Iubesc România. Nu mă interesează nici zona politică, nici cea sportivă, nici multe alte aspecte ce ar putea constitui motive de mândrie ori dimpotrivă, dispreț, pentru alți conaționali. O filtrez prin inima și interesele personale. O iubesc din punctul meu de vedere și atât. Poate cu dorul celui plecat de mulți ani. Poate mai calificat decât alții, pentru că am bătut multe plaiuri ale lumii și am mulți termeni de comparație în buzunar. Poate mai puțin calificat, pentru că o locuiesc puțin, timid și tind să o văd mai mult în haina ei de sărbătoare prin ochelarii mei cu soare.

O iubesc senzorial. Simplu. Ca și cum aș mușca dintr-un colț proaspăt de pâine. Mi-o lipesc de retină imediat ce deschid pleoapa și-i adulmec liniștea verde cu gust de măr acru. Îi ating copacii și mângâi pisica neastâmpărată din curtea casei.
O iubesc visceral pentru că e țara părinților mei, a dragostei și a dorurilor mele, a amintirilor pe care le-am înghesuit într-o zi de primăvară în câteva geamantane și le-am aruncat grăbită peste un ocean care a muiat totul în apa lui sărată și rece.

Vorbesc despre România oriunde ajung pentru că na! sunt mândră că sunt româncă. Și buzele mi se arcuiesc în forma ei dodoloață atunci când mi-o povestesc pe la alții, ori când zâmbesc la întrebări de genul: „ești neam cu Dracula?”, ori „vorbești transilvăneana?”

Și o descopăr. Una e România pe care am lăsat-o la plecare, alta e cea pe care o regăsesc la fiecare întoarcere, așteptându-mă cuminte cu ochi frumoși și înțelepți, cu surprize pe care le scoate sistematic din buzunar: „Uite, pe asta n-o știai.” Și nu mă refer la clădirile noi și moderne, ori la magazine ori șosele, la schimbările firești care s-au petrecut de-a lungul anilor, ci la ținuturi pline de miez istoric, mister geografic ori pur și simplu locuri care, prin simpla lor existență, îmi demonstrează că acasă e un verb.

Turda. Atât de aproape de Cluj… Am trecut de nenumărate ori prin orășelul de pe malul Arieșului în drumurile spre Sibiu. Nici nu am ridicat sprânceana. Cenușiu, obosit. Impresie la prima și a cincea și a suta vedere.
Știam că există Salina, știam de Cheile Turzii, îmi adiase pe lângă ureche Potaissa, falnic nume dat de romani cetății dace Turdava.
„O să văd și Salina într-o zi. Da, și Cheile…” dar era genul de obiectiv pe care îl știi acolo, în proxima vecinătate. Nu pleacă nicăieri așa că poate vegeta în coada listei.

Eh! Și a venit și ziua Turda, zi ce mi-a făcut o reverență perfect exersată. Și a urcat scurt, cu demnitate în top de preferințe. În plus mi-a schimbat cu o sută optzeci de grade impresia asupra orășelului antic.

Când ajungi la Chei poți alinta liniștea, pentru că e palpabilă. Trăiește acolo. Dacă vrei să o auzi cum toarce în preajma stâncilor, du-te la Cheile Turzii. Îți umpli la propriu pieptul de aer autentic românesc și te trezești purificat. Treci câteva punți peste apa văii Hășdate, vezi urmele animalelor în zăpadă și te minunezi că ești în țara ta.
Vreau neapărat să mă întorc și vara, pentru că sunt rute interesante și peste o mie de specii de plante și animale. Iar culorile vor da toate în verde la vremea când înnebunește pădurea.

Salina te întâmpină țanțoșă ca o intrare de OZN. Scările te duc în măruntaiele pământului și sarea îngheață istoria sufletelor care au trecut pe aici și au confundat sudoarea lor cu blocurile mari de sare pe care le-au smuls negrului adânc.

Culori sobre te copleșesc și îți spun povești și te simți în Jules Verne refăcând traseul spre centrul pământului. Un gând fugar îți trece sub pleoapă: dacă mina se închide și te transformă și pe tine într-o stană de sare?
E o frumusețe care te inundă. O primă impresie pe care nu o poți repeta. Timpul are alte dimensiuni aici. E sărat, conservat și curat.

Orașul în sine e un târg liniștit, mai ales în week-end când nu se întâmplă nimic. Centrul are patina obișnuitului. Cafenele obosite își oferă poșirca de cafea ieftină și te invită mai degrabă să pleci decât să vii.
Însă se simte spiritul ardeleanului gospodar, atât în curățenia și organizarea așezării, cât și în ciorba de burtă ori păstrăvul prăjit de bucătăriile cu specific românesc ale restaurantelor.

Turda. M-a surprins mult mai plăcut decât mă așteptam.
Nu am pus nici date istorice, nici coordonate geografice (e simplu să le culegeți de pe net) ci modul în care mi-am fotografiat impresiile.
Cu inima, nu cu telefonul.