Category Archives: File de jurnal

Special

17 Saturday Feb 2024

Posted by in A fi scriitor, File de jurnal

≈ 8 Comments

Dacă te întrebi ce e cu poza asta, gândindu-te că iar scriu despre cărțile mele, îți voi spune că această carte are ceva special. Desigur că fiecare carte are ceva special, însă aceasta din fotografie este specială prin locație. Dacă te uiți cu atenție, vezi pe cotor o mică etichetă albă. Asta înseamnă că aparține unei biblioteci. Am să-ți spun că fotografia e făcută de scriitoarea Paulina Popescu, care a împrumutat cartea de la biblioteca centrală din Kitchener.

„Azi de Ziua lecturii citesc cartea Orizuru de Em Sava, pe care o puteți gasi la KPL. Este o carte spumoasă, răcoritoare de nuvele, cu portrete bine conturate, întâmplări haioase și un stil delicios,” spune Paulina.

Jurnal cu drum

14 Wednesday Feb 2024

Posted by in A fi scriitor, Amalgam, Bucăți de gând, File de jurnal, Travel

≈ 14 Comments

Drumul nu ți se pare lung, pentru că lumea ți-a devenit mică. Cu cât mergi mai mult, cu atât sfera se micșorează, până când ajunge cât o minge de ping pong. Kilometrii sunt o glumă. Opt mii. Whatever! Toronto e tomnatic – iarnă blândă ca o mâță – prin Kitchener se înfoaie dintr-odată, norii se bosumflă a ninsoare.

Când vezi morile de vânt știi că ești aproape de graniță. Te surprind de fiecare dată. Au ceva SF în mișcarea lor eoliană, rimând toate, una cu alta, boscorodind ceva în limba lor. O poezie? O incantație?

Treci podul pe la Sarnia. De fiecare dată te păcălești, încercând să faci fotografii când ești sus. Imaginea este ireală, e chiar o aroganță. Îți dă senzația că ești stăpânul unei lumi minunat de frumoase: două țări împărțite de apă. Însă, cumva, doar ochiul e privilegiat să cuprindă cu toate brațele de miriapod imaginea. Poza iese o fâsâială bâlbâită de linii întrerupte, având un albastru vag în fundal. Simți o undă de dezamăgire. Nu prea mult pentru că ajungi în vamă și uiți. Stai câteva clipe liniștită. Îți scoți ochelarii și-ți ții Kindle-ul pe genunchi, până când ofițerul vamal se convinge că tu ești în poza ta în pașaport. E simpatic. De fiecare dată e simpatic.

În State e la totul la fel ca în Canada. Cel puțin aparent. Cel puțin la orașele de pe graniță.
Însă ceva în stomac îți spune altceva. Iar tu iubești starea asta de nomad, bucuria mică a evadării, drumurile lungi, depărtările.

Îți place, adori să pleci, dar ciudat, îți iubești și mai tare cuibul, pentru că e locul personalizat al întoarcerii tale. Pendulezi, ca un ac de ceasornic, într-o lume rotundă și mică, având în centru casa ta. Mașini și avioane te readuc la aceeași destinație primară: locul tău pe pământ.

Ce bine e acasă!
Ce bine e să pleci unde te duc roțile!

Ajungi la hotel. Același. Peste tot în lume alegi același hotel. Ești ca acasă, indiferent de oraș, de țară. Variațiuni pe aceeași temă. Îți place că e curat, că are piscină și că nu-ți oferă surprize. E comod să știi ce te așteaptă. Știi până și ce vei avea la micul dejun. N-au roșii. N-au au niciodată legume. Au fructe.

Americanii nu consumă roșii la omletă.

Cumperi roșii.

Ai petrecut noaptea dintre ani pe avion.
Previziunile astrale spun că vei călători tot anul.
Te supui fericit.
Călătorești.

PS: La noi cerul e foarte aproape de pământ.

