• About

Sweet & Salty

Sweet & Salty

Category Archives: Bucăți de gând

De Dragobete iubește românește!

25 Monday Feb 2019

Posted by sweet & salty in Bucăți de gând, Din bucătăria mea, File de jurnal

≈ 24 Comments

 

52599286_2166480246999345_1401499548680978432_n

Dragostea. Câte haine îmbracă! Câte cuvinte consumă! Câte lacrimi, vise, speranțe! Câte cărți, câtă rupere. Câtă viață și câtă moarte!
E rațiunea noastră de a fi. Îi căutăm filonul. O sorbim, o dorim, o adulmecăm și culegem clipele ei rare.
Greșim. Dăm cu stângu-n dreptul și plătim iluzia.

Copilul se naște și întâlnește iubirea: brațele mamei, mirosul mamei, gustul dulce al sânului ei. Universul îl așteaptă. Copilul îl ia în posesie și-l cunoaște senzorial. Îl atinge, îl gustă. Se arde cu focul, se udă cu apa, cade și plânge, află că Moș Crăciun e poveste și așteaptă să crească mare, să-și îndeplinească visele, pentru că oamenii mari pot.
Apoi într-o zi se trezește adult și caută dragostea.
Lumea nu mai e mare, nu mai e nouă, iar iubirea e ici și colo, ascunsă în spatele stelelor. Dar dacă nu bați la ușa potrivită?

Fără iubire pământul e arid. Iarba e cenușie, soarele mușcă, iar apa nu e albastră. E doar udă.
Fără iubire, în față se întinde singurătatea, ca un deșert infinit. Iar geamul se deschide zilnic, obosit, spre o clepsidră prin care nisipul curge degeaba.
Omul caută. Uneori caută ca prostul pentru că nu pricepe cât de simplă e fericirea, cât de puțin are nevoie: de o mână în mâna lui. Și atât.

Azi a fost Dragobetele. Nu-l știam. Cum nu-l știam nici pe Mr. Valentin care se sărbătorește în aceeași lună. Sigur că ambii domni vin la pachet cu legende și rădăcini mitologice, dar eu personal nu i-am cunoscut și, când vin și bat la ușă, nu schimbă nimic în viața mea. Zâmbesc și mă amuz, la fel cum mă amuz când sunt alte zile ghidușe, găselnițe românești sau împrumutate de la alții, că noi sărbătorim tot. Nimic nu iertăm.
Dar tot ce e prilej de zâmbet și de poveste stă sub semnul lui: de ce nu? Îmi place ideea de sărbătoare, însă pe mine mă lasă rece și unul și celălalt.

Dar dragostea are multe file. Ne obosim degeaba să o explicăm, cu atât mai mult cu cât uneori e de o stupizenie fără seamăn. N-are logică. Ce contează o eventuală definiție? Importantă e secunda. Când ești bine.
Când ești liniște lângă omul care e lumea ta.

Am văzut sloganul: De Dragobete iubește românește! Ca și cum sufletul ar avea naționalitate. Iubim individual. Amprentăm unic omul, oamenii, într-o singură limbă: cea în care noi înșine suntem fluenți, iar limba aceea nu are nevoie de cuvinte ori dicționar.
Se spune că femeia româncă e frumoasă prin definiție. Eh! Discutabil zic eu. „Tăt ce-i citov îi cinaș” zicea bunica. În traducere liberă: tot ce-i sănătos e frumos și, până la urmă, frumusețea stă în ochiul privitorului, de aceea eu cred că românca ideală trebuie să fie bună gospodină și cam nebună. Așa cred eu. Să nu te plictisești cu ea și să te bucuri de micile clipe ale vieții. Chiar și cele culinare.

Pentru noi, pentru români, dragostea trece prin stomac. Când mergi acasă, ți se pun bucate alese pe masă și trebuie să te îndopi, ca să nu rănești sentimentele gospodinei: „Ioi, așe de bine o mâncat, că mie mi-o tihnit”. Auzi tu de tihna asta la canadieni, ori la americani? N-auzi. 😀
Și cum să te lase sufletul s-o faci să nu-i tihnească?
Dietă cumva? „Lasă dragu’ (mamii/mătușii etc.), faci tu dietă acasă, nu la mine!”

