Vă doresc Paște cu bucurie și lumină sfântă! Am dat peste această fotografie și nu am putut să nu o împart cu voi. Câte bordeie atâtea obiceiuri, se spune. Așa este. Și atâtea credințe și concepții și ritualuri acum și cu prilejul altor sărbători. Ce au în comun? Miezul binelui și năzuința spre pace și liniște personală. Nu vă dau sfaturi că aveți sacul plin. Vă doresc să fiți bine și sănătoși și împliniți! Și să vă zâmbească masa și casa, așa cum zâmbește a mea cu cele câteva lalele pe care le-am cules din grădină. Știți că nu-mi plac florile tăiate și m-am simțit vinovată că le-am adus în casă. Că le prefer în ghivece. Dar am avut nevoie pentru niște poze și excepția întărește regula. Nu-i așa? Să aveți parte de căldură ca lalelele mele, care, din bosumflate cum erau, s-au întins și s-au deschis cât au putut ele.
Pe la mine a venit primăvara. În grădina din spate au înnebunit lalelele. În față sunt discrete și cu nasul pe sus, cu dinții strânși, abia clipind arogant și roșu. Dacă fac abstracție de o dimineață plină de zăpadă, rătăcită fără sens, dar care s-a răzgândit verde până după-amiaza, aș zice că e cea mai lungă primăvară canadiană pe care am trăit-o pe acest pământ. Și, dacă tot aduc în discuție, astăzi se fac douăzeci de ani de când am aterizat pe acest frumos și arțarian pământ și am făcut cunoștință cu întâia primăvară canadiană. La prima vedere Toronto mi s-a părut urât, că eram bocită toată. A fost tare grea despărțirea și lungul, interminabilul drum de aproape o zi l-am plâns conștiincioasă, apoi m-am mirat de ce văd, am dormit și iar am plâns și tot așa. Douăzeci de ani au trecut de atunci.
La SIONO e ca în stupul de albine. Dacă ne-am putea clona ar fi minunat. Și dacă ne-am mai găsi ajutoare. 🙂 Care aveți timp și nu știți ce să faceți cu el… 🙂
Azi au plecat spre librării cărțile nou apărute. Sunt splendide. Cei care aveți pagină de FB ați văzut în fiecare zi cât de frumos sunt aplaudate de cititori. Aș vrea să fie românul mai mare consumator de carte… Din tot sufletul vă încurajez să vă cumpărați cărțile din librării. Știu că e mult mai comod să le comandăm online. Dar cui lăsăm librăriile? Dăruiți-vă această bucurie și SIONO vă dăruiește la rându-i o carte gratuită. Demonstrați că ați cumpărat o carte SIONO dintr-o librărie fizică și primiți una cadou. Ce să vă mai spun? De Paști (cred că de mâine începe) au pregătit colegii mei pachete speciale de iepuraș. Nu prea înțeleg ce are iepurașul cu sărbătoarea sfântă, cred că mai degrabă zburdă el haotic că e primăvară, dar hai să-l punem responsabil la cărți. 🙂
Noutăți? Da, firește că pregătim. Eu acum sunt cu inima între filele Irinei Alexe. Deosebit de talentată. O să vedeți. Irina publică a doua carte cu SIONO. Și mai vin surprize: Aura Lupu (da, chiar ea), Nicolina Holgas, Irina-Cristina Țenu – tot la a doua carte SIONO. Avem și poezie, un volum deosebit, semnat Ovidiu Ștefan, unde se vor regăsi și fotografiile talentatei mele prietene Simona Czene (Voichița). Deci avem brațele pline. Însă timp de o cafea tot ne facem. 😉
Haideți, dragilor, la cafea! Am și frișcă, și lapte condensat, și scorțișoară, și zahăr brun, și stevia. Intrați în casa mea și la masa mea. Și în biblioteca mea și mai ales în povestea poveștilor mele. Am și bomboane cu ciocolată și cu nucă de cocos. Am făcut și brânzoaice – fac cam o dată pe lună și-mi jur de fiecare dată că nu voi gusta. Dar miroase dumnezeiește în casă și ies așa bosumflat-parfumate. Cum să nu le muști de drag? Dacă vă fac poftă, mi se pare normal. Rețeta e a Jamilei și-mi ies… mirobolante. Nimeni nu face așa brânzoaice ca mine. Nici măcar Jamila. 🙂
Am multe în minte și-n suflet și vi le-aș spune pe toate. Vine seara de marți și, deși mi-e plină inima și mintea de povești, nu știu cu care să încep și ce să spun prima oară. Așa că scriu ce vine.