Lămâi îngândurate

01 Thursday Feb 2024

Posted by in Bucăți de gând, File de jurnal

≈ 21 Comments

De multe ori mă gândesc că vor veni zile în care dintr-un motiv sau altul, nu-mi voi permite casa în care locuiesc. Și atunci o iubesc și mai mult. Și mi se pare și mai frumoasă.

De multe ori mă gândesc că vor veni zile în care, dintr-un motiv sau altul, nu-mi voi mai permite drumurile pe care le fac. Și-atunci le prețuiesc și mai mult. Le simt și mai valoroase, și mai interesante, și mai spumoase și colorate. 

De multe ori mă gândesc că vor veni zile în care, dintr-un motiv sau altul, vom pleca unii sau alții din viețile noastre. Și-atunci, cu disperată prețuire, iubesc și mai mult.

Privesc drobul de sare ce va cădea?
Poate.

Însă va veni o zi la fel ca în copilărie când, cumva, ne-am jucat pentru ultima dată.
Iar de a doua zi am fost adulți.

Infinitul nostru e finit.


Vacanța cu mama

24 Wednesday Jan 2024

Posted by in A fi scriitor, File de jurnal, Observatorul

≈ 9 Comments

Tags

, ,

Cordonul ombilical dintre mamă și făt nu se desprinde niciodată definitiv. Inițial mama simte fiecare durere a copilului smuls din trupul ei. Apoi vine rândul copilului să se împletească el cu suferințele mamei, al cărei corp trădător își spune cuvântul, întins literă cu literă pe ancora apăsătoare a timpului. Sufletul e puternic, dar trupul duce rugina anilor, deveniți grei și înceți. Ciclicitatea este absolută, iar mama devine un fel de copil al propriului copil.

Scriu dintr-o Cuba turcoaz-paradisiacă, un fel de răsplată a românului trăitor în Canada. Plecând din țara lui Eminescu, am luat în brațe iarna lungă și aspră, însă ne-am făcut obiceiuri noi, concretizate în vacanțe la soare, mici escapade din răcoarea arțariană. Nisipul e alb, Atlanticul își deschide brațele cald-înspumate înspre turiști, iar eu mă bucur că Dumnezeu mi-a dăruit oportunitatea de a fi acum și aici cu mama. I-aș lua în brațe toate durerile și le-aș ascunde în ocean, aș așeza prag de corali între ea și ele, ca zâmbetul ei să nu fie niciodată umbrit de amăreala lor.  Dar mama surâde în orice moment, chiar dacă buzunarele îi sunt pline de analgezice. Albastrul privirii ei e mai frumos decât întinderea de apă cubaneză, iar abc-ul durerii i-l citesc în ochi, chiar și atunci când nu recunoaște că suferă. Se bucură de vegetația luxuriantă, de temperatura de catifea, de valurile calde și înspumate, dar mai presus de orice, de timpul pe care-l petrecem amândouă, construind amintiri. Ne fotografiem reciproc – e frumoasă mama –, iar eu aproape că nu mă recunosc în pozele pe care mi le face, atât de cameleonică sunt. 

Dragostea ei îmi pune pe chip trăsături din copilărie și realizez că, atunci când o privesc, devin pur și simplu copilul ei, mai mult decât sunt mama copilului meu, soția soțului meu, sora fratelui meu, prietena prietenilor mei sau mai știu eu ce ipostaze sociale aș putea îmbrăca.

Conștientizez că durerea face parte din noi, că frumusețea vieții are sub masă umbre, că toți avem probleme și suferințe mari și mici, însă aș lua în pumn și strivi tot ce o supără pe mama. 

Cuba mea de acum are o săptămână: șapte zile minunate, fiecare purtând în capsula ei comori de secunde care ne hrănesc sufletul și mintea. Netul e îngrozitor. Dar până și asta e o bilă albă pentru vacanța noastră, pentru că, izolate de stupul online-ului, suntem deținătoarele unor zile lungi, pline de noi două, pline de poveștile noastre, pline de mirările și bucuria întreagă cu gust de mango și de papaya, cu pauze lungi de cafea și cu tihna verii din țara verii.  