Azi Toronto e posomorât și bate un vânt să nu-ți scoți nasul afară. E de stat în casă la căldurică și prăjiturică. Dragobete? Păi nu-i în fiecare zi? 😀
Eu am avut o turmă de kiwi în cămară, așa că ieri, fără nici o legătură cu domnul care avea să bată pe la ușă să ne spună cum stăm cu dragostea, m-am dezlănțuit într-o tartă de fructe, cam verde. Special nu am combinat-o cu alte frumuseți zemoase. Am făcut un blat din patru ouă, că nu l-am vrut înalt. Când a fost gata l-am însiropat bine și am tăiat multe kiwi pe care le-am pus în strat gros. Am turnat deasupra o budincă de vanilie, din aceea la rece și, când totul a fost gata, m-am inspirat de la peisajul hibernal și am acoperit minunea cu o plapumă groasă de frișcă, pe model zăpadă toronteză (că în România am înțeles că e primăvară). L-am pus în frigider până a doua zi și vă garantez că, dacă domnul Dragobete ar fi venit în vizită, și-ar fi lăsat și tolbă și săgeți (în caz că e pe model Cupidon) și ar fi cerut a doua porție. Apoi s-ar mai fi gândit dacă mai iese să cupleze pe unii și pe alții.
Dar n-a venit, că o fi fost ocupat prin alte părți. Pierderea lui. 🙂

52608844_2166480220332681_7273591437206224896_n53075059_2166480190332684_2513204004494770176_n52598168_2166480283666008_1187337352427601920_n53016192_2166480316999338_8491391777188610048_n

Simplu: viață

15 Tuesday Jan 2019

Posted by sweet & salty in Amalgam, Bucăți de gând

≈ 17 Comments

x46
Un coș împletit, încărcat cu bune și rele, un coș din nuiele lucioase,
mustind primăvara din ele, un coș plin în care Dumnezeu conjugă verbul „a fi” la toate timpurile (întotdeauna la persoana a doua singular) și, când e plin, așază punctul.

Viață la prezent

09 Wednesday Jan 2019

Posted by sweet & salty in Amalgam, Bucăți de gând

≈ 27 Comments

Tags

cer, mâță, negociere, nuc, prezent, spaimă, speranță, stele, Univers, viață, viitor, vise

th

În ziua aceea toate visele se sparseră rând pe rând, ca niște baloane de săpun. Căci atât e viața, urlase ea cu spume, din toți rărunchii. Atât! O mizerie ieftină care „buf!”, se evaporă, râzându-ți în nas, că s-a terminat înaintea ta. Că tu nu ești gata să te duci. Dar cine te întreabă?
Urlase cu nervi, cu durere, cu spaimă. Apoi plânse pentru toată strada, pentru tot orașul, pentru toată umanitatea care mișuna mărunt și iritant în jurul ei, grăbindu-se în diverse undeva-uri fără sens și fără scop. Degeaba.
Plânse până nu-i mai rămase nici o lacrimă întreagă, iar sufletul se proțăpise jigărit, lipit de spate, ca o burtă flămândă.
Nu o durea nimic. Fizic era într-o formă excelentă, doar că se transformase brusc într-o piele întinsă de om tânăr, care înăuntru devenise gol. Se vedea pe sine ca la un soi de microscop întors înspre lăuntrul ei și se întreba: cum pot să moară oamenii, așa, pur și simplu?

Cum să fii dintr-o dată nimic? Era singurul lucru concret, pulsând în ea în loc de inimă, în loc de gânduri. Nimicul se lăbărța nerușinat de la un capăt la altul al minții ei. Dintr-o dată devenise nimic. Dintr-o dată…
Își conștientiza ființa, care mai avea extrem de puțin timp pentru a conjuga verbul „a fi” la prezent: ființă… a fi… sunt….

Și ar fi pufnit-o râsul ca la o glumă bună, dacă mușchii gurii n-ar fi uitat mișcarea aceea dulce-banală. Ea acum era un nimic întreg. Un gol perfect. O uscăciune în care nu încăpea nici măcar un gând.

Era un început de spirală. Că pornea din ea un soi de pâlnie ce se termina în Univers. Un Univers îmbrăcat într-o uniformă neagră, aliniat altor Universuri la fel de goale, de plate și negre. Goale și ele. Mărșăluind cadențat.