În Toronto e nebunie. S-au înmulțit cazurile de Covid. Se simte tensiunea. Nu mă întâlnesc cu nimeni, vorbesc cu doi trei oameni pe net și aproape niciodată nu atingem subiectul. Dar simt ca niciodată neliniștea. Merg des în pădure și pădurea mi-e liniște și-mi tace. Tace a liniște pădurea mea, ce timid prinde să muște din verde.
V-am pus în poză mica mea comoară SIONO. Nu am toate cărțile. Unele sunt pe drum. Cele mai recente. Altele au rămas în țară, în biblioteca mea din casa mamei. Îi cresc frunze copacului SIONO. Mi-a venit ideea raftului SIONO azi când am văzut această postare. Am fost așa de impresionată să văd poza pe FB! Nu pricepeam ce se întâmplă. Cărțile – cele trei grații: Petruța, Irina și Cosmisian- abia ajunseseră la editură. Abia se uscase cerneala. Și deja le-am văzut în raftul unei cititoare. Bașca și Ana mea și Fetița lui Petru. Cred că le-a comandat în prima secundă când au fost postate pe site. Cititorii SIONO!
Lumea cărților SIONO e minunată. Vă mărturisesc un lucru: nu doar cărțile sunt frumoase, ci și oamenii din spatele lor. Scriitorii. Fiecare carte e un proiect la care lucrează o echipă. Suntem rotițele unui sistem. Și când faci cu plăcere o muncă, rezultatul e copleșitor, pentru că poartă în sine nu doar talentul și creativitatea făuritorului de carte, ci și energia pozitivă a unor suflete frumoase. Alte rafturi cu cărți SIONO: Cristina Apostol și Cristina Cristea.
În altă ordine de idei v-am spus că scriu o carte pentru copii. Am terminat-o. Da, cea cu șorecuțul Andrei. Căutând imagini pentru ea și discutând cu Sandra, am ajuns la concluzia că avem nevoie de desene. Că pozele, așa cum am avut intenția inițial, nu sunt cea mai fericită alegere. Eh și căutând și căutând am descoperit că cea mai potrivită alegere e foarte aproape de mine. Eu. Nu am mai pus mâna pe o pensulă de o mie de ani. Dar încerc. 🙂
N-are încă legătură cu Andrei. Abia mi-am comandat hârtie pentru acuarelă. 🙂
Tot legat de SIONO. Avem niște manuscrise!!! Wow! Să nu ziceți că nu v-am spus. Sunt din acelea care nu te lasă nici să respiri, nici să dormi, nici să-ți hrănești copii. Genul de cărți în care trăiești. Te muți cu totul.
Și, în loc de încheiere, vă dau un fragment din viitoarea mea carte, la care lucrez de doi ani și o vară. Cea cu Payam pentru cei care vă mai amintiți. În fine. Povestea va spune mult și despre Canada și viața emigranților. Niște priviri și în culise. Și nah, condimente și stat în cuptor la temperatura potrivită. Dacă mai sunteți pe aici:
„Obișnuiam să iubesc iarna. Asta înainte să ne mutăm în țara ei. În România așteptam cu înfrigurare primii fulgi de nea și eram tristă dacă nu era zăpadă de Crăciun. Mă plimbam fără căciulă, cu gura deschisă, iar fulgii mi se topeau pe limbă și-mi plăcea la nebunie. Prima iarnă canadiană m-a uluit. Obișnuiam să le spun, foarte încântată, celor de acasă că ne-am mutat în țara lui Moș Crăciun. Însă venise luna martie și era tot iarnă, iar eu obosisem, aveam sentimentul că asist la o schimbare meteorologică majoră. Mă întrebam de mai vine primăvara ori s-a dereglat de tot vremea. În România era aproape caniculă, iar noi curățam încă zăpada și purtam haine groase. Vedeam puzderia de mărțișoare pe internet și copaci înfloriți. Noi curățam zăpada și eram înecați în trafic. Ajungeam târziu acasă. Și iar curățam zăpada. Munți de zăpadă deprimanți zăceau falnic prin parcări, iar mie-mi venea să plâng, îngrozită că voi trăi toată viața în palton. Fiecare iarnă a mai adăugat un pic de nerăbdare, de iritare, de spleen, iar când am început să șofez, a început să mă dezguste. Ajunsesem să-mi doresc s-o văd