E atâta liniște și firesc în ritmul încet al orelor cubaneze, încât avem senzația că suntem într-o altă lume, una în care nimeni nu se grăbește – o lume unde, ar zice Preda, timpul are infinită răbdare cu oamenii. Zâmbetul localnicilor are aceeași temperatură ca cea din termometre, indiferent de unde vii, ce vârstă ai, sau cum te cheamă. Secolul vitezei nu pare să-i fi afectat pe cei de aici. Lentoarea și gustul estival sunt răscolite doar de bătaia de inimă a oceanului, răzvrătit câteodată, însă blând și călduț ca apa de ceai de cele mai multe ori.
Iar eu, în tandem cu Atlanticul, sunt o tresărire, o emoție, conștientă de faptul că trăiesc unul dintre cele mai frumoase momente ale vieții mele: o vacanță cu mama. 

Varadero, noiembrie 2023 – Articol pentru Observatorul de Toronto

Work-in-progress

19 Friday Jan 2024

Posted by in Amalgam, Din bucătăria mea, File de jurnal

≈ 16 Comments

Tags

,

Nu e ceea ce vă gândiți. Adică nu e vorba de ceva care implică scrisul. Pentru că am decis ca o zi pe săptămână să stau cât pot (nu de tot) departe de ecrane. Exceptând cel din bucătărie care-mi bâzâie ceva în urechi, pentru că am nevoie de fond sonor. Tăcerea mă tace și nu-mi aduce liniște. 🙂
Deci cum ziceam, am trecut o fugă pe aici și, așa cum v-ați prins, azi m-am autoplasat (nu există cuvântul, dar am nevoie de el) la coada cratiței.
Am făcut o tocăniță de ciuperci nu ca o poezie, ci ca un roman bun. Ține de saț. Acum lucrez concomitent la o salată bestială, care creează dependență (pun rețeta la final) și niște prăjiturele, dar aici nu am prea mult merit (în acest moment) pentru că de Crăciun am făcut mai mult aluat și am pus o parte în congelator.
L-am dezghețat, îl întind, îl fac cerculețe (nu forme ca la sărbători) și pe jumătate fac un fel de glazură, apoi le lipesc cu dulceața de zmeură. Apoi le ascund în cămară, la rece, și le scot din pălărie duminică – sunt mai bune dacă stau un pic să se gândească.

Apropo de statul departe de ecrane. În ultima scurtă perioadă de timp, am decis să fac un pic de curățenie, niște schimbări de care aveam nevoie. Așa că m-am retras concomitent din mai multe proiecte, alegând să investesc capitalul meu de timp în ceea ce îmi place, am învățat să zic și nu. Nu zic că voi avea un comportament exemplar față de persoana mea de acum înainte și că voi alege doar ceea ce îmi convine, pentru că viața nu se poate fără compromisuri, dar eu consider că și dacă măcar o parte de stres va fi eliminat și voi avea ceva mai mult timp, tot va fi bine.

Vedeți, țara arde și baba se piaptănă. Aluatul mă strigă, dar eu am pus mâna pe tastatură și stau de vorbă cu voi. Și știți și voi faza cu vorba lungă…

Pun niște poze să vedeți și voi.
De asemenea vă anunț, poate că vă interesează, că SIONO scoate o antologie pentru luna martie. Se pot trimite texte până la sfârșitul lunii. Pun poză și cu informații.
Eu am anunțat că particip, dar încă nu am scris text.