Nu-și putea permite nici măcar articol hotărât. Cum să râdă? Gest inutil, indecent.
Vedea. Înțelegea. Știa că se află la margine și e o aripă de furnică-n cădere. Talpa neagră a stelelor o călca în picioare, iar viața avea să meargă înainte, chiar și fără ea, chiar și atunci când verbul „a fi” se va stinge, apoi se va transforma într-o linie perfect paralelă cu inima ei, ca un soi de șină de tren.

Golul acesta, care i se înnodase parazit pe sub bărbie și o locuia, strâns împletit cu ADN-ul ei și cu fiecare celulă, impregnându-i toate gândurile, o făcea extrem de lucidă. Trecutul nu o interesa deloc. Prezentul, extrem de puțin, era pe ducă. Iar viitorul ieșise întreg din dicționar. Chiar dacă nu-i plăcea aritmetica, această simplă ecuație o înțepa în coaste, sufocând-o. Lipsa de aer și lipsa de timp se completau una pe alta într-un minus pe care ea îl ținea în brațe ca pe un imens glob de sticlă.

Și totuși nu va muri chiar azi, își spuse alb. Și nici mâine. Era aproape o certitudine, așa că începu o negociere măruntă, ca o florăreasă aflată la tarabă, în piața Muzeului. Nu! Azi, clar, nu moare! Și-atunci izbi cu piciorul în pământ, intrigată că doctorul acela, care-i comunicase, cu milă în privire, un diagnostic în cuvinte sofisticate, imposibil de reținut și de înțeles, pârându-i de fapt neputința organismului trădător, nu-i spusese singurul lucru important: că AZI ea nu moare.

Se ridică cu ochii la stelele acelea nepăsătoare, de pe cerul ei, unul din ultimele ei ceruri, strălucind rece, ca ochii ei reci, pentru că ea era un gol și golul e rece și negru.
Se ascunse iute sub o streașină, să n-o vadă stelele și luna, să nu o calce în graba lor de-a depăna timp. Și văzu o mâță cum se apleca atentă și moale spre o creangă rătăcită, aproape de perete. Și își dori să fie mâță, să aibă nouă vieți. Deși, ce-ar face cu-atâta viață? Eh! S-ar descurca ea.

Dar nu e mâță. E doar om. Și e doar acum. Are doar ziua asta. AZI. Deocamdată ajunge, se gândi ea gospodărește. Mâine vom mai vedea… Și se uită iar la mâță, ca la minunea lumii și a lunii, cum sare pe creanga nucului obosit de toamne târzii. Cum sare și nu cade, pentru că mâțele nu cad, își spuse adânc. Apoi se uită cu atenție la copac, constatând calmă că el, nucul, va locui mult mai mult decât ea pe pământ.

Și dintr-o dată golul ei gol nu mai fu atât de gol pentru că intraseră acolo o mâță și un nuc.
Și se gândi că poate oamenii nu mor. Poate se transformă-n copaci. Că n-or sta toți degeaba cu crengile trezite-n rugăciune către cer. Și buzele-i mijiră zâmbet, pentru că gândurile ei nu erau ale ei și nu avea sens să se gândească la mâțe și la copaci care-și cresc ramuri și frunze-n credință, când ea are de fărâmițat o singură zi: AZI.

Apoi fu obosită și adormi, deși n-ar fi vrut să doarmă. Însă visă nuci verzi și-o mâță ce torcea covoare de povești pe care ea pășea și, când răsări soarele, se trezi, uitând ce a visat. Și zâmbi, deși n-ar fi vrut să zâmbească, pentru că era inutil și indecent. Dar își spuse că e AZI. Și azi ea nu moare. Sigur nu moare azi. Poate mâine, dar azi are treabă.

Și fiecare zi începea la fel: se trezea cu răsărit de soare și se numea azi, iar ea, conștiincioasă, conjuga verbe, multe verbe. Toate militărește, numai la prezent. Și substantivele din jurul ei purtau cuminți articole nehotărâte, de om ce nu visează, pentru că are dicționarul știrb de viitor. Chiar de-ar fi îndrăznit să încerce vreun sfert de vis, l-ar fi mustit în șoaptă. Așa, ca o părere.

Și într-o zi a uitat pur și simplu că mâine s-ar putea să moară. Pentru că mâine era undeva în capitolul acela absent din dicționarul ei personal. Așa că nu-l vedea. Era ca și cum în spatele nucului s-ar fi ascuns un nor de ploaie nehotărât, ori un drob de sare ar fi fost așezat deasupra mâței. Ca în povestea lui Petrică și lupu’. Dar până să vină lupul, ea-și vedea de zilele acelea care nu aveau nume și nu locuiau în săptămâni ori luni. Erau niște gemene, toate, pe care le chema AZI și fiecare începea cu câte-o dimineață.

În altă zi s-a întâlnit cu medicul acela care-i pârâse, în cuvinte care sunau ciudat, organismul trădător. Dar privirea lui n-a mai fost tristă, ci mirată-n colț de zâmbet și miracol. Și ea a răspuns la toate întrebările lui neîntrebate. I-a spus că data zilei este AZI. Că mâțele nu pot să cadă de pe acoperișuri Că oamenii nu mor. Ei se transformă în copaci cu crengile trezite-n rugăciuni spre cer.

Apoi a așezat într-un sertar tot plânsul, frica și umbra nopților cu stele reci, iar cheia a aruncat-o și-a început să poarte în buzunarele blugilor doar zâmbete. Și diminețile i-au devenit prea pline, că erau multe de făcut și de aflat și de iubit. Așa a fost ea construită, cu râs și foi muiate-n soare. Iar verbele au început s-o strige cu gâtul întins, ca niște pui de păsări ce trebuiau hrăniți în fiecare zi din cele șapte, câte are săptămâna.
Și dintr-o dată, nimicul acela care o umpluse o vreme deveni un tot intens, un tot real, umflat în bucuria de-a trăi, de-a mirosi flori, de-a face jogging, de-a se iubi fierbinte în nopți incandescente și ude, frământată de brațe dragi. Brusc deveni centrul Universului, pentru că ea era un început de spirală. Un soi de pâlnie pornea din ea până-n Univers. Un Univers vesel, îmbrăcat în culori vesele, legat de alte Universuri, la fel de colorate și zălude. Dansând pe ritmuri de ploi și râsete și clipe. Încondeiate toate, ca un complot al veseliei, al chefului de viață.

E drept că furtuni se zbat în suflete și trupuri câteodată, dar oamenii sunt păsări cu aripi mari ce cresc sub pleoape. Zboară spre cer, visează și plantează flori. Și construiesc. Și strâng îmbrățișări. Iar când le vine vremea, devin copaci.

 

Român

01 Saturday Dec 2018

Posted by sweet & salty in Întâmplate sau nu..., Bucăți de gând, De prin viață...

≈ 24 Comments

puzzle-national-flag-canada-romania-concept-puzzle-national-flag-canada-romania-99056883

Sunt niște eroi. Voi nu știți. Cei care vedeți doar zona roz, ori dimpotrivă gri a diasporei, voi nu știți ce înseamnă să fii român pe românește într-o țară, oricare ar fi aia de pe glob. Nu știți ce înseamnă să construiești tricolor când, de multe ori, chiar conaționalii îți pun piedică și șfichiuiesc printre buze cu dispreț ce se întâmplă, bănuindu-te de scopuri ascunse.

O galerie de nume se distinge în diaspora canadiană, o galerie de nume luptă ca noi să avem mica noastră Românie și azi am să spun doar două vorbe despre editorul unui ziar din Toronto, care a preferat ca numele să-i rămână ascuns la umbra poveștilor pe care le tipărește.

Cei din GTA îl cunosc. E omul cu o inimă mare ce bate tricolor. E omul care de mulți ani susține cu drag și eleganță cultura noastră pe plaiuri arțariene. L-am cunoscut la ToRo Fest în realitate, deși publicam deja de o bună bucată în ziarul pe care îl patronează. A plecat de la târg cu geanta plină de cărți și cu o ghidușie copilărească în privire, a omului mai bogat pentru că, eu cred, a cumpărat cărți de la fiecare autor român prezent la festival.

Am mai spus că, dacă Dumnezeu te face român degeaba emigrezi, pentru că nucleul existenței mele e litera ce mi se zbate românește în suflet, chiar dacă „acasa” mea e pe strada DEPARTE, la capăt de lume. Cuvântul meu ajunge în multe puncte pe glob, la publicații pe care le iubesc.

Autori din diaspora își dezvăluie cuvântul și sensibilitatea în filele tipărite și/sau online ale ziarului românesc al metropolei canadiene.
Editorul ziarului, mesager al cuvântului strămoșesc îl poartă cu mândrie ca pe un stindard tricolor. Și ziarul apare, frumos organizat, în dulcele stil clasic, ascunzând între file și printre rândurile tatuate cu cerneală pe hârtie muncă, multă muncă, multe ore, multe gânduri, multă bunătate de român adevărat.

Toți postăm zilele acestea despre România noastră mare și frumoasă, toți ne punem ghirlande tricolore și îi urăm în fel și chip. E firesc pentru că toți suntem parte din ea, chiar și cei care ne trăim zilele la mii de kilometri. Suntem ai ei și e a noastră și sărbătoarea șade în casa noastră și la masa noastră. Căci e o vorbă, poți scoate românul din România, dar nu poți scoate România din român.

Sunt oameni cu nume rezonante pe care le știm cu toții, nume românești care scriu, ori pictează, ori cântă. Nume care excelează în diferite domenii și se iscălesc românește. Nume care organizează evenimente în comunitate, ori care aduc artiști din țară, ori și-au deschis afaceri și se zbat în țara asta frumoasă și plină de arțari.
Ei sunt sărbătoarea noastră de zi cu zi.

La mulți ani Românie de suflet, cu inima bătând pe tot globul pământesc!

This slideshow requires JavaScript.

Orașul cu nume Acasă

30 Friday Nov 2018

Posted by sweet & salty in Bucăți de gând

≈ 22 Comments

10
Nopțile orașului sunt împânzite de stele și luminițe electrice. Fulguie câteodată, iar CN Tower-ul clipește în diferite culori. E aproape vremea colindelor și fiecare dintre noi suntem câte un întreg format din două jumătăți perfecte: una plină cu amintiri de acasă, trecute-n bagajul minții și al sufletului. Cealaltă înspumată-n speranțe și planuri pentru zilele care urmează de mâine încolo. Și cu porția aferentă de dor.
Toronto, îmbrăcat în haine de sărbătoare, așteptând magia Crăciunului dragostei și bucuriei, a inimilor deschise ca niște felicitări de iarnă ninse cald de îmbrățișări. Toronto, surprins din Ontario Place într-o noapte voioasă, dar calmă.
PS. Eu pe cuvânt de pionier, ori ce vreți voi, că nu mă mai descurc cu timpul. Cred că mă apuc de prea multe. Voi? Ce mai faceți? Ce mai ziceți? Totul bine în patria voastră?  Dacă aveți niște timp extra, gen plictiseală, îl primesc cu recunoștință ca donație. 🙂

 

 

This slideshow requires JavaScript.

 

Curcubeul meu

08 Thursday Nov 2018

Posted by sweet & salty in Bucăți de gând, Geografie subiectivă..., Travel

≈ 12 Comments

Nu știu de ce asociez cascadei Niagara noțiunea de curcubeu. Sigur că m-o fi tulburat și înainte, de multe ori, coada lui mirobolant colorată, dar azi, adultul din mine asociază cele două imagini.
Poate la Niagara a fost primul curcubeu dublu care mi-a întins mâinile ori poate imaginea aceea m-a copleșit mai tare și am simțit pe pielea și inima mea, nuanțele de cer înviind din apă, stingând focul vreunei etape și uscându-mi ud lacrimile. Nu știu.

20101027091540_niagara-falls-double-rainbow

Cumva în curcubeu nu văd doar mesajul iertării, ci focul și apa, pământul și lemnul și piatra și aripi de suflete care se scaldă de păcatul de-a nu se fi bucurat de viață. Poate că Niagara m-a botezat și spovedit și binecuvântat cu aburi divini pe care, nu știu de ce, de fiecare dată îi simt sărbătoare. Acolo, în punctul acela de pământ, lângă o potcoavă de apă, unde sunt ori explodați magnolii, ori alte flori se îmbulzesc spre cer, ori e o toamnă princiară sau chiar și iarna construind coloane de cristal, acolo toate păcatele mi se dizolvă și se evaporă de sus în jos, ori de jos în sus. Niciodată n-am dat prea multă atenție unde se duc păcatele când se duc. Știu că eu rămân ca o coadă împletită în multe nuanțe de zâmbet și aripile-mi sunt brusc curate.

Iguazu+Falls+with+Rainbow
805

Am văzut și alte curcubeie, la alte cascade. În Brazilia m-a apucat plânsul înconjurată de cascade, aranjate ca și cum toți îngerii ar cânta la harfe în același timp pe aburi-diamant. Am plâns în mijloc de lume turtită de uimire, dar nimeni n-a văzut că produc și eu puțină apă, pentru că Iguacu Falls te transformă într-un ochi curcubeu. Ești curcubeul tău. Dar tot Niagara…

45146929_3215860251959344_8663016016046981120_n
45010802_569089773548635_8091124159758729216_n

La Montmorency Falls în Quebec am fost ultima oară. Altă minune și alt curcubeu și alt soare ghiduș ce se joacă ping pong cu bule de aer minuscule pe care le pictează color 3D.
Dar tot Niagara…
Acolo locuiește curcubeul meu personal. Care mă așteaptă în fiecare anotimp, în fiecare zi, în fiecare secundă.
Merg de multe ori și-mi răstorn neliniștile și-apoi rămân ca o coadă împletită în multe nuanțe de zâmbet și aripile-mi sunt brusc curate.

Double-Rainbow-Niagara-Falls

Curcubeul meu zâmbind iernii.

Naivitatea poartă aripi

25 Thursday Oct 2018

Posted by sweet & salty in Bucăți de gând, Fluturi și alte frunze...

≈ 30 Comments

44679948_2187300088181411_8810617648120332288_nCum poate fi un fluture altfel decât naiv? Se-ascunde. De toamnă se ascunde. În floare-și face casă.
Ori poate e confuz, crede c-aripile îi sunt petale, ori florile-s un soi de neamuri–fluturi?
Și-n fiecare an e pedepsit de iarnă. Îl arde. Înghețat îl arde iarna și-l înflorește-n fulgi de nea. Sau poate nu.

Naiv și fluture e omul. Aripile îi sunt cuvinte și se ascunde-n flori care sunt vorbe. Și-l arde. Vorba îl arde, când e doar vorbă. Îi cad petalele, că e minciună, nu e faptă. Înghețat îl arde adevărul și-l înflorește în fulgi de nea. Sau poate nu.

Minciuna trebuie iertată? Sau cine minte o dată minte și a doua și a cincea oară și e de neiertat?
Ori trebuie iertat, că a ierta e mai mult decât omenește, e chiar divin?
Ai fost mințit? Tu ai iertat?
(Întreb pentru un prieten 🙂 )

Avertisment

13 Saturday Oct 2018

Posted by sweet & salty in Amalgam, Bucăți de gând, File de jurnal, Geografie subiectivă..., Imagini...

≈ 10 Comments

20181009_181434_resize

Într-o lume alb-negru, ce se grăbește încet și numai după ce-și bea cafeaua fierbinte de dimineață, s-a pornit pe străzi doamna culorilor ruginite.
Știu, știu, știu! Mi se va spune: ce-ai soro cu toamna? Nu te lovește niciun anotimp așa zdravăn precum zăpăcita asta nehotărâtă și capricioasă. Ba e cald, ba e frig, ba e frunzoasă de bal, ba obscenă ținându-și într-o frunză… pardonul.

20181010_170958_resize

Răvășitoare. Profitând nebună de ultimele răsuflări de tinerețe. Cu forme coapte, aromate. Culori discrete ori stridențe, depinde de mood, nu-i așa? Cu păr pe moațe, ori zulufi ce se pierd creponați și pufoși în nori, dacă nu se răzgândește într-o răpăială nervoasă, ori romantică de ploi reci, ca să te cuibărești îmbrățișare.
Cu strofe duse de rândunici mici ce zboară-n stoluri simetrice. Ori cu soare tâmp ce e setat pe august de octombrie.

20181010_170323_resize

Perfectă. Cu forme rotunde. Colorată și pasională. Iubibilă prin nuci verzi și gutui parfumate galben. Năpustindu-se primăvăratic-nebună pe câte-o stradă, unde i se năzare ei că ar fi cam sepia. Vopsește fără discernământ tot ce prinde. Întomnează cald-roșiatic frunze, mașini, case, oameni, pisici și câini.

Azi pe strada mea s-a dat cod: lasă-mi toamnă pomii verzi!

 

3_resize
2_resize

Eu?