doar în poze. Însă venea primăvara zvăpăiată și fragedă, cum doar în Canada poate fi, și înnebuneam de fericirea și de candoarea culorii. Depresia hibernală se dizolva ca și cum n-ar fi fost. Uitam de neplăcerile albe așa cum uită o mamă durerile facerii când își ține în brațe pruncul nou născut. Canada e o țară verde. Ciudat de verde pentru emigrantul european provenit din îmbâcsitele și aglomeratele urbe mari și mici, gălăgioase și încrâncenate. Aici omul respectă natura, iar primăverile sunt lungi și răbdătoare cu omul. Nu se grăbesc să se vândă fierbinți pe stradă ca niște vampe de larg consum. Orașul devine o imensă grădină botanică și te amețește policrom. Devii robul senzațiilor și bucuriei renașterii. Cine ajunge în Canada primăvara e contaminat definitiv de o dragoste ca un blestem. Îți intră țara asta frumoasă în sânge, astfel încât revii mereu și mereu. Primăverile și toamnele canadiene sunt nemurire. E un melanj de frumusețe curată și de atemporalitate. Nu știu cum a reușit canadianul să-și conserve pădurile și natura, construind în același timp și zgârie nori din sticle și betoane, fiind cumsecade și prietenos, primind atâtea neamuri de toate felurile. Verile sunt fierbinți și umede, însă apele marilor lacuri compensează toridul. Eram obișnuită să merg cu ai mei vara în concediu la Mare, unde conaționalii stăteau întinși pe nisip, la distanțe liliputane, spărgeau semințe, mâncau porumb și-și etalau existențele, de multe ori năbădăioase, cu voce normală, fără să le pese de vecinul de cearșaf. În Canada am reînvățat proporțiile, iar când am văzut pentru prima oară întinderile nesfârșite de albastru,la Huron Lake – la Grand Bend s-a întâmplat prima dată – am simțit… ”
Eu știu un lucru: oamenii mari sunt de fapt copii. Am descoperit asta adunând ani și văzând că, orice-aș face, grăuntele de copilărie e ca o bucățică de jar mereu aprins. Așa că astăzi, la cafea, vă invit să ascultați o poveste. Sau să o citiți. Cum vreți voi.
Și apoi să-mi spuneți dacă v-a plăcut. Și, pentru că lumea copilăriei este paradisul din viața omului, SIONO Editura va avea o secțiune de cărți pentru copii: SIONO Kids, care probabil va debuta cu această poveste.
Andrei ar fi băiețel dacă n-ar fi șoricel. A crescut împreună cu frățiorii lui în grădina Marianei, de fapt într-o gaură din peretele poeții. Nu știi ce e Poiata? E casa vacilor. Așa se numește. Doar că Mariana nu are vaci, are o casă goală pentru vaci, cu pereți vechi, unde e o adevărată împărăție de șoricei. Sunt bine ascunși de mâța mare, ce stă în bucătărie, și cei doi pisoiași tărcați și curioși. Andrei a crescut cam rotofei, pentru că lui Andrei nu-i place să alerge. De ce să alerge? – Hai, trebuie să faci un pic de mișcare! a spus mama Andreița, cea mai bună mămică de șoricei. – Dar mie îmi place mai mult să doooooorm. Mama Andreița a dat supărată din cap și s-a gândit că bineeee. Azi, doar azi îl lasă să doarmă ceva mai multicel. E încă mic și o fi obosit băiatul. Dar de mâine… Însă, a doua zi de dimineață, toți frățiorii mustăceau, doar Andrei, dormea dus cu lăbuțele-n sus. Toți și-au spălat dințișorii și și-au curățat blănița. Astăzi mama avea să-i ducă în excursie, tocmai la lădoiul din cămară, plin cu grâu. Erau fericiți și se mișcau iute-iute în toate părțile, încântați de așa aventură. Ba era cât pe ce să-și încâlcească bunătate de codițe, de așa mare nerăbdare. Mama Andreița i-a numărat fericită, că, așa cum ți-am spus, era cea mai bună mamă de șoricei. Când colo, ce să vezi? Din doisprezece șoricuți, unul lipsea. – Cine, cine? a întrebat scărpinându-și urechiușa. – Hi, hi, hi, hi. Adormitul