Acum mă strigă aragazul.
Azi frig. Mai frig ca ieri. Are mai multe grade generalul. 🙂

Varză ( o jumătate de varză mică) –
Castraveți (2-3 mici sau unul mare)
Se taie mărunt (varza se lasă puțin cu sare, timp în care eu vă scriu)
———————————–
Dressing:
1 legătură de pătrunjel
zeama de la o lămâie
2-3 căței de usturoi
2 linguri de ulei
1 lingură sirop de agave/sirop de arțar/miere
sare
fulgi de ardei iute
o mână de nuci/alune/migdale
un pic de apă
Toate acestea se pun la blender, se amestecă cu varza și castraveții

PS: E cam anapoda anunțul editurii între aluaturi, dar acum trebuie să fug. 🙂
Și nu e poza mea aia cu salată. Am luat-o de pe Instagram. Dar salata e bună rău.

Înainte de cafea

18 Thursday Jan 2024

Posted by in A fi scriitor, De prin viață..., File de jurnal, Promisiuni

≈ 8 Comments

Abia ce m-am trezit, nici cafeaua n-am avut timp să o fac, și „Promisiunile” mele m-au trezit ocoșe de pe două postări feisbuciste. În ordine cronologică: Librăria Elstar din Câmpina și De-ale Dianei, pagină alimentată de scriitoare Diana Elena Gole.
Diana zice:
I-am provocat pe oamenii mișto din grupul de cititori ai blogului la un Reading challenge. Provocarea lunii a fost să citim un autor român contemporan, iar eu am ales să o citesc pe una dintre scriitoarele mele preferate: Em Sava ❤️

Promisiuni pe o frunză de arțar e o poveste dulce-amară, care se desfășoară pe două planuri. În prezent o avem pe Thea, o elevă excepțională, crescută de bunica maternă și ținta glumelor colegilor ei.
În celălalt plan ne este prezentată povestea de iubire a lui Matei și Ingrid. O iubire imensă redusă la… durere de către regimul comunist și orgoliile părintești.
Pe mine m-a cucerit de la primele rânduri, romanul e scris cu o gingășie aparte, molipsitoare. Pe Thea nu ai cum să nu o iubești, iar iubirea cu iz de Romeo și Julieta a părinților ei are acel factor atemporal, care determină cititorul să o înțeleagă și să rezoneze cu ea, indiferent de vremuri.

Pe de altă parte, librăria Elstar, deși e în Câmpina și n-ai zice că e big deal din punct de vedere geografic, e o vitrină extrem de valoroasă, bătând ușor alte librării cu nume sonor. Doamna, proprietara librăriei, organizează evenimente literare de excepție și demonstrează că, practic, oriunde poți să faci orice. Elstar nu doar că luminează numele orașului – cine merge la Câmpina fără să viziteze librăria? -, dar ridică ștacheta multora. În consecință, se întâmplă chestii și se vând cărți.

Știu, o să ziceți că sunt prozaică și că ar trebui să stau la locul meu printre norii muzei, însă nota unei cărți e dată de cititori și de cifrele de vânzare.
În rest, frig cu dințișor – din casă pare chiar cald, pentru că e un soare din acela nesimțit, care nu-i doar lățit pe toată canapeaua cerului, dar se și împinge prin ferestre.
Însă eu sunt fată deșteaptă și am văzut că vânticelul (nu știu de ce-l diminutivez) te face să simți -12.

Da, mai seacă azi. Și iar despre cărți? Păi ce să fac dacă asta respir și inspir?
„Ele e veața mea”, cum ar zice poetul. 🙂

