• About

Sweet & Salty

Sweet & Salty

Category Archives: File de jurnal

Sfârșit de an la New York (3)

05 Saturday Jan 2019

Posted by sweet & salty in File de jurnal, Travel

≈ 24 Comments

Tags

America, Big Apple, Brooklin, Grand Central Terminal, Green book, New York, Niagara, Rockefeller Center, Times Square

large

Big Apple la sfârșit de an nu este doar aglomerat. E invadat de umanoizi. Zici că au năvălit OZN-uri întregi pline de turiști. E o puzderie cumplită. În anumite locuri te miști doar odată cu valul mulțimii, te strecori, te pierzi eventual. Cel mai înțelept e ca la mărul lăudat să nu te duci cu sacul, dacă tot e despre mere. Dar cum să mergi în New York și să nu treci prin Times Square?

49337470_2017224488371399_2291339729288822784_n

Primul drum în State l-am făcut în 2001, prin octombrie. Vară-mea, care se chinuia atunci să-și ia licența de medic, locuia într-o cămăruță în Brooklin, deasupra unui garaj. Am dormit la ea întinși pe jos, pe o saltea gonflabilă.
Aveam în minte o Americă din filme, iar New Yorkul nu prea semăna cu poza din capul meu, așa că m-am bucurat că alesesem Canada și nu Statele Unite. Era imediat după evenimentele din 11 septembrie și toată lumea era în stare de șoc după tragedie. Privea sceptic pe oricine. Am încercat să cerem informații pe stradă, dar oamenii păreau ostili, total la antipod față de mult prea politicoșii canadieni.

Orașul mi s-a părut murdar. Grămezile mari de saci negri, plini cu gunoaie, mi-au zgâlțâit catastrofal simțul estetic, iar imaginația a început să lucreze: dacă se ascund acolo tot felul de nenorociri cu multe picioare? A fost prima dată când am văzut un Chinatown și, cum piața încă nu era atât de chinezesc invadată, am strâmbat din nas la calitatea îndoielnică, prinzând doar așa, cu un colț de geană exotismul cartierului. Experiența în sine a dat cu plus, pentru că făcusem cunoștință și eu, ca orice turist ce calcă prima oară în New York, cu lista principalelor atracții.

În final, când am trecut granița, la Niagara canadiană, am răsuflat ușurată. Mi s-a părut că orășelul miroase a vanilie și am avut sentiment acut de acasă, deși emigrasem abia în acea primăvară în Arțaria. Mă simțeam mult mai bine printre canadienii mei molcomi și politicoși, un soi de ardeleni americani, decât în Babilonul colorat newyorkez. Și cu impresia aia am rămas până la următorul drum.

Al doilea impact cu New Yorkul a fost de fapt cel adevărat. Locuiam de ceva vreme în Canada și lucrurile erau altfel așezate în mintea mea. Parcă alt oraș îmi flutura bun venitul de data asta. L-am înțeles și acceptat și gustat. Și am reușit să mă bucur de ceea ce era, nu de ceea ce aș fi vrut eu să fie.

Nu mi-au mai sărit în ochi sacii de gunoi, de fapt nici nu i-am mai observat. Azi, vorbind  cu Corina, am realizat că erau acolo, îi zărisem în Brooklin, unde fusesem la un cinema-restaurant. Dar fusesem mult prea ocupată să admir arhitectura veche a zonei, vitrinele foarte artistic concepute, magazinele de bună calitate (au foarte multe magazine cu produse organice).

La primul impact ne izbește noul: bun/rău, abia apoi devenim selectivi, după care alegem ce ne interesează, ce contează pentru noi. Adică cireașa de pe tort.

50046949_2017224491704732_7184956231478411264_n

Times Square este atmosferă. Cuvinte și fotografii? Nieh! Nu ajung. Cum să descrii gustul unei prăjituri, ori o temperatură perfectă pentru tine? Nu poți. Încerci, dar rezultatul din mintea celuilalt poate fi doar aproximativ. Atmosfera newyorkeză invadează turistul prin toate simțurile.

