de blând și cu zâmbet (puiul, ca orice pui, nu avea nicio vină, mă-sa îi fura dreptul la educație și asta nu ține musai de etnie, dar asta era altă problemă, altă luptă de dus și nu de mine și nu aici și nu acum) că se grăbește degeaba și trebuie să aibă răbdare. Cheia vieții și a Universului!

      Vorbeam la telefon cu o prietenă și i-am spus ce se întâmplă. Nu pricepeam unde sunt și ce e cu masa de oameni hotărâtă să dea, nu mână cu mână, ci piept cu piept. Cablul telefonului și microfonul îmi erau sub mască. Aerul era insuportabil, lumea voia să ajungă cu trei secunde mai repede. Copilul îmi împingea coșul neostoit, needucat, nepăsător și cam nespălat.

      I-am zis prietenei la telefon ce se întâmplă. Nu puteam pricepe cele două lumi în care pendulam, pendulez (voi pendula?) știriștii cu măști și amenințări și cifre înfiorătoare și companii de zbor care mi-au anulat biletul, versus plebea nepăsătoare la reguli, la pericole, la microbi, la bun simți. Plebea ce simte nevoia să se împingă, să ajungă într-un undeva de unde iar să se împingă și iar să ajungă. Culmea ironiei, o individă din față m-a auzit și s-a întors la mine isterică să-mi spună că ea nu poartă mască (nu purta nici ea, nici băiatul ei, dar fiind cu spatele la mine nu observasem și-mi păsa fix zero) că are probleme medicale, că bla-bla-bla.

      Am ignorat-o ca pe un perete urât și mi-am continuat conversația la telefon. Oricum nu știu unde eram și ce se întâmpla. Într-o lume ce pendula haotic ca un sunet de RMN, într-un spațiu claustrofobic al neputinței, ca un bing-bang, fără valori, fără disciplină, fără sens.
      De-o parte plebea lipită, respirând transpirații, de partea cealaltă tabăra adversă, în spate de ecrane, oameni cu măști și statistici. Iar eu pierdută, undeva la mijloc.

      Nu știu ce se întâmplă. Dar respect regulile. Nu depășesc pe linie continuă și sunt fericită când e radar și lumea e obligată să respecte legea.
      În rest mă duc cu valul. Dar nici în condiții de pace și liniște și ne-pandemie nu suport să-mi intre cineva în aura personală și să-mi respire în nas. Există o distanță de bun simț.

      P.S. Am înțeles că ieri s-au dat banii și-au năvălit hoarde tă-tare la cumpărat mâncare.

      Și un alt P.S. Da, cred în reguli, îmi fac reguli și mi se par importante. Pentru că roata s-a inventat deja, nu trebuie să o reinventez. Doar s-o rotesc. Dacă refuz și-o vreau pătrată, e doar problema mea.

      Și încă un P.S. Nu. Faptul că am emigrat nu-mi ia dreptul de a vorbi, de a observa, de a încerca să curăț ce pot în pătrățica mea.

      Și ultimul P.S. cel mai important:
      Nu voi intra în dispute caraghioase ce ating „oculta mondială”, Illuminati, Majestic ori planeta Nibiru. Faptul că tagma asta a conspiraționiștilor, la fel cu tagma cealaltă, a „conservatorilor” stau cu bolovanii pregătiți pentru a și-i trânti în cap reciproc, e strict problema lor. Realitea palpabilă este existența unei pandemii generată de un microorganism ce afectează omul.

      Între cei care urlă blesteme la adresa lui Bill Gates, sau Soroș, sau a CFR-ului și ceilalți care s-ar împacheta în folie din polietilenă și și-ar trage pe cap o pungă de Megaimage legată strâns în jurul gâtului, existăm noi, cei care privim lucrurile fix așa cum se prezintă. Bunul-simț există – sau ar trebui să existe – și în gândire. Asiaticii – în special japonezii – poartă măști de protecție cand au o banală răceală, nu din paranoia, ci din respect față de semenii lor și, nu în ultimul rând, față de ei înșiși.
      Că respectul ăsta e subunitar la noi, asta deja e altă poveste, ține de capacitățile cognitive și de educație. Fiecare e liber să fie sau nu responsabil pentru propria sănătate, iar exagerările sunt cele care creează toate situațiile în care diverși indivizi, înecați în propriile convingeri, nu se dau în lături de la a jigni indiscriminatoriu pe baza unor principii pe care și ei, la rândul lor, le înghit pe nemestecate.

      Diatribele furibunde la adresa „TPTB” nu duc nicăieri. Câteva norme firești de civilizație (între care se numără și spălatul, da) sunt însă de-ajuns pentru a putea trăi unii lângă ceilalți fără a ne călca pe bombeuri.

       

       

       

      ← Older posts
      Newer posts →

      Categories

      • A fi scriitor (31)
      • Amalgam (144)
      • Ana (30)
      • Întâmplate sau nu… (48)
      • Bucăți de gând (105)
      • Catchy (14)
      • Concurs (18)
      • De prin viață… (21)
      • Din bucătăria mea (20)
      • File de jurnal (153)
      • Fluturi și alte frunze… (42)
      • Geografie subiectivă… (98)
      • Imagini… (41)
      • Lume color (11)
      • pași (33)
      • Recenzii și impresii (1)
      • Sava-rine (21)
      • Travel (39)

      Arhive

      Recent Posts

      • Interviu cu Gândul. Nu cu gândul :)
      • Simona scrie poezie
      • Anul pleacă, anul vine
      • Cristina, Vorbe pentru suflet – Ana mea și viziunea ei
      • SIONO, editura ta

      Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

      Join 1,182 other followers

      Authors

      Em Sava

      Em Sava

      Categories

      • A fi scriitor
      • Amalgam
      • Ana
      • Întâmplate sau nu…
      • Bucăți de gând
      • Catchy
      • Concurs
      • De prin viață…
      • Din bucătăria mea
      • File de jurnal
      • Fluturi și alte frunze…
      • Geografie subiectivă…
      • Imagini…
      • Lume color
      • pași
      • Recenzii și impresii
      • Sava-rine
      • Travel

      Jurnal

      • A fi scriitor
      • Amalgam
      • Ana
      • Întâmplate sau nu…
      • Bucăți de gând
      • Catchy
      • Concurs
      • De prin viață…
      • Din bucătăria mea
      • File de jurnal
      • Fluturi și alte frunze…
      • Geografie subiectivă…
      • Imagini…
      • Lume color
      • pași
      • Recenzii și impresii
      • Sava-rine
      • Travel

      Blog at WordPress.com.

      Cancel