Ai mâncat vreodată o jumătate de măr, tăiată perfect în două cu un cuțit ascuțit? Ai privit vreodată o jumătate de cer, tăiată perfect în două de un avion? Știi despre ce vorbesc. Nu-i așa? Firește că știi, pentru că, la fel ca mine, ți-ai împachetat dorul în două valize și ai trecut oceanul. Și-ți trăiești în fiecare zi jumătatea de cer, având gândul la cealaltă jumătate, rămasă în țara părinților tăi.
Anii trec, zâmbetul rămâne, iar amintirile se adună buchet, recunoscătoare jumătăților tale de cer.
A fost odată ca niciodată un miez de om cu ochi albaștri. A crescut ca un vis și este una dintre persoanele mele favorite de pe planetă. Cu siguranță fetița pe care o iubesc cel mai mult. Ne-am cunoscut în împrejurări de iarnă. Eu o așteptasem nerăbdătoare. Iubesc copiii, cred că de aceea m-am făcut profesoară. Și ai tăi (extins și la cei din familie) ți se par minuni. Eu așa simt. Fiind mamă de băiat, venirea unei fetițe în familie era cam ca răsăritul unei flori în grădină. Se spune: cu o floare nu se face primăvară. Doar că există excepția de la regulă. Aia care e suficientă să aducă primăvara. Așa era și în cazul nostru, cu Isabela noastră. Îmi amintesc ca și cum ar fi fost ieri, deși au trecut mulți ani… Iarnă frumoasă la Cluj. Am intrat în apartamentul fratelui meu și am văzut niște ochi de peruzea, tiviți cu râs, ascunși după perdea. Era un miez de fată, dar avea rochiță și botoșei tip cizmuliță. Îți venea s-o îmbuci în lingură. Am privit-o ca pe un bibelou de mare preț, fără să îndrăznesc prea mare apropiere, să nu se sperie. Dar, în timp ce noi, cei mari vorbeam, m-am trezit cu mânuța ei în mâna mea. Magnet venise la mine, deși era la vârsta aceea super selectivă. Mama ei surprinsă: -Uite, Radu! Și ne-am împrietenit pe dată. Iar ea mi-a arătat brăduțul – glob cu glob. Apoi i-am învățat limba. Doar era fluentă în bebelușeasca ei: „Banca!!!” însemna că trebuie să mă ridic și să mă duc cu ea, să lăsăm restul lumii care era prezentă să se descurce fără noi. Doar aveam treabă: să ne jucăm sau să desenăm. Pui de om! Azi fată mare. Zile povești… De fapt ea e povestea. O poveste de fată frumoasă cu ochi albaștri, senini, cu dansul domesticit în unduiri, cu degetele pregătite de zbor și în desen, și în imaginat ori construit cuvinte. Numele i se asortează cu ființa. E muzical și delicat. Când trăiești la capăt de pământ, balanța pe care o are fiecare om la naștere se schimbă pentru tine. Valorile cresc mari, distanța fiind un fel de lupă a ceea ce ai lăsat acasă. Eu merg des și stau mult. Am două jumătăți, două acasă, la fel cum am două cetățenii. Și fiecare dintre ele e scrisă în cartea destinului, bine articulată la ceea ce sunt eu.
Drumul nu ți se pare lung, pentru că lumea ți-a devenit mică. Cu cât mergi mai mult, cu atât sfera se micșorează, până când ajunge cât o minge de ping pong. Kilometrii sunt o glumă. Opt mii. Whatever! Toronto e tomnatic – iarnă blândă ca o mâță – prin Kitchener se înfoaie dintr-odată, norii se bosumflă a ninsoare.
Când vezi morile de vânt știi că ești aproape de graniță. Te surprind de fiecare dată. Au ceva SF în mișcarea lor eoliană, rimând toate, una cu alta, boscorodind ceva în limba lor. O poezie? O incantație?
Treci podul pe la Sarnia. De fiecare dată te păcălești, încercând să faci fotografii când ești sus. Imaginea este ireală, e chiar o aroganță. Îți dă senzația că ești stăpânul unei lumi minunat de frumoase: două țări împărțite de apă. Însă, cumva, doar ochiul e privilegiat să cuprindă cu toate brațele de miriapod imaginea. Poza iese o fâsâială bâlbâită de linii întrerupte, având un albastru vag în fundal. Simți o undă de dezamăgire. Nu prea mult pentru că ajungi în vamă și uiți. Stai câteva clipe liniștită. Îți scoți ochelarii și-ți ții Kindle-ul pe genunchi, până când ofițerul vamal se convinge că tu ești în poza ta în pașaport. E simpatic. De fiecare dată e simpatic.