49384581_2017224528371395_4461938182606290944_n
49556707_2017224591704722_7622995346087477248_n

Strada e un spectacol în sine: ecrane uriașe schimbă culori și imagini, indivizi mascați în te miri ce, ori dimpotrivă dezbrăcați brrr!!! se îmbie să facă poze, muzică live, vânzători ambulanți cu marfă de firmă, (cică). Gablonzuri, mâncare, suveniruri. Frig cu dinți și un soare alb, orbitor. Zâmbete și cuvinte în toate limbile, curgând în jur, oameni cumpărând șaluri și căciuli, unii ca amintire, dar cei mai mulți ca să-și protejeze urechile de frigul din oțel lucios.

49522136_2017224718371376_3782045671398309888_n
49574305_2017224851704696_3685333577806905344_n

Avusesem la un punct ideea să stăm și de Revelion, însă aglomerația din 29 decembrie ne-a convins că mai bine nu. Am înțeles că un minim de douăsprezece ore stai nemișcat în mulțime. Deloc tentant!

49781673_2017224658371382_7297219194762821632_n

Ne-am extras cumva din masa compactă de omenire și am răsuflat cinci minute până la a doua baie de mulțime, de data aceasta din dorința de a vedea Bradul, adică uriașul molid norvegian de 24 de metri (cea mai înaltă specie de brad natural) împodobit în Rockefeller Center.

49698503_2017224915038023_6212797694063149056_n

Din 1929 există tradiția ca în prima miercuri de după Ziua Recunoștinței să fie aprinse cele 18 000 de luminițe cu tam tam și televiziune, așa, ca să vadă toată planeta albastră cum la New York se dă startul pregătirilor de sărbători.

Mergând cu așteptări mari, bradul mi s-a părut o țâr’ mai înalt decât al meu din sufragerie. Văzusem eu niște minunății,  artificiale ce-i drept, dar maiestuoase și măiestrit ornate. Ăsta săracu’ era natural și voinic. Și cam atât.

49551507_2017224991704682_6255966676643217408_n
49323217_2017224888371359_3003888380086845440_n

O să ziceți că mă bucur de o rață și mă distrez de o mașină parcată aiurea ori de un nume dubiosus la un magazin, dar mă lasă rece bradul care încântă sute de mii de oameni. Ce să zic? E frumușel, no, nimic de zis. Dar parcă nu destul, ar zice cineva. 🙂

49319529_2017225125038002_6855610562898821120_n
49444744_2017225148371333_3925008579878191104_n

Apoi a fost Ura și la gară! Adică Grand Central Terminal care e alt punct turistic interesant. Imens, elegant, datând de pe la mijlocul secolului al XIX -lea. Ne-am pierdut în clădire, admirând arhitectura și simțindu-ne extrem de mici în sălile imense. Apoi așa, de fun, am intrat în ceea ce se numea piață. Mi-a plăcut calitatea produselor.

49822861_2017225221704659_6977379920896851968_n

Am terminat seara la un cinema-restaurant în Brooklin. Cumpărasem bilete cu o seară înainte și parcasem de dimineță mașina acolo. Prilej să mergem cu metroul până-n Manhattan, unde am petrecut ziua.

Să merg la film în vacanță mie îmi cam dă cu virgulă, dar trebuia oricum să mâncăm, așa că am zis: hai, fie! Și a fost super. Vă recomand cu toată inima Green book, cu Mahershala Ali și Viggo Mortensen. La nebunie mi-a plăcut Mahershala Ali.