de Andrei, a răspuns Georgică fără frică, ce se strecura iute până și pe sub ușă, reușind să scape de cele mai mari pericole ale curții și grădinii. Mama Andreița s-a apropiat de culcușul lui Andrei și l-a tras ușor de codiță. – Mmmm, vreau să dorm. – Nu e vremea de dormit Este timpul de zâmbit De spălat lăbuțele Limpezit fălcuțele Și la drum noi să ieșim, Mâțele să ocolim! Să ne căutăm mâncare… Nu. Nu-i vremea de culcare! Soarele e sus pe boltă… Șoricelule, ascultă! Fii cuminte și grăbește-te, a încheiat mămica, trăgând și mai tare codița somnorosului ei drăgălaș. Andrei s-a așezat în fundulețul grăsuț și-a deschi ochișorii pe jumătate și a întrebat cu o voce micuță: – Chiar trebuie? Dar mămica Andreița nu l-a mai auzit, asurzită fiind de chițcăitul bucuros al copilașilor ei rotunzi ca niște cerculețe de blană cenușii. Frățiorii îl așteptau, mama îl privea poruncitor, așa că s-a ridicat, și-a stropit fălcuțele cu apă și s-a așezat în coadă, mergând încet și fără chef în urma tuturor. Soarele lumina alb și era maaare. Prea mare pentru un punct de blăniță întunecat și leneș care ar fi dormit. Ahhh, ce ar mai fi dormit în pătuțul lui mic și cald… Dar ceilalți se grăbeau ca niște biluțe moi ce se dau iute de-a dura printre firele de iarbă și zambilele înalte care: hapciu! îi dădeau amețeală cu parfumul lor mov. Se opri o clipă și se uită la steluțele care făceau umbră și se gândi să se odihnească o clipă. Ce atâta grabă? Dar Voinicel cel curățel îi chițcăi scurt că nu au toată ziua la dispoziție. Așa că îl urmă cuminte. Nu prea repede. Cât să îi vadă vârful de la codiță. Unde vă grăbiți măi frate când acas-avem de toate? Nici pisica nu ne prinde ce ne trebuie merinde? Unde vă grăbiți cu toții? Zici că ne-au călcat iar hoții Mustăcea Andrei foarte nemulțumit. E drept că stomăcelul începea să cânte un cântecel de fomică, așa că perspectiva unor boabe de grâu crocante și pline îi stârnea bucurie la buzuțe. Dar soarele obraznic se tot ridica și creștea umflat cu pompa, ca un balon portocaliu, iar firele de iarbă erau tot mai mari și mai încâlcite. Ba și câte-o doamnă păpădie se înălța cu fruntea-n sus, stând la plajă, fără să arunce vreo privire către rotogolul de Andrei. El le privea cu ochișorii mărgeluțe și le saluta. Erau frumoooase. Păpădiile aveau pălării galbene și rotunde ca niște bănuți aurii. Și Andrei era politicos. Îl învățase mama că pe doamne trebuie să le saluți. Doar mâța Câța trebuia evitată cu orice preț. Ea era excepția de la regulă. Chiar dacă era doamnă. Vai, vai, vai ce oboseală!!! Doamne, ce mare scofală? Niște boabe de mâncat… Să te scoată-afar’ din pat… Doar nițel de-aș fi dormit Odihnit m-aș fi trezit. Peste-o zi sau poate două, Ori peste o săptămână… Of! Cămara e departe, Hai, așteaptă-mă măi, frate! Că eu nu-ți mai văd codița și mi-a obosit gurița, Să te strig, să te găsesc… Mai bine mă odihnesc. Și Andrei se lăsă moale ca o perniță mică de ace fără ace sub o frunză mare de varză, că tot treceau prin grădina de legume. Îi era fomică, dar știa sigur că frățiorii lui și mămica Andreița se vor întoarce cu semințe de grâu și boabe de porumb și o să-i dea și lui, pentru că frățiorii lui sunt buni. Și, până atunci, poate să tragă un pui strașnic de somn, așa că nu se mișcă niciun pic atunci când, ca prin vis, îl auzi pe Voinicel cel curățel cum îl strigă: Măi Andrei cu somnu-n ochi Să nu-ți fie de deochi Unde te-ai ascuns, măi frate? Haide ieși, nu sta în spate! Vino iute, ieși afară Să ajungem la cămară! Dar nici urmă de Andrei cel somnoros, așa că-și luă codița la spinare și alergă ca o morișcă pufoasă după ceilalți șoricei.
Andrei a râs șmecherește, fără să facă zgomot, bucuros că i-a păcălit pe ceilalți și s-a acoperit cu frunza mare de varză caldă și ușor umedă, șoptindu-i doamnei Varza, că doar puțin stă acolo, să se odihnească, până vin frățiorii. Că doarme nițeluș, dar e cuminte și nu-i strică rochița. Varza, care era cam varză de felul ei, nu l-a băgat în seamă, fiind în conflict deschis cu un fluture mare și alb care aterizase ca un elicopter pe miezul ei și părea să aibă intenții dubioase. Andrei s-a cuibușit la rădăcină și a adormit cât ai da din palme. După o vreme însă burtica a început să fie flămândă și să facă tumbe. Pe deasupra conflictul dintre doamna Varză și fluture era aproape un război. Simțea frunzele încordându-se de atâta concentrare, iar fluturele alb… să vezi și să nu crezi. Deși era frumos ca o mireasă, devenise foarte rău. Cum nu mai putea suporta atâta nedreptate Andrei s-a cățărat iute, iute din frunză-n frunză provocând o spaimă foarte mare fluturașului, care se credea stăpân pe situație. Văzând șoricelul și-a luat zborul ca un gând grăbit și a dispărut în grădina vecinilor. Varza s-a bucurat cum nu-ți pot spune. Și s-a confesat încrețindu-și vârfurile frunzelor: – Mulțumesc copil cu blană Să ai parte doar de hrană și de liniște și pace Mâța să te lase-n pace! Nu știi tu ce viață grea Să nu poți de-aici pleca Sunt sortită de a sta Până când ajung sarma. Apoi cu mândrie ca și cum ar fi salutat cu mâna la chipiu, a repetat spre uimirea lui Andrei, care se uita la ea cu ochișorii negri de jucăușe mărgele: Da, destinul mi-e în oale Învelesc cu drag sarmale Dacă mare-ajung să cresc în butoi eu mă acresc Transparentă, delicioasă La Crăciun de pus pe masă. Andrei se uită la ea amețit de așa mare secret și flămând. Acum îi era și sete și nu mai știa drumul nici spre Poiată unde era casa, nici spre Cămară, unde era mâncarea.
Știu că e ora de cafea, care se mai vrea și literară, pentru că mereu am noutăți-cărți. Am și azi. Tocmai a venit poștașul și mi-a adus cărțile Irinei Alexe și Annei Timotin. Pe Irina o știam din Ro și tot am așteptat să ajungă la mine cartea ei „30+ și înfloritoare”. Mi-e tare dragă Irina. E un om fain și o scriitoare talentată, atât de talentată că am la activ niște nopți albe datorită sau din cauza manuscrisului pe care îl pregătim. Și rar mi se întâmplă să nu pot lăsa o carte din mână. Îmi place de nu mai pot. Dar toate la timpul lor. Vă spun doar atât: n-ai aer când o citești.
Anna trăiește, ca mine, în Canada și are doruri rotunde și românești, e autentică și adevărată și scrie cam ca o doină sau ca o baladă. Poem scrie. Dragoste scrie. Cei care aveți „Amintiri” deja știți. E frumoasă ca o declarație de iubire. E unică.
Și Nathalie trăiește în Canada și e mai tricoloră decât mulți tricolori de pe plaiul mioritic. Și i-a pus Dumnezeu miere și lacrimă și laser în voce. Unde zice Nathalie, cresc păduri și ghiocei. Și mi-a făcut bucuria să recite o poezie de-a mea. E o valoare Nathalie și mi-aș dori tare să fim noi românii mai uniți și să ne iubim valorile.
Românii basarabeni se îmbrățișează și se bucură la prilejuri de sărbători cu foi de carte, cu teatru, cu cântec ori cu ale cele de-ale sufletului și spiritului. La noi mai verde… așa. Mai subțirel, mai printre dinți.
Și sunt pe țeavă trei cărți minunate ce se pregătesc de zbor. Contemporane, moderne, vis de primăvară. Irina Magieka – Trăiri -poezie, Petruța Petre – O altă ea și Cosmisian – Lucette. Știu că le așteptați. Mai e puțin.