Luni

15 Monday Jan 2024

Posted by in A fi scriitor, Amalgam, Bucăți de gând, File de jurnal

≈ 19 Comments

Azi e un frig cu zurgălăi. Am ieșit din casă cu intenții onorabile și gimnastice. Însă, după două sute de metri, cu ochii lăcrimând, m-am întors, lăsând eroismele pe altădată. Cum sunt sensibilizată de la răceala/gripa ce-o fi fost, am zis că fuga e rușinoasă, dar e sănătoasă. Fuga de la locul acțiunii. Că fuga-fugă e și mai sănătoasă și mai aprigă cardio și alte cele. În fine, sunt -11, dar cu vânt sunt -17.
Satisfacția mea majoră e că în Kitchener e mult mai frig.
Acu’ o să ziceți aia cu capra și cu iarba, dar jur că nu mă bucur de necazul bieților kitchener-ieni(?), însă încă retrăiesc senzația de mirată bucurie când am descoperit, după 13 ani de locuit în orașul cu pricina (și de îndurat severitățile hibernale), că Toronto e mai blând și vara, și iarna. Pentru mine a fost paradisiacă descoperirea. Și practic, am simțit Toronto ca pe o nouă emigrare, cea adevărată, pentru că în Kitchener mi-a plăcut pentru că m-am obișnuit, însă Toronto pentru mine e altceva. E vorba despre chimie, aceeași, pe care o simți și față de oameni.
Am intrat să vă spun, ca de luni, așa, două vorbe la repezeală, fără un gând anume.
Doar să vă urez să fiți bine, că viața e un bob de lacrimă cu două jumătăți egale. Ca ziua și noaptea. Lacrima bucuriei și lacrima supărării.
Și-ntre ele se-ntinde, ca o bandă desenată, traseul sinusoidal al sorții noastre.

Azi e marți

09 Tuesday Jan 2024

Posted by in A fi scriitor, Amalgam, Bucăți de gând, File de jurnal, Geografie subiectivă...

≈ 28 Comments

Tags

, , ,

Bun. Sunt tot mucoasă. Și atunci când îmi încep propoziția, fie ea scrisă sau spusă, cu „bun”, înseamnă că nu e bun deloc. În primul rând mi-e dor de vacanță… Nu, n-a fost cea mai reușită. De fapt cred că a fost cam cea mai nașpa, dacă mi-e permis limbajul academic (țțț Dragoș).

De ce? În primul rând vremea a fost cu pitici pe creier. Nu știam că-n Varadero vânturile-și fac de cap în decembrie. Dar ne-am plimbat mult pe plajă – mult mai mult decât în vremuri bune, cu mult soare și valuri pașnice sau deloc. Am prins și două zile țesute cu ploaie de-aia mocănească. Dar am citit mult…

Și, frate, n-am avut net decât cu țârâita. Drept pentru care am stat departe de mulți umanoizi. Jellyfish (sună mai agresiv, Dragoș) la schimb și tot felul de monstruoșenii (licență lingvistică, Dragoș). Dar pauza de oameni e bună. Crede-mă pe cuvânt. Uneori (azi) prefer meduzele. 🙂 Te curentează cinstit.

Am revenit pe plaiurile adoptive cu dorul aferent. Puțin îmi pasă că e cu draci oceanul dacă atunci când deschid ochii dimineața văd imaginea de mai sus. Am revenit și m-am lovit de probleme, de neplăceri, ba și de un virus voinic ce mă aștepta cu brațele deschise.
Păi nu mai bine fără net? Nici virusul n-a dat de mine în Cuba.

În altă ordine de idei, anul acesta am multe pe tavă. În primul rând vreau să termin o carte la care lucrez de ceva vreme. Nu știu ce-a ieși, dar e muncită…

Apoi, în afară de proiectele la care lucrez și diferite colaborări cu publicații din România și diaspora unde „activez” de mulți ani, vreau să intru mai mult în zona muncii mele directe cu autorul. Da, ați auzit bine. Nu cred că am spus aici, dar am început anul trecut un proiect foarte drăguț cu Silvia Tabor. Ce e super simpatic e că ambele suntem românce: una e în Taiwan, alta în Toronto. Observați coincidența literei T. Silvia are o minune de fetiță pentru care scrie povești. Protagonistă e fetița, Charlotte. Frumusețea e că aceste cărți sunt în română și în alte limbi. Eu fac traducere și redactare. Prima carte a apărut înainte de Crăciun. Sunt frumoase, amuzante, educative… e o bucurie să lucrez cu ele. Iar dacă aveți copilași în familie, faceți rost de ele. Transmit pozitivismul dulce al copilăriei noastre.