Când am ieșit de la film am asistat la un fenomen spumos. Am auzit un claxon insistent. Insistent!!! Un autobuz nu putea trece de o mașină parcată, în stradă, cu avariile pornite. Tot traficul era sufocat.  Se adunase lume ca la circ. Ăla claxona. Lumea se uita și aștepta să vadă cine e istețul șofer. „Pun pariu că e femeie” a zis unu. Și minutele treceau și lumea râdea și aștepta. Și nici vorbă să fie femeie. Un tip între două vârste a ieșit lejer cu două plase doldora de la alimentara, le-a pus în portbagaj și a plecat. Firesc.
Frate!!! Nimeni nu l-a înjurat. Nici nu i-au arătat degetul. Nici nu i-au decorat mașina. Nici n-au scos pistolu’. Nu-s pasionali ca noi românii, frate!

49745773_2017225475037967_1429791005065871360_n

Lumea s-a împrăștiat, viața și-a reluat cursul și noi ne-am întors la hotel.

49574356_2017224755038039_1678929752825528320_o49459801_2017224405038074_6477894414285930496_n49348681_2017224628371385_9101848595799212032_n49298205_2017225385037976_6971928129929478144_n49635210_2017225291704652_1665121497393397760_n50035270_2017225415037973_5450624497205903360_n

20181229_160439

Sfârșit de an la New York – 2

03 Thursday Jan 2019

Posted by sweet & salty in File de jurnal, Travel

≈ 33 Comments

Tags

Central Park, cinnamon rolls, fotografii, High Park, Holiday Inn, luminița de la capătul tunelului, Madison Square, Manhattan, mireasă, New York, păcat, rățușca cea urâtă, Starbucks, telefon, tunel, vanilie

M-am trezit zâmbind. Mă repet, dar mi-e drag Holiday Inn. E ca și cum aș fi musafiră la mătușa. Adică știu unde-i sufrageria, frigiderul, știu cum gătește, știu casa. În fine.
Duș. Mic dejun. Aveau niște cinnamon rolls periculos de buni, calzi, serviți cu un sos de vanilie. Yummy!!! Recunosc că am păcătuit în fiecare dimineață, cu promisiunea solemnă că de la anu’…

5591_cinnabon_heroimage-small

Dar așa sunt eu, când am bunătăți mă chinui să-mi imaginez mâncarea dezmembrată, adică făină, zahăr, ouă etc. Ce poate fi atrăgător la o pungă de făină, una de zahăr și un cofrag de ouă? Dar nu-mi iese. Papilele gustative bat din palme, îmi râd în ciudă și-mi zic: „Ești fraieră!” Și pofta învinge. Ce păcat că nu mi se pun pe talpă caloriile. Aș fi super slabă. 😀

49454852_2015701535190361_4482828495512141824_n

Am ieșit mai devreme și ne-am dus ață să parcăm mașina, să nu ne mai împiedicăm de ea la mers. Pe drum am furat niște imagini. În primul rând, la trecerea printr-un tunel am văzut luminița la capăt. Da, luminița de la capătul tunelului.

0

Erau de fapt farurile unei mașini ce venea din sens opus. Am realizat că lumina ta vine din celălalt. El. Care nu e oricine. E omul tău. El deține puterea de a aprinde lumina. Doar el și doar pentru tine. În rest sunt scântei, dar tu nu știi. Pentru că te întâmpli pur și simplu. Respiri ritmic și te bucuri atât cât ți se cuvine, cât crezi că ți se cuvine. N-aveam net decât cu lingurița, la hotel și prin Starbucks. Făceam poze și croșetam filosofii.

49335562_2015701615190353_149310427761737728_n

Ne-am dus în Central Park, unde realmente picioarele mi-au luat-o înainte. Ziua anterioară fusese udă, dar udă, însă dimineața s-a trezit spoită de un soare trainic ce se uita mirat la noi. Printre zgârie norii din Manhattan, mai să ne ia un vânt piază rea, dar în parc s-a potolit brusc, ca și cum ar fi rămas fără curent.

Central Park e… Central Park. Avem varianta lui imensă și aici în Toronto. High Park se numește. Sunt superbe. N-ai cum să nu dezvolți dependență de locurile acestea. Calești și un soi de biciclete plimbau turiștii ce n-aveau poftă să meargă pe jos.