Bon! Și acum, ca nuca în perete, dar extrem de canadian, vă arăt niște șoricei. Am vorbit ieri cu un prieten care mi-a trimis fotografii cu intrușii care i-au intrat prin șemineu. Și, pentru că mie mi se par diferiți de cei din România, adică mai grași și mai blănoși-pufoși, m-am gândit să trec de sila șoricească și să vi-i aduc la cunoștință. Sunt șoricei, dar sunt drăgălași. Grăsunei și cu niște fețișoare… Atâta că-s șoareci. 🙂
Acestea fiind zise, dacă nu v-am speriat cu șoriceii din dotare (nu-s ai mei, dar dacă ar fi tentați să se strecoare-n casa mea, așa ar arăta) vă urez să vă pice bine cafeaua și să iubiți iremediabil cartea.
Azi am vorbit cu un om frumos cu care mi-ar fi plăcut să fiu la o cafea. Am povestit virtual și au căzut niște perdele. Tot virtuale. Nici noi nu știm cum. Mi-a spus că nimic nu e întâmplător din ceea ce ni se întâmplă. Am aprobat. Nu știu care dintre noi e lecție sau binecuvântare pentru celălalt. Poate că amândoi. Și am fi stat de vorbă mult, fără să ne terminăm subiectele de discuție. Și sigur vom mai sta.
Coincidențe, situații similare din viețile noastre, probleme pe care le-am depășit, lupte mai mari decât noi, o înclinație de a stoarce cu stoicism lămâi și a face limonadă delicioasă. Fruntea sus și zâmbet pe orice furtună. Pe orice vorbă rea sau situație nedreaptă.
Cafeaua cu prieteni e o poveste. Cafenelele sunt închise. Am fost o singură dată în centru, din octombrie, de când am venit acasă. Centrul orașului e la aproximativ treizeci de kilometri de casa mea. Nu e glumă. Toronto. Metropolă. Imensitate. Sunt, firește, zone de cumpărături, care sunt un fel de mini-centre, mai mari decât centrele unor orașe. Dar centru-centru e în centru. 🙂 Aici totul e mare. Și distanțele cresc mici. Când am condus prima oară în România, după ani de Canada, mi-a fost frică. Mă strângeau șoselele. Să fug până la un magazin european, la peste zece kilometri, mi-e peste drum. Însă pădurea mi-e aproape. Fac două minute pe jos.
Azi-noapte a venit primăvara. Dintr-odată temperatura dă cu plus. Asta înseamnă că ne vin curând culorile acasă.
E miercuri dragi prieteni. E ora divinei, nu comedii à la Dante Alighieri, ci a cafelei. Plus parfum de carte tipărită. Plus (azi, jur că doar azi) aromă de brânzoaică. Așa le zicem noi la Cluj, dar în Moldova se numesc Poale-n brâu și, adevărul e că am rețeta de la Jamila. Iar cu pozele lui Ami de la Iași (Iași drag unde nu am ajuns niciodată, dar îl iubesc prin prisma trecutului literar glorios și a dragelor contemporane: Ami, Simona, Dana, Veronica, Ofelia), merge bine pufoșenia asta bună de care ar trebui să fug ca de necuratul. Că pufoase ele se transformă în pufoase eu. Însă amân tăiatul carbohidraților de pe listă pe când va fi mai frumos afară. Aici e frig și gri cu alb și cer mult și stradă goală, numai bine de povești la cafea.
Vă spun cu mâna pe inimă că sunt câteva lucruri sfinte care-mi umplu inima de bucurie și sufletul de stele. Printre ele e omul luminos și cartea. De aia am devenit parte din SIONO și nu vă spun câți oameni frumoși se adună și câte emoții sunt în jurul nașterii unei cărți. Și când cartea face pași și zboară din cuib și se duce hăt la cititori din toată lumea și se așează cuminte pe rafturi în librării, crește inima de bucurie și ochiul lăcrimează. Știți că iubesc cartea, că trăiesc in patria ei de când am aflat că Dumneazeu a creat omul și litera. Și chiar și la capăt de pământ eu tot cu litera românească adorm în brațe și poștașul a devenit una dintre marile mele iubiri, pentru că-mi lasă adesea la ușă cărți SIONO.