Cred că multe cărți se cer la lumină (pe când altele nu ar trebui publicate) și doresc să pun la bătaie experiența mea de scriitor/profesor/editor pentru a încuraja sau descuraja anumite proiecte literare. Așa că, dacă aveți nevoie, sunt aici pentru ajutor. Și, chiar dacă nu mai lucrez la SIONO pe moment, vă încurajez pașii înspre această editură, care se străduiește foarte mult pentru cititori.

Și în ultimul rând (azi), am nevoie de ajutorul vostru. Cred că v-am mai spus că obișnuiesc ca la fiecare început de an să dăruiesc două-trei cărți. În fiecare an am dăruit. Am lăsat în parc, în mall, am abordat direct pe stradă sau l-am rugat pe preotul de la biserica noastră să-l ducă pe „Andrei” la câțiva copii nevoiași. Anul acesta am fost departe de România. Așa că vă rog pe voi, dacă știți pe cineva care-și dorește din suflet să citească. Puteți fi și voi. Pentru mine dorința contează. La fel cum contează ca textul să fie citit. Nu vreau să arunc o picătură de apă într-o găleată, ci să fac un dar care să conteze.
Deci, dacă mă puteți ajuta… vă rog. Cărțile sunt pentru România. Și, dacă vreți să îmi spuneți în particular, nu aici, adresa mea de e-mail e sava.toronto@gmail.com

Mulțumesc

Jurnal de luni

08 Monday Jan 2024

Posted by in A fi scriitor, Amalgam, File de jurnal, Geografie subiectivă..., Imagini..., Lume color, Travel

≈ 23 Comments

Tags

,

E luni, iar eu iubesc zilele de luni. 

Convențional pentru unii, obositor pentru alții, începutul de săptămână creează în mintea mea o bucurie proaspătă, născătoarea unei energii uriașe. Însă dulce, ca o licoare cristalină ce-mi infuzează cu oxigen venele, scrisul mă fură. Puțin, doar puțin să scriu… Nou document, luni, cafea… ce stare de bine! 

Am dormit mult în ultimele trei zile. Știu că vina o poartă NyQuil-ul luat după indicațiile doctorului, însă mi-am încurajat trupul: dormi, e bine că dormi, te refaci. Nu ești martorul mucelilor absolute, care îți scutură bine fiecare atom. Dormi și păcălești. Bravo ție! Virusul n-are cu cine lupta și se retrage plictisit. E leșinat, se târâie cât poate, apoi pocnește de singurătate, indignat că nu-l bagă nimeni în seamă. 

Acoperișurile caselor sunt albe, zăpada pudrează grădina, iar eu scriu. 

Am pus muzică ambientală. N-am dat importanță când am ales-o, dar m-a trezit din armonia aceea calmă și liniară, căreia nu-i dai atenție, la fel cum nu dai atenție aerului, niște sunete dulce-ascuțite. Am ridicat ochii din laptop înainte ca logica să percuteze gândul. Păsările. Păsările din resorturile caraibiene. Negre și sfătoase, punctând casnic din cuiburile lor, ascunse prin palmieri, liniștea dimineților turcoaz. Primul meu gest dimineața: tras draperiile, ieșit pe balcon și inspirat la capacitate maximă nebunia albastră, tăcerile împletite dintre cer și ocean, și sunetul ascuțit, exotic, ca un condiment teribil de parfumat al zburătoarelor necunoscute (nu m-am obosit să văd cum se numesc, doar le-am înnobilat cu majusculă în mintea mea). 
Ca o madlenă proustiană, sunetul m-a proiectat la mai puțin de două săptămâni în trecut și m-a apucat iarăși dorul – acest sadic însoțitor constant al vieților noastre – de valuri, de diminețile devreme trezite și plimbatul pe malul oceanului. Lungi și epuizante, cu călcâiele îngropându-se în nisip uneori, alteori ocolind armatele de jellyfish – în Cuba sunt niște creaturi absolut fascinante, cu creasta albastră, tivită cu roz. Par făcuți de mâna omului, atât de nefiresc plastifiați par. Cubanezii se tem de ei. Când oceanul e furios sunt foarte mulți pe nisip, plus alte creaturi ciudate. 
Și scoici minunate. 