 

 

11
12

Ce mi-a atras atenția imediat ce am ajuns lângă lac a fost o rață. Inițial am crezut că e prosteală, că-s șmecheroși tare americanii. Dânsa se plimba, măcănind printre banalele ei surate. Veverițe puturoase își vedeau de treabă, era să mă împiedic de una. Că nah! jobul lor e să fugă când te apropii, dar, cum lumea le hrănește, au sentimentul că e casa lor. Tot acolo am văzut cele mai bleguțe rândunele. M-am apropiat să fac poze și n-au avut nici o treabă. După cum se vede. O abrambureală de rațe, gâște, porumbei și rândunele cotcodăceau la picioarele noastre…

49545920_2015701155190399_6995472165688573952_n

Dar să revin la rață, că ea era regina ori prințesa parcului. Colorată și măcănitoare, cu un ritm cam prea grațios pentru specia din care făcea parte.  Inițial am crezut că e jucărie. Era cât se poate de vie, de plină de energie și frumoasă foc. Antonim la rățușca cea urâtă. Toată lumea se strânsese să vadă minunea cu pene și să-i facă fotografii. Paranteză: ați obseravat că telefonul a devenit unul din organele noastre de simț?

8

În fine, cine zice că frumusețea nu contează, se înșeală. Rața asta nu va ajunge în veci pe varză.

10

Apoi mi-au atras atenția miresele. Una mai dezbrăcată decât alta, cu rochițele subțirele și brațe goale. Era maxim un grad afară, iar când bătea vântul se simțea cum trosnesc spre minus gradele din termometru. Fetele erau serene, diafane, deasupra vulgului ce simțea frig ori cald. N-aveau nici o treabă. Pozau dezinvolte, cu zâmbete largi. Probabil adrenalina ZILEI le făcea să nu simtă temperatura. Am mai văzut eu mirese pe vreme de frig, dar purtau un jerseu, un bolero, un șal, o blăniță, ceva, care să le ferească să-și petreacă noaptea nunții strănutând. Ăstea, frate, erau americance get beget.

 

2
1

De altfel, prin oraș, am mai văzut oameni în pantaloni scurți, ori tipe îmbrăcate regulamentar, de iarnă, în sus, dar în șlapi, ori papuci de pânză fără șosete. Brrr! America!

În rest? Grădină zoo. Patinoar.

6

Tot felul de indivizi dansând ori făcând scamatorii, ca să atragă admirația turiștilor.

5

Ca peste tot, în punctele mari de atracție, artiști, făcând caricatură, pictură ori fotografie.

7

Mi-am luat un covrig fierbinte și sărat și bun și am luat-o la pas spre Times Square. Dar las pe mâine, ca să pun mai multe poze. Mai sunteți aici?

49900002_2015701665190348_7743008912864968704_n49848514_2015701781857003_4136795221130215424_n49662934_2015701918523656_6344100406284517376_n49348899_2015701728523675_1825493299893370880_n49347960_2015701425190372_4942315938063056896_n1043

Sfârșit de an la New York

03 Thursday Jan 2019

Posted by sweet & salty in File de jurnal, Travel

≈ 51 Comments

Tags

America, Canada, Eataly, google, Holiday Inn, iarna, Manhattan, Memorial, Metropolitan Art Museum, New York, Niagara, Oculus World Trade Center, shopping, taxiuri galbene, Toronto, vacanța, World Trade Center, zâmbet

Omul drumului sunt. Io. Nu știu dacă m-am născut cu dor de ducă ori m-am dereglat emigrând. Că am o casă frumoasă și super-confortabilă, dar tot sora drumului aș fi, de aș putea, ziua și noaptea, cât m-ar ține roțile și tălpile și buzunarul: să văd, să încerc, să respir alt aer, să cunosc alți oameni, să am tot felul de experiențe și nuanțe de zâmbet.
Sarea și piperul neprevăzutului personalizează excursiile mele, îmi deschide porii simțurilor, hidratându-i, hrănindu-i cu bucurie ori șoc, cu teamă, ori respect, ori milă. Și de cele mai multe ori cu mirare.