22 Saturday Sep 2018

Posted by sweet & salty in Amalgam, Bucăți de gând

≈ 10 Comments

yellow freesia painting

Azi mi-ai vorbit mov printr-o tufă de flori pictate-ntr-un colț de pădure. Ai adăugat discret cu galben punctuația. Te-am auzit clar:
– Va fi bine! ai accentuat convingător, iar tonul muzical al vocii tale a vibrat ca o orgă până-n creștetul capului, până la ultimul fir de păr.
Apoi mi-ai zâmbit și pădurea a devenit transparentă. Brusc a devenit transparentă, iar eu am devenit ușoară, ca și cum m-aș fi transformat într-o libelulă cu aripi verzi-transparente ca și pădurea.
– Minune ești! ți-am zâmbit și eu, iar tu m-ai privit cu privirea aceea care zice de fiecare dată: „copile, cu răbdarea treci marea!” și ai pus o frezie ca semn de carte. Era volumul pe care-l scriseseși despre și cu mine.
– De ce frezie? am întrebat, pentru că nu-mi puteam imagina o frezie uscată între două capitole din viața mea.
– Pentru că tu ești o frezie, mi-ai răspuns cu răbdare.
– Adică?
– Adică ești fragilă și ușor parfumată, nu ai țepi ca trandafirul, nu ești pe toate drumurile cum e garoafa, nu ești înaltă și spectaculoasă precum crinul, nici veselă și jucăușă, prietenoasă cum e toporașul, ori timidă, dar vai, atât de parfumată cum e lăcrămioara… Să nu mai vorbim de culoare. Ai o simplitate elegantă. Discretă. Ce mai tura-vura, ești frezie. Am zis!
– Nu te contrazic, însă, na! Sunt puțin uimită de comparația asta om-floare.
– Nu e o comparație. E o realitate. O conversie dacă vrei. Uită-te și tu: ți-am schimbat țara. Obișnuiai să cântărești în kilograme, acum o faci în pounds, măsurai în metri, acum o faci în inch, temperatura cuptorului îți era în Celsius, acum lucrezi cu Fahrenheit. E același lucru și cu oamenii. O simplă conversie.
– Frezie… spun gânditoare, privind parfumul degajat din cartea vieții mele, scrisă cu grijă, cu o cerneală violet. Un scris ușor înclinat, italic.
– Exact. Te-am desenat într-o joi dimineață, pe la zece fără zece. Era o sărbătoare de primăvară. Atunci am început să scriu cartea asta, mi-ai explicat și mi-ai arătat volumul gros pe care-l țineai cu drag în palmele mângâietoare.

Nu te-am întrebat ce e scris acolo. Pentru că eu cred în tine. Cred în pana și în inspirația ta. Îmi place să parcurg fiecare rând și fiecare capitol pe muzica pe care ai scris-o pentru mine, doar pentru mine.
Mă las dirijată, ca un arcuș de vioară ce râde ori plânge. Mă împiedic uneori de virgule, dar ești acolo de fiecare dată. Îmi întinzi mâna și mă ridici.
Și-mi dăruiești. În fiecare zi îmi dăruiești ceva, ca și cum în fiecare zi ar fi ziua mea.
Îmi șoptești la ureche, ca și cum aș fi un elev nepregătit scos la răspuns. Îmi spui ce să zic și ce să fac. E simplu. Trebuie doar să te ascult.
Tu mereu ai timp de mine, deși sunt doar o frezie. O frezie discretă, prea ușor parfumată, prea ușor colorată, aflată într-un câmp de flori culoare și parfum.

(text apărut și aici)

Punct cardinal al întoarcerii

21 Tuesday Aug 2018

Posted by sweet & salty in Amalgam, Bucăți de gând, File de jurnal

≈ 23 Comments

coffee-pound-cake

Îmi iubesc casa, deși m-am născut cu dor de ducă și mă duc. Tu știi că mă duc cât de des pot. Destinații exotice sau la o aruncătură de băț, nu contează. Omul drumului sunt. Dar aici pot fi regină, vrăjitoare, sclavă sau artistă. Doar să-închid ușa. E locul unde locuiește libertatea mea.

Da, vei spune, îți iubești casa, tu și restul de planetă. Ghici, degeaba se zice Home sweet home? Așa o fi. Dar cum fiecare simte că a lui e cea mai cea, așa-mi simt și eu cuibul. Nu-l construiesc din paie (n-ar fi o bună idee, locuind printre arțari), ci din culori și pasiuni și ustensile de bucătărie și pensule și cărți.
Și încăperi aerisite cu geamuri imense și spații clare, unde intră lumina și curățenia. Cu pereți albi, așa cum am văzut eu casele în California, unde aur curat de soare se prelinge din grădinile-nflorite rai.
Aici tablourile mele explodează din baza albă, îndrăgostind de două ori ochiul, pentru că altfel țâșnește culoarea când e cuprinsă de nonculoare. Nuanțele țipă, te iau de mână și te invită să visezi și să valsezi lângă ele. Și totul e păcăleală, totul din cauză de alb.

Casa mea se află pe strada cu nume Departe. Ferestrele dinspre grădină vorbesc în fiecare an cu patru pomi ce îmblânzesc aceeași primăvară pe care-o dezbracă toamna. În culise, iarna stă la pândă, dar în general pomii se descurcă binișor, mai ales gutuiul care e bilingv ca și noi. Cred că și mărarul, dar el e neserios și nu poți pune prea multă bază în ce spune. E un fel de zumzet verde, nehotărât, crescut cu entuziasm, de trebuie să-l tai cu foarfeca, să nu se creadă floare.
Casa e vie, dar cam sucită, pentru că niciodată nu-i bate inima în aceeași cameră. În bucătărie țâșnește în arome care lustruiesc în dragoste fiecare latură a cuvântului acasă. Se aprinde în declarații cuminți în limba română cu nume ochioase de clătite, plăcinte ori gogoși. Dar i se întâmplă la fel de cald și de pașnic să se întindă-n tăvi de muffins ori bana bread. Dublă cetățenie, ți-am zis, are casa mea.

Acum să nu crezi că de sărbători nu stă cu mâna la chipiu, salutând tricolor sarmalele și cozonacul. Da-n zilele obișnuite e mai modestă, mai cumsecade. Așa, ca azi, când în bucătărie, în cuptor se coace o banana bread și toată casa trage aer în piept să-i intre prin toți porii aroma de chec parfumat, făcut din trei banane și un ou bătut, 1/3 c unt topit, 3/4 c zahăr, 1 1/2 c făină, 1 linguriță bicarbonat de sodiu și-un pic de sare. Și-o linguriță de vanilie. Esență. E una din formulele mele magice, dar ți le spun și ție.

Și, crede-mă: nimic nu e mai acasă decât o felie aburindă de chec, cu o cafea și o poveste cu zâmbet. Aici e. Punctul cardinal al tuturor întoarcerilor mele. În casa de pe strada cu nume Departe, unde în bibliotecă e, sau era, un dicționar în care clătita, ori gogoașa și alte dulciuri se convertesc  ușor în culori și catrene, în umbre de zâmbet și povești lungi.

Ai să te miri, dar nu e de mirare. Aici, acasă, e punctul cardinal al tuturor întoarcerilor mele.

Articol apărut inițial aici. 

← Older posts
Newer posts →

Categories

  • A fi scriitor (4)
  • Amalgam (126)
  • Întâmplate sau nu… (47)
  • Bucăți de gând (98)
  • Catchy (15)
  • Concurs (17)
  • De prin viață… (22)
  • Din bucătăria mea (18)
  • File de jurnal (148)
  • Fluturi și alte frunze… (101)
  • Geografie subiectivă… (93)
  • Imagini… (43)
  • Lume color (10)
  • pași (30)
  • Sava-rine (30)
  • Travel (37)

Arhive

Recent Posts

  • 1 Decembrie pe românește
  • Pași
  • Toți oamenii pleacă
  • ?
  • foc

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 1,077 other followers

Authors

Em Sava

Em Sava

Categories

  • A fi scriitor
  • Amalgam
  • Întâmplate sau nu…
  • Bucăți de gând
  • Catchy
  • Concurs
  • De prin viață…
  • Din bucătăria mea
  • File de jurnal
  • Fluturi și alte frunze…
  • Geografie subiectivă…
  • Imagini…
  • Lume color
  • pași
  • Sava-rine
  • Travel

Jurnal

  • A fi scriitor
  • Amalgam
  • Întâmplate sau nu…
  • Bucăți de gând
  • Catchy
  • Concurs
  • De prin viață…
  • Din bucătăria mea
  • File de jurnal
  • Fluturi și alte frunze…
  • Geografie subiectivă…
  • Imagini…
  • Lume color
  • pași
  • Sava-rine
  • Travel

Blog at WordPress.com.

Cancel