Ți-am spus că am găsit o scoică albastră? Eu nu cumpăr suveniruri. Adun scoici și construiesc amintiri. 

Nevorbita de sărbători

28 Thursday Dec 2023

Posted by in A fi scriitor, Amalgam, Bucăți de gând, File de jurnal

≈ 26 Comments

Tags

, , ,

Azi plouă în paradisul cubanez. Paradis… Discutabil. Și pentru cine? E ca cifra 9. Din partea cealaltă e 6. Mai presus, sau mai adânc, decât imaginile feisbuciste, realitatea poartă încă pișcăturile pandemiei, iar cubanezii sunt, în marea lor majoritate, săraci ca-n palmă. Până și noi, cei care evadăm din confortul iernii de acasă, găsim nod în papura caraibiană turcoaz. Facem comparații, cuantificăm. Însă ne scăldăm în propria vacanță, în peisajul absolut, în Atlanticul nepăsător la dramele umane. Și-apoi ne întoarcem cuminți în casele noastre frumoase, cu telefoanele doldora de poze, întrebându-ne dacă localnicii sunt conștienți de frumusețea nepământeană în care trăiesc, ori visează ingenuu oameni de zăpadă. 

La ce mă gândesc întreabă retoric FB-ul. Uneori pun botul și răspund. 🙂 Mă gândesc: ce bine că plouă. Mă înfrupt din net un pic. Aici netul e prost și întrerupt. Și numai la el nu-ți stă gândul când oceanul îți înspumează epiderma, ca frișca înghețata. Sunt din 16 decembrie aici, iar zilele au fost și sunt ca o șaorma cu de toate. A fost un Crăciun altfel, dar la fel de splendid ca toate celelalte, pentru că peste tot sunt oameni și peste tot e Dumnezeu. Iar dacă te întrebi de-am colindat, îți spun sonor și răspicat că da. Și nu vorbesc metaforic, referindu-mă la muzica valurilor. În ziua de Crăciun am ieșit cu hidrobicicleta în larg și ne-am filmat colindând. „Ce vedere minunată” a ajuns la ai noștri cu același gust de dor, ca și cum am fi fost acasă. E drept că ținuta a lăsat de dorit. În plus am fost și desculți… Dar acestea sunt detalii insignifiante. 🙂

La ce mai gândesc? La bucuria de-a avea cu mine un Kindle, pe care l-am purtat peste tot și-am citit enorm, profitând de fiecare moment. Minunată invenție: să ai o bibliotecă întreagă într-o cutiuță subțire, ușor de strecurat în geanta de plajă, sau chiar în buzunar. Nu e reclamă, e doar bucuria unui obiect atât de util și ingenios. Obișnuiam să iubesc mai mult cartea fizică, însă în ultima vreme am trădat-o în favoarea micului ecran.
Sunt nevorbită (mai degrabă nescrisă) pentru că mi-a fost anul cu multe drumuri. Însă am atâtea adunate… și o carte la care trudesc de ceva vreme, care se înalță cărămidă cu cărămidă.
La ce mă gândesc? Uite, ți-am spus. 🙂

Am citit patru cărți zilele acestea. Sunt la a cincea. Impropriu spus citit. M-am înfruptat din ele ca dintr-un tort, flămândă de cuvinte, însetată de metaforă, de construcții stilistice. Prima a fost un siropel. Am dus-o până la capăt, deși firul narativ a fost slăbuț, foarte slăbuț. Neconvingător. Retorica personajelor și construcția lor a lăsat mult de dorit. Am simțit pulsând talentul autoarei, dar a fost așa, un fel de ceai dulce, o comedie romantică pe care n-o poți urmări până la capăt fără să pufnești, gândind că personajele sunt păpuși umplute cu puf, fără viață și zbatere.