 

49444760_361825797948389_2821339754472144896_n
49857718_542855559561174_1055092247072079872_n

Am plecat în State cu noaptea în cap, în 27 decembrie. După câteva ore, a răsărit soarele, undeva pe autostradă și s-a jucat cu mine o lungă parte din drum, pentru că, ori lua niște poziții de o balerină, ori juca un soi de v-ați ascunselea printre copaci. Nu simțeam deloc că se termină anul. Dar ce să simți? Poate că era vremea de vină, că dohh! Canada fără zăpadă în final de decembrie? Ori era entuziasmul plecării. Timpul vacanței pare a avea altă unitate de măsură, zilele sunt mai cleioase, mai întinse cumva. Eu așa le percep. Rutina e zdrobită de liste lungi cu mofturile sufletului.

49187812_1085534834981177_8324403367115751424_n

La un punct soarele a crescut mare deasupra drumului, vrând parcă să ne ghideze nu doar geografic ci și spiritual. Să fim fără teamă. În lumina lui călăuzitoare.

„Cadă vorbele ca frunzele uscate!!!” șoptea soarele.  „Zâmbetul să-ți fie casă și vorba bună și omul bun!”
Oricum nu pricepem noi Divinitatea, cum nu pricepem nici lumina și nici umbra. Doar cartea sufletului e scrisă fără greșeli de ortografie de Dumnezeu. În rest sunt doar interpretări mari sau mici. De aceea atâția oameni cu credințe ori non-credințe diferite. Cum să calci în picioare suflete, apoi să mergi la biserică să te spovedești? Cum să scuipi adevăruri general valabile doar pentru că șasele din unghiul tău se vede nouă? Da, fără net, pe drum mă apucă filosofia (nu am net în afara granițelor).

 

49446042_225829924974008_330815453632921600_n
49428944_521668091674156_3676513033535881216_n
49827654_1671939012952249_518440326864568320_n

Nenea Google le știe el pe toate, nu-i vorbă, și toți putem lipi de ochi timbre colorate cu orașele lumii, dar nu avem emoția și mirosul și gustul și oftatul din inimă.

Am poze multe așa că voi fărâmița vacanța pe bucățele mici, ca o prăjitură ce merită savurată pe îndelete, fără grabă. Căci New Yorkul nu e doar un oraș pe glob, un punct geografic, ci EXPERIENȚĂ. E New York-ul meu personal, așa cum doar ochii mei l-au fotografiat.
E drept că l-am văzut de mai multe ori și, venind din Toronto, un alt uriaș al planetei cu care se pare că seamănă, nu va musti, probabil, entuziasmul acela, ce țâșnește firesc la primul impact. Mi-e drag și-l revăd cu plăcere de fiecare dată. E prima oară când vin în perioada asta a anului, aș fi zis iarna, dar aceste zile de decembrie au fost un soi de păcălici fără zăpadă, cu temperaturi ospitaliere.

Drumul a fost lung. Opt ore, cu opriri pe parcurs. Am plecat dintr-un Toronto fără urmă de fulg de nea, am traversat zone cu zăpadă, ca să ajungem într-un New York ud, mai degrabă primăvăratic.
Peisajul drumului e tulburător. La un moment dat m-am surprins zicând: „Ce frumos! Parcă e în România!” și am realizat cât de cumplit subiectivă și mai ales cât de îndrăgostită sunt eu de țara în care mi-a răsărit casa părintească. Frumoasă e America toată! Stufoasă și verde, inteligent construită. Alungită și curată. Și, la drept vorbind, nu există termen de comparație: loc sub soare e pentru fiecare țară și fiecare om. Dar așa suntem noi. Subiectivi până-n stele. Comparăm oameni și țări și strigăm cui vrea să ne audă: a mea e cea mai cea! Și e. Că o vedem cu ochi de suflet.