În State e la totul la fel ca în Canada. Cel puțin aparent. Cel puțin la orașele de pe graniță. Însă ceva în stomac îți spune altceva. Iar tu iubești starea asta de nomad, bucuria mică a evadării, drumurile lungi, depărtările.
Îți place, adori să pleci, dar ciudat, îți iubești și mai tare cuibul, pentru că e locul personalizat al întoarcerii tale. Pendulezi, ca un ac de ceasornic, într-o lume rotundă și mică, având în centru casa ta. Mașini și avioane te readuc la aceeași destinație primară: locul tău pe pământ.
Ce bine e acasă! Ce bine e să pleci unde te duc roțile!
Ajungi la hotel. Același. Peste tot în lume alegi același hotel. Ești ca acasă, indiferent de oraș, de țară. Variațiuni pe aceeași temă. Îți place că e curat, că are piscină și că nu-ți oferă surprize. E comod să știi ce te așteaptă. Știi până și ce vei avea la micul dejun. N-au roșii. N-au au niciodată legume. Au fructe.
Americanii nu consumă roșii la omletă.
Cumperi roșii.
Ai petrecut noaptea dintre ani pe avion. Previziunile astrale spun că vei călători tot anul. Te supui fericit. Călătorești.
De multe ori mă gândesc că vor veni zile în care dintr-un motiv sau altul, nu-mi voi permite casa în care locuiesc. Și atunci o iubesc și mai mult. Și mi se pare și mai frumoasă.
De multe ori mă gândesc că vor veni zile în care, dintr-un motiv sau altul, nu-mi voi mai permite drumurile pe care le fac. Și-atunci le prețuiesc și mai mult. Le simt și mai valoroase, și mai interesante, și mai spumoase și colorate.
De multe ori mă gândesc că vor veni zile în care, dintr-un motiv sau altul, vom pleca unii sau alții din viețile noastre. Și-atunci, cu disperată prețuire, iubesc și mai mult.
Privesc drobul de sare ce va cădea? Poate.
Însă va veni o zi la fel ca în copilărie când, cumva, ne-am jucat pentru ultima dată. Iar de a doua zi am fost adulți.
Am emigrat în țara frunzei de arțar în 2001, destrămată în fâșii mici, într-o încrâncenare de emoții contradictorii, venite abrupt și simultan în sufletul meu, fiind când copil al părinților pe care îi părăseam plecând atât de departe, când mamă a unui copil mic, față de care datoria și dragostea erau absolute, deci emigrarea era o bilă albă; când soție care-și urma biblic soțul inginer într-o țară de ingineri. Dar eram și profesoară de română (atât de profesoară!) care se trăda pe sine însăși renunțând nu la o meserie, ci la o menire. De mică știusem că voi deveni dascăl. Fără îndoieli, fără răzgândiri, fără neîncrederi. Îmi turasem motoarele în această direcție și mă simțeam bine în pielea mea, poziționată în fața catedrei, cu creta în mână, purtând conversații incitante cu elevii mei adolescenți.
Însă vârtejul de început de secol absorbea ca-ntr-un malaxor minți și inimi, născând compromisuri, pentru că planeta însăși părea a-și schimba coordonatele, iar românii înțelegeau mai bine ca niciodată verbul, în pofida substantivului. Istoria îndemna la acțiune, iar societatea tricoloră se modifica cu viteză. Ușile bătrânei Europe nu se deschiseseră încă, așa că emigrarea era o carte de joc rară. Cozile de la ambasadă demonstrau clar disperarea românilor care ar fi schimbat macazul sorții oricând și oricum.
Am plecat curioși la capătul lumii, eu stropind drumul cu praf de lacrimi, însă având promisiunea fermă a soțului meu că după trei ani ne vom întoarce.
Ai mei ne încurajaseră plecarea: „Avioanele zboară în ambele direcții”, influențați de valul general social care, la ora aceea, vedeau exodul sinonim cu tresele de general. Doar aleșii puteau face pasul, sita fiind deasă și exigentă. Ispita visului american și curiozitatea descoperirii altor tărâmuri se țineau de mână, așa că am zburat spre noua noastră viață și încrezători, și ușor inconștienți, și, mai ales, fără a ști că ruperea de viața noastră de până atunci era definitivă. „Ce voi face într-o țară de ingineri?”, mă întrebam eu, profesoara de română. Răspunsul avea să vină peste câteva luni când aveam să încep să predau limba română la școala din Waterloo, care s-a mutat după un an sau doi în Kitchener.
Privești ca-ntr-un album 3D, nisipurile mișcătoare ale ființelor care se perindă prin viața ta. Înveți că trebuie să te iubești ca să supraviețuiești traficului uman, crescut ca aluatul pe orice arteră existențială. Mic, te placi necondiționat. Mare, înveți circumstanțiala condițională și te placi mai puțin. Pentru că vine o zi când, în grădina ta gramaticală răsare comparația. Apoi neputința. Și puncte, puncte…
Autodidact, începi să zâmbești în alt fel. Cu gura închisă. Și îți lipești surâsul, ca untul întins pe pâine, pe ultima foaie de varză. Pe ultima… Aceea care se așază pe pământ – Pământ ești și în pământ te vei întoarce.
Sufletul îl păstrezi intact în miezul miezului, ca pe o umbră. Nu știi prea bine ce e, deși pe el îl simți cel mai tare. Visceral. Din punct de vedere științific are vreo douăzeci și patru de grame.
Îl păstrezi intact în miezul miezului. Pentru că realmente nu știi – deși încerci de la început și până la sfârșit – și nu îl poți analiza. Îl ascunzi ca pe umbră. Să nu-l pipăie mâini mercantile. Să nu ți-l ia pe nimic. Să nu despice firul în patru. Să nu te schimbe după chipul și asemănarea lor.
Apoi frunzele cad. Una după cealaltă. O vreme ești compos mintis, apoi îți trece precum gripa, odată cu primăvara în care îți cresc florile de măr până-n toamnă. Ți le crești singur, cu mâinile goale, într-un act de smerenie totală, la fel cum îți crești copiii. După aceleași dogme vechi de când lumea.
Vrei să te oprești atunci când crezi c-ai descoperit cercul, dar te învârți clișeic între punctele de referință cu litere mari ca un hamster pe running wheel. Ești, de prea multe ori, ermetic. Așa îți vine. În teorie e prudent să fii ermetic. Deși e riscul tău. Pocnești ușor și ești mult prea interpretabil. Crești pe verticală și te adapi din basme. Pe care le crezi. Cu tărie crezi în zâne și balauri, dar mai ales în Moș Crăciun. Volatile se duc undeva, se ascund în sertare.
Abia apoi răsar poveștile. Prima dată le asculți, apoi te încalți cu ele și le trăiești. În general, – cu foarte multe excepții de la regulă – binele învinge, iar tu pui pe masă liniștea cea de toate zilele ca pâinea scoasă din cuptor. Aburindă, dătătoare de destin, de rugăciune și de doruri. Îți alegi rolul după zi și după anotimp. Și după piesă. Pentru că drama îți curge prin vene de cele mai multe ori, deși, în afară de rarele momente de poezie psihedelic explodate și niciodată pe deplin explicate, trăiești epic folosind o punctuație general acceptată de societate. O punctuație regulamentară.
De obicei, joci popice. Rostogolirea bilei de bowling îți demonstrează că pământul e rotund, că tu ești activ și că, în general, există culoare și sunet.
Ai nevoie de aceste realități palpabile pe care ți le faci cuib într-o veșnică definiție a părților de simțire, pe care le aranjezi într-un confort relativ și o căldură intersectată morfologic de vocale și consoane înclinate minuscul, chiar dacă majusculele îți sunt inserate în propriul ADN ca un extra cromozom.
Punctul culminant e la milimetri de deznodământ. Când ninge.
(Articol apărut la ziarul Observatorul de Toronto – ediția tipărită)
O domniță, cât se poate de conațională, m-a tras de urechi. Desigur, la figurat și desigur, virtual. Spun domniță, deși habar n-am câți ani are, iar la profilul de FB n-are poză. Însă mi-a spus că e gravidă cu primul copil, de aici presupunerea mea că e o doamnă mai mică.
Nu e prima oară când cineva îmi pretinde ceva pe motive naționale. Acum, să nu crezi că aș fi vreo inimă rea, care întoarce spatele unui semen în nevoie, român el sau nu. Dimpotrivă. Însă când acest ajutor poate constitui un posibil deserviciu adus mie sau familiei mele, mă trag cu un pas înapoi. Și nu risc.
Îți spuneam mai demult cum, pe la începuturi, săream ca arcul când auzeam vorbindu-se românește și mă lipeam de vorbă ca guma de mestecat. După o vreme am înțeles că românul nu e chiar rara avis pe aici; comunitatea mioritică e generoasă. Și nu toți se bucură că sunt eu româncă și am chef de vorbă. Ba chiar unii, prinzându-se că ești de-al lor, o dau pe englezește. Experiențele sunt variate, oamenii diferiți. Și am învățat nu doar că aceeași tipologie se întâlnește la toate popoarele, dar și că pădurea cu uscăturile-i aferente e uniform distribuită pe globul pământesc. Sunt și români faini, așa cum sunt și canadieni faini. Și viceversa. În fine, domnița cu pricina, care e doar un exemplu aleatoriu – sunt convinsă că și tu ai avut genul acesta de experiențe – s-a ofuscat toată și, în scurta conversație de maximum cinci minute, a avut vreme să-mi reproșeze ferm insensibilitatea la faptul că e și gravidă, și nouă în Canada. Pe scurt, avea nevoie de ceva de la mine, însă îndeplinirea dorinței ei era condiționată de furnizarea unor documente pe care nu le putea obține din cauză că era nou venită. Eu, în opinia ei, trebuia să închid ochii și să accept, chiar dacă, pe termen lung, acest lucru mi-ar fi putut aduce prejudicii. Legea, în opinia ei, trebuia ocolită și ignorată în situația de față, pentru că, repet, ea era româncă. În plus una gravidă. Am încercat, cu empatie, să îi explic cum stă treaba, însă iritarea i s-a transformat în ironie, apoi în cuvinte grele despre mândria – sau lipsa ei – de a fi român. Am renunțat, în cele din urmă la dialog, lăsând-o în drumul dezamăgirilor ei naționale.
Întâmplarea în sine m-a lăsat cu un gust amar. Chiar dacă-i voi uita numele și cuvintele, va rămâne mirarea că unii oameni pot invada pe alții cu vorbele și nevoile lor, puse ca un pistol la tâmpla celorlalți, cu șmecheria de a scurta drumul regulilor și a ascunde sub preș legea.
Nu e nici prima, nici ultima întâmplare de acest gen. Până la urmă lumea în care trăim e o junglă, o pădure de lămâi, din care încercăm cu toții să facem limonadă. Uneori reușim. Alteori ni se strepezesc dinții, privim prin tunel, știind că luminița ne așteaptă la capăt, chiar dacă în anumite zile ea pare a se îndepărta precum Mecca. Însă speranța moare ultima.
Iar eu, la început de an, vă urez să fiți sănătoși și să aveți parte în viață de oameni ce poartă, nu neapărat stindardul tricolor, ci cel al respectului și corectitudinii. Ne iubim conaționalii. Dar omul bun e bun, indiferent de limba pe care o vorbește.
Azi e un frig cu zurgălăi. Am ieșit din casă cu intenții onorabile și gimnastice. Însă, după două sute de metri, cu ochii lăcrimând, m-am întors, lăsând eroismele pe altădată. Cum sunt sensibilizată de la răceala/gripa ce-o fi fost, am zis că fuga e rușinoasă, dar e sănătoasă. Fuga de la locul acțiunii. Că fuga-fugă e și mai sănătoasă și mai aprigă cardio și alte cele. În fine, sunt -11, dar cu vânt sunt -17. Satisfacția mea majoră e că în Kitchener e mult mai frig. Acu’ o să ziceți aia cu capra și cu iarba, dar jur că nu mă bucur de necazul bieților kitchener-ieni(?), însă încă retrăiesc senzația de mirată bucurie când am descoperit, după 13 ani de locuit în orașul cu pricina (și de îndurat severitățile hibernale), că Toronto e mai blând și vara, și iarna. Pentru mine a fost paradisiacă descoperirea. Și practic, am simțit Toronto ca pe o nouă emigrare, cea adevărată, pentru că în Kitchener mi-a plăcut pentru că m-am obișnuit, însă Toronto pentru mine e altceva. E vorba despre chimie, aceeași, pe care o simți și față de oameni. Am intrat să vă spun, ca de luni, așa, două vorbe la repezeală, fără un gând anume. Doar să vă urez să fiți bine, că viața e un bob de lacrimă cu două jumătăți egale. Ca ziua și noaptea. Lacrima bucuriei și lacrima supărării. Și-ntre ele se-ntinde, ca o bandă desenată, traseul sinusoidal al sorții noastre.
Bun. Sunt tot mucoasă. Și atunci când îmi încep propoziția, fie ea scrisă sau spusă, cu „bun”, înseamnă că nu e bun deloc. În primul rând mi-e dor de vacanță… Nu, n-a fost cea mai reușită. De fapt cred că a fost cam cea mai nașpa, dacă mi-e permis limbajul academic (țțț Dragoș).
De ce? În primul rând vremea a fost cu pitici pe creier. Nu știam că-n Varadero vânturile-și fac de cap în decembrie. Dar ne-am plimbat mult pe plajă – mult mai mult decât în vremuri bune, cu mult soare și valuri pașnice sau deloc. Am prins și două zile țesute cu ploaie de-aia mocănească. Dar am citit mult…
Și, frate, n-am avut net decât cu țârâita. Drept pentru care am stat departe de mulți umanoizi. Jellyfish (sună mai agresiv, Dragoș) la schimb și tot felul de monstruoșenii (licență lingvistică, Dragoș). Dar pauza de oameni e bună. Crede-mă pe cuvânt. Uneori (azi) prefer meduzele. 🙂 Te curentează cinstit.
Am revenit pe plaiurile adoptive cu dorul aferent. Puțin îmi pasă că e cu draci oceanul dacă atunci când deschid ochii dimineața văd imaginea de mai sus. Am revenit și m-am lovit de probleme, de neplăceri, ba și de un virus voinic ce mă aștepta cu brațele deschise. Păi nu mai bine fără net? Nici virusul n-a dat de mine în Cuba.
În altă ordine de idei, anul acesta am multe pe tavă. În primul rând vreau să termin o carte la care lucrez de ceva vreme. Nu știu ce-a ieși, dar e muncită…
Apoi, în afară de proiectele la care lucrez și diferite colaborări cu publicații din România și diaspora unde „activez” de mulți ani, vreau să intru mai mult în zona muncii mele directe cu autorul. Da, ați auzit bine. Nu cred că am spus aici, dar am început anul trecut un proiect foarte drăguț cu Silvia Tabor. Ce e super simpatic e că ambele suntem românce: una e în Taiwan, alta în Toronto. Observați coincidența literei T. Silvia are o minune de fetiță pentru care scrie povești. Protagonistă e fetița, Charlotte. Frumusețea e că aceste cărți sunt în română și în alte limbi. Eu fac traducere și redactare. Prima carte a apărut înainte de Crăciun. Sunt frumoase, amuzante, educative… e o bucurie să lucrez cu ele. Iar dacă aveți copilași în familie, faceți rost de ele. Transmit pozitivismul dulce al copilăriei noastre.
Cred că multe cărți se cer la lumină (pe când altele nu ar trebui publicate) și doresc să pun la bătaie experiența mea de scriitor/profesor/editor pentru a încuraja sau descuraja anumite proiecte literare. Așa că, dacă aveți nevoie, sunt aici pentru ajutor. Și, chiar dacă nu mai lucrez la SIONO pe moment, vă încurajez pașii înspre această editură, care se străduiește foarte mult pentru cititori.
Și în ultimul rând (azi), am nevoie de ajutorul vostru. Cred că v-am mai spus că obișnuiesc ca la fiecare început de an să dăruiesc două-trei cărți. În fiecare an am dăruit. Am lăsat în parc, în mall, am abordat direct pe stradă sau l-am rugat pe preotul de la biserica noastră să-l ducă pe „Andrei” la câțiva copii nevoiași. Anul acesta am fost departe de România. Așa că vă rog pe voi, dacă știți pe cineva care-și dorește din suflet să citească. Puteți fi și voi. Pentru mine dorința contează. La fel cum contează ca textul să fie citit. Nu vreau să arunc o picătură de apă într-o găleată, ci să fac un dar care să conteze. Deci, dacă mă puteți ajuta… vă rog. Cărțile sunt pentru România. Și, dacă vreți să îmi spuneți în particular, nu aici, adresa mea de e-mail e sava.toronto@gmail.com
Acasă, pe lângă felicitări dragi de Crăciun, casa împodobită de iarnă, cu brăduțul aferent, deși am fost plecați de sărbători, m-a cuprins călduros și un virusache. M-a luat parșiv și drăgăstos încă din aeroport. Mă aștepta cu covor roșu și temperaturi înalte. Cred că m-am îmbolnăvit în primele cinci minute de Canada. Dar până n-am picat în luptă, am reușit să fac niște ture în parcul pădure de lângă casa mea. Și ce-am văzut… ce m-a bucurat… ce vreau să împart cu voi e imaginea unui cardinal. Mi-s tare dragi și am senzația că aduc bine. Sunt iuți și aprinși, greu de captat în fotografie. Aduc bucurie scurt, apoi dispar ca și cum n-ar fi fost, ca niște flăcări ale speranței și vestirii de bine.
Să vă aducă bine, să vă aducă și vouă culoare, așa cum mi-au adus mie, la început de an. Pe fondul pădurii în sepia, roșul cardinal, mi-a adus primul zâmbet al lui 2024.