Următoarele două, scrise de un alt autor, au fost ca votca după un ceai. Una dintre ele bună, bună. Emoții ce te trântesc și de tavan și de podea. Adrenalină cât cuprinde, genul acela în care uiți de tine, trăind în scriitură cu inima în gât. A doua, însă, plină de o ură viscerală, dusă la extrem, anormală. Pe care nu am putut nici să o înțeleg, nici să o accept. Mi-a lăsat un gust amar și mi-a părut rău pentru prima.

A patra a fost magistrală. Deși nu m-au convins toate personajele. Iar unele pasaje au fost subțiri ca firul ce se destramă. Însă au fost acolo descrieri și trăiri pline de o poezie divină, o dantelărie complicată a simțurilor, de-mi venea să pup Kindle-ul…

Nu, nu spun numele. Pentru că la noi nu există analiză literară. Orice observație se ia personal și nu aș schimba nimic. În plus sunt gusturile mele, filtrul meu format pe baza construcției propriei culturi literare, propriei șlefuiri și experienței muncii cu cartea. Nu vreau să fac praf pe nimeni, așa că îmi păstrez gândurile. Aș putea fi un critic literar obiectiv. Aș putea argumenta ceea ce susțin, însă aș fi linșată imediat.
Ce aș obține? Mi-aș biciui sensibilitatea fără rost și fără sens. Fiecare dintre cele patru cărți au sau vor avea cârnat lung și laudativ de păreri pro. Și nu mă cheamă Ghiță contra să pun eu piedică. Deci lansare cu mulți cititori pe câmpul de bătaie atât de generos și acceptativ al literaturii române contemporane!

În altă ordine de idei cred că unii dintre voi știți că m-am retras de la SIONO. Mi-e dragă editura și am muncit pe brânci la ea și pentru ea, însă am obosit rău. Nu doar pentru că nu pot controla anumite aspecte din cauze geografice, dar și pentru faptul că am ajuns să nu mai fac nimic în ograda proprie. Am ajuns să nu mai am sâmbătă și duminică, să lucrez până și în mașină. Să îndur orgolii, să corectez greșeli și să fac redactare la greu. Am ajuns la concluzia că nu merită să rescriu cărțile nimănui într-o așa zisă stilizare. Mă bucur pentru ceea ce am construit, însă anumite drumuri se termină și deciziile trebuie luate și în funcție de dorințele și nevoile personale. Așa că oficial nu mai fac parte din editură.

Sper să investesc timpul meu în ceea ce consider că merită. Pentru că munca la o editură te fură. Te trage în nisipurile ei mișcătoare și te obligă la acțiuni pe care nu trebuie să le faci. Le faci cu drag și devotament, crezând că ajungi la final. Dar nu ajungi. E un fel de Mecca ce se îndepărtează mereu și mereu. Monstrul muncii editoriale crește tot mai mare, strivindu-te pe tine ca individ. Și, cum sunt în primul rând scriitor, am simțit că fac niște sacrificii inutile mie și total neobservabile de către alții. Nu, nu mă plâng. Explic cât pot de detașat de ce am făcut un pas înapoi și am spus: ajunge.

V-am spus cu sinceritate acest lucru. A fost o hotărâre care mă bântuia de ceva vreme și acum, la final de an, am ales să-mi fac propria curățenie și să fac acest pas decisiv. Rămân prietena colegilor mei și, la nevoie, desigur, îi ajut. În plus am majoritatea cărților aici.
Deci nimic spectaculos, nimic interpretabil. Doar cred că în viață uneori trebuie să știi când să te oprești.

Cam atât de aici și de acum.
Pe curând!