Îmi plac drumurile cu mașina: muzică, culori ondulându-se fabulos și cerându-se fotografiate, păduri și ferme, apoi scris și citit. Am avut tableta cu mine (unde am în permanență o minibibliotecă electronică). În plus suntem stăpânii timpului și geografiei. Putem opri sau să fim spontani și să o luăm aiurea.

Am ajuns în jur de patru după-masa și ne-am cazat la Holiday Inn. Îmi place și m-am obișnuit cu el. E convenabil să alegi același hotel, indiferent unde ajungi în lume. N-ai surprize. E și un soi de sentiment de acasă. Variațiuni mici, dar în linii mari același lucru. Excepții haioase: fasole, lângă omletă, la mic dejun, în Anglia. Fasole la mic dejun???? Camere mult mai mici în Brazilia… etc. etc. etc.

Câteva ore până la cină m-am pierdut într-un mall din apropiere. Mi-am cumpărat o pereche de blugi de la Old Navy. A doua pereche de blugi rupți. 😀 Nu foarte rupți. Că-s om serios. Sigur că nu-mi trebuiau. Dimpotrivă. Nici rupți nici nerupți, dar cine să reziste prețului. $4.97 fără taxe. Și-s faini.

A doua zi a plouat serios. Așa că a fost zi de umbrelit. Deci obiective cu acoperiș. Am plecat cu mașina în Manhattan și am constatat încă o dată ce coșmar e traficul și cât de nebuno-agresive sunt taxiurile galbene.

Altfel ochiul meu de artist a sesizat grația stropilor de ploaie pe parbriz, contrastând cu galbenul taxiurilor oglindit în asfaltul ud. Nu eram la volan, deci cuvintele cu f și ș nu erau departamentul meu. Oricum eu folosesc doar biete pisici pe băț. Nu era cazul. Eram zen. Făceam fotografii. Cum să pierd momentul? O junglă sunt străzile newyorkeze, deși nu cred că e mare diferență de Bucureștiul nostru mioritic. Însă culorile prin filtru de ploaie… o minune.

 

49825310_529148590896931_712185167715762176_n
50027899_2300883400132663_3902273316525703168_n

Intenția să ajungem la Metropolitan Art Museum s-a muiat de tot și dizolvat și ea în ploaie când am ajuns, după tot felul de manevre imposibile. Mii de oameni, adăpostiți sub umbrele, făceau o coadă șerpuită în multe bucle, mărturisind că ideea mea genială încolțise de fapt în multe alte minți istețe. Great minds think alike... Sau nu chiar așa, că era aproape de prânz și eu m-am răzgândit într-o secundă. Nu aveam nici o intenție să sacrific ore bune, doar ca să fiu sfințită de ploaie cu umbrelă cu tot și apoi să fușerlesc muzeul, din lipsă de timp. Am decis că voi reveni pe vreme bună, când puhoiul de turiști va fi mai echitabil împărțit prin oraș. Dar ce să faci când toarnă cu găleata și tu ești în excursie? Muzeu sau mall? Nu?

 

49608151_1113432858830405_8473212791237378048_n
49599581_2130575460589446_9017750670832304128_n
49581118_320972602087017_7832032602679672832_n

Am plecat în Oculus World Trade Center, de data asta cu metroul. Am parcat mașina să ne putem mișca mai lejer.
Pe locul unde altădată a fost World Trade Center acum e un mall imens cu stație de metrou și alături Memorialul și Muzeul. Clădirea e imensă. Nu pot să zic că mi-a plăcut prea tare. E o zonă de shopping fancy, împodobită cu mulți brazi de iarnă. Totul e super elegant, însă culorile deschise și spațiile foarte mari și goale mi-au dat senzația de răceală. Dar e simțul arhitectului. