Cum să trimiți în lume o poză fără nicio vorbă? Mi-ai spune că e ca și cum ai uita să pui punctul propoziției și prin ușa aceea deschisă ar intra toate gândurile celorlalți. S-ar țese iute în pânze de păianjen, construcții sofisticate cu pretenții psihedelice, și poate că ar fi bine, pentru că imaginația lor ar da high five cu imaginația ta, și-ar scoate apoi împreună șosetele și ar păși tandru pe iarba din fotografie cu grija de a o amprenta: am trecut pe aici cu ochii și buricele degetelor care s-au lipit delicat pe foaia de hârtie a vorbelor tale,  a semnelor tale de punctuație și a întregii tale gramatici interioare ori exterioare.

Da, ați ghicit. Am schimbat în ultima secundă fotografia. Și ce dragoste puteam să pun în locul altei dragoste?  Cafea. Și un peisaj care-ți face sufletul să bată din palme. Nu am putut să pun mirosul acela edenic de dimineață nu foarte devreme și liniștea care s-a manifestat ca o căpriță prin iarbă, spre munte unde uriașul acela dormea. Dormea că munții dorm ziua și se trezesc noaptea. Nu am putut să pun nuferii roz și albi și galbeni înfloriți exclusiv dimineața pentru cei care se desprindeau din somn. De fapt pe aceea aș fi putut să îi pun, doar că vă zăpăcesc cu poze și oricum voiam să pun altă poză.

Fac prea multe, am peste șase mii în telefon. Când le organizez și șterg ce e de șters?
Nu știu. Se strică el telefonul la un punct sau îl pierd, deși eu nu pierd obiecte. Ori îmi angajez o secretară pe care să o plătesc cu idei și cu dat de lucru.

E ciudat pe pământ fără tata.
V-am spus? M-am schimbat.
Sunt, cred, un alt om de când scriu și un alt om de când tata a… tata nu mai este.

Un alt om de când s-a născut Ana mea, cartea la care se râde și plânge și plânge și râde. Sunt fericită că am scris-o și îngrijorată. Mi se spune că e bună (deci sunt fericită) mai bună decât Pași (?!?), deși cică nu se poate face comparație între ele. Și foarte greu, spre imposibil, că mă voi putea ridica la nivelul ei cu următoarea, mi se mai spune. (îngrijorată)
Și atunci de ce să mai scriu, întreb.

România nu e mereu evident tricoloră. Nici măcar nu e musai să fie în țara lui Eminescu. România e o stare de spirit ce se poate ascunde în nervura unei frunze de arțar, în dosul unei lacrimi ori într-un blid de lut de la bunica. România e Ziua Iei în Toronto și mirosul de sarmale, vocea preotului la slujba în limba noastră. Indiferentă vocea, și credința, la geografie.
România suntem noi cu inima strânsă câteodată, că sunt zile când e greu să fii român în România ori, dimpotrivă cu inima alergând spre soare, de e greu să ne ținem după ea.
Ziceam că România nu e mereu și evident tricoloră de la un capăt la altul al curcubeului. Pentru că în noi sunt culorile. Discrete și cuminți ori dimpotrivă țipătoare.
Noi suntem tricolori pe noapte și zi. Noi suntem România. Nu e un dar, nu e datorie, nu e un drept. E un fapt.
Suntem și ne suntem așa. Nu doar acum, ci în fiecare zi.
Însă azi e 1 Decembrie.

La început a fost cuvântul. E venin și piatră cuvântul. E pâine și sare. E foc.
Uneori se oprește mirat lângă cuptor. În bucătărie. Se spune că dragostea trece prin stomac, iar sufletul, sofisticat în căutări, stă tihnit și huzurește.
Ne complicăm în căutări, suferim de scenarite migălos răsucite, dar în esență viața e simplă. Simplul se traduce în eleganță. Iar amintirile vin și ne îmbucă, ca și cum am fi niște mere coapte.

Foarte greu mă adun. E vara prea fierbinte? E ziua prea scurtă? Sunt gândurile niște rațe măcănitoare prea simpatice să se pună pe hârtie? Fie ce-o fi, mi-am zis. Nu mai las încă o zi să se ducă, că oricum se duc toate. Cum pui mâna pe ele se împrăștie, se topesc. Unde se duce timpul când se duce? Și ce-i cu graba asta pe capul lui? Într-o bună zi, când o să-l conving să stea cu mine la o cafea, după ce-o să-l întreb rotunjit: comment ça va? o să-l amețesc cu niște macarons, ori, dacă e la dietă o să-i dau zmeură din spatele casei… în fine. Când o să-l prind, îi voi explica niște chestii, așa, ca la elevii mei. În joacă, să priceapă și el. Am senzația că-l luăm prea în serios și de aceea el, marele copil al vieții, fuge rupând pământul ca gândul și ca vântul. Și nu-l ai că nu-l poți avea că e iubitul universal. Cum să nu-ți îndrăgești timpul tău personal, timpul finit la o viață în care iubești și râzi și scrii și te cațări pe pietre în munți și iar iubești.
Am zis că nu zic nimic? Păi nu zic. Doar că m-am întâlnit recent cu un cocoș cu personalitate de câine, care cântă într-un falsetto de tenor ratat. E înconjurat de niște coțofene de găini nurlii și moi. El e un desăvârșit gentleman, care le cheamă să ronțăie să-și păstreze nurii și pufoșeniile. Vezi bine că-i plac formele. E deci un bou, pentru că nu apreciază intelectul feminin cu piept plat ci formele rotunde ale consoartelor roșcate și blânde.
Nu. El e cocoș și sare pe orice intrus. Cântă un soi de cucurigu ca un lătrat de câine. Se ceartă și se înfoaie și are o personalitate de Grivei cu harem.

Acum concluzia ar fi că timpul e un soi de cocoș. Cred că aș putea demonstra acest lucru. 🙂