Pe Fabiola majoritatea o cunoașteți. Scrie bine și face poze frumoase. Profesional. A debutat în antologia SIONO „Nuanțe de piper și ciocolată”. A iubit volumele și le-a dus la mare și le-a făcut poze cu valuri și nisip, cu scoici și cu struguri, și ne-a invitat în orașul ei și-n librăria ei de suflet.
Sunt frumoși oamenii frumoși. Oamenii cu sufletul în palmă. Pentru că de acolo izvorăște și scrisul și imaginea care se strecoară în aparatul de fotografiat. Azi am vrut să vă spun despre ea. Să o descoperiți dacă nu o cunoașteți, să o citiți dacă nu ați făcut-o.
Ai pictat vreodată trăiri ce ți-au descătușat preaplinul inimii? Ai hașurat emoții în cele mai vibrante culori? Ai atins timid cu vârful degetelor visări de necuprins? Rațiunea ți-a fost răvășită de izvorul cald și sincer al lacrimilor tale? Când ai făcut și simțit toate acestea, abia atunci și doar atunci, știi. Iubirea ți-a pătruns adânc în vene, iar tu ești, în sfârșit, fericită.
Gândul meu te mângâia de dimineață pe obraz. Gândul meu îți ciufulea părul și te făcea să-mi zâmbești. Gândul meu ținea sufletul tău în palmă și îi șoptea cuvintele netrăite, dar simțite. Gândul meu îți alina singurătățile insuportabile, tăcerile nesfârșite, visele legănate în pașii de dans doriți. Gândul meu era acolo, chiar lângă tine. Gândul meu a fost plecat tot timpul să te caute, să te cheme, să nu-ți lipsească.
Gândul meu și numai autenticitatea lui a putut să mi te aducă înapoi când doar speram. Doar visam. Gândul meu te-a însoțit ori de câte ori ți-a fost greu, ți-a dat puterea să mergi mai departe. Gândul meu mă doare de fiecare dată când știu că ai renunțat din nou. Gândul meu este incapabil să fie uitat. Gândul meu e uneori insuportabil de alinat. Gândul meu te însoțește peste tot, oricât vrei să-l alungi. Gândul meu e atingerea de aripă a dorului.
Gândul meu te iubește.
Dar el, gândul, nu e suficient.
Aș vrea să știu cum să mă vindec. Aș vrea să știu cum să mă iubesc, cum să mă văd așa cum sunt. În fiecare zi lucrez la asta, mă recompun, mă readun, mă strâng ciob cu ciob, amintire cu amintire, vis cu vis sau speranță cu speranță, dar știu cât de dificilă e migala asta. E de ajuns o singură imagine sau o melodie ca să scap din mâini tot ce-am adunat cu greu din mine. Mi-am ales gândurile cu grijă…
(Fabiola Ion – Gândul meu – Nuanțe de piper și ciocolată)
Jur că nu știu când s-a strecurat ziua de miercuri, pentru că la mine ieri era cam duminică seara. M-am trezit pe la 7 și, firește că am uitat că e miercuri, pentru că zilele mele sunt destul de asemănătoare. Acum cinci minute am realizat și ooops! La mine promisiunea e foarte importantă. Doare să nu o țin. Dar nu mi-am făcut „tema de casă” cum ar fi fost frumos. Așa că mi-am făcut cafeaua și bolul de fructe și poza aferentă. Am pus alături și o carte, că așa se asortează. Fructele sunt de ceva vreme micul meu dejun. Am ținut la un moment dat o dietă (sunt As la diete, dar degeaba) și m-am obișnuit de atunci ca dimineața să mănânc fructe lângă cafea. În România mi-a fost greu să îmi țin obiceiul, pentru că nu găseam mereu ce voiam, iar fructele de pădure se vindeau în cantități atât de mici, că nici nu-mi venea să le cumpăr. Bolul meu de azi conține: banană, kiwi, ananas, rodie, afine și papaya. Peste am pus câteva semințe de chia. V-am zis, obișnuința. Nu pot combina cu măr, pară sau portocală că nu merge. Cafea neagră ca păcatul și amară ca penicilina. Dar așa o iubesc. Cartea de lângă e Ana mea. Nu întâmplător am ales-o, ci pentru că, așa cum v-am spus săptămâna trecută, urmează o surpriză. Dar, cum știu că nu spuneți la nimeni și aici suntem oricum în culise, vă zic că surpriza este legată de ea. Împlinim curând un an de SIONO. Exact! Habar nu am când s-au dus zilele și aniversăm cu o nouă haină a Anei. Îmbrăcată, firește, de talentata Sandra Segal, cu pictura minunatei Iulia Schiopu. Cartea are o prefață de excepție, semnată de criticul Iulian Boldea și, de asemenea, am pus fragmente din recenziile și părerile voastre. Abia aștept să vadă lumina această a doua ediție a Anei și vă strecor o fotografie, două, cât să vă faceți o mică, foarte mică idee. Coperta e splendidă. Aia o vedeți mai încolo. Bun! Poză v-am pus, secret v-am spus, cafeaua e fierbinte și bună. Se pare că mi-am ținut promisiunea. Nu?
E miercuri iar și vă aștept la cafea. Eu o beau amară. Nu din motive calorice. Pur și simplu așa îmi place. Iar de calorii să nu aud, că pe zona asta sunt destul de supărată. Așa că mai bine să vorbim despre altceva. Să nu ne stricăm buna dispoziție și feng shui-ul de dimineață. V-am spus că o să vă dezvălui lucruri de culise, din viața aici, ori din experiența mea editorială, ori chiar personală. Știți voi, ca la cafea. 🙂
Noutatea absolută a zilei este Simona Prilogan, un om atât de frumos… Trăiește în Anglia și scrie în română și engleză, proză și poezie. A mai publicat două volume și a colaborat și colaborează la diverse publicații. Cântă la chitară, recită, trăiește povești minunate și în tot ce face pune cu delicatețe mult, foarte mult suflet. Cartea castanelor este extrem de frumoasă. Odată pentru că versurile curg. Sunt de suflet. Apoi ea cuprinde foarte multe fațete ale vieții, foarte multe emoții și poveste. Uneori filtrează poezia prin propria ființă, alteori este ca un copil ghiduș care observă lumea și o pune pe hârtie cu dragoste, cu detașare, cu ironie, cu haz, cu duioșie. Are o paletă de culori și un soare care răsare chiar și peste ploile londoneze. La modul simbolic, aș numi cartea ei: colecție de castane. Cartea e splendid copertată și are o grafică de interior foarte în ton cu versurile. Marca Sandra Segal.
P.S. Mi-am promis să fac cadou fiecărui drag din viața mea o carte de poezie. Mai e un pic și vine 8 Martie. P.S. 2 Vă pregătesc o surpriză! 😉
Ninge incredibil. Ca în poveștile lui Andresen. Fulgi mari și lăptoși cad foarte încet peste pământ. Mi-am făcut cafeaua și un bol de fructe și am făcut vreo două poze repede, aruncând câte o privire la fulgi. Liniștitor. Încerc să-mi organizez programul, dar e la fel cu a pune prea multe haine într-un dulap. Tot ticsit e. Mi-am zis ca dimineața să fac abstracție de furnicarul virtual și de lista mea cu deadline-uri și să-mi văd de ale mele. Să scriu. Așa că mi-am promis să intru pe FB doar după ora unu. E o măsură mică, dar bună. Cum nu am FB pe telefon, habar nu am dacă am mesaje și asta e minunat. E o măsură sănătoasă. În rest, pe e-mail nu arde. Sau nu tare. Oricum, diferența de fus orar face să existe un delay continuu între noi.
Mă gândesc să-mi beau cafeaua cu voi în fiecare miercuri și să vă spun ce mai e în Arțaria mea. Ce ziceți? Azi ninge frumos și noi pregătim cartea lui Petru. E foarte, foarte bună. Ce gen e? Un soi de thriller mioritic, scris în stilul lui atât de sfătos. Mereu mi-a fost drag să-l citesc pe Petru. E un scriitor trainic, autentic și curat. Zicea cineva că pentru a fi scriitor trebuie să ai talent și disciplină. Petru le are pe amândouă și le condimentează în stil maramureșean, ceea ce dă o savoare excelentă scriiturii. Și e genul de scriitor care se va citi mereu. Sunt foarte intuitivă. Prietena mea zice că am glob de cristal, că mereu se întâmplă ce zic. Mă și întreabă: vezi că am interviu. Ce zice globul?
Poza zilei. Cafeaua mea. Zavida of course, fructe și cărți. 🙂
Sweet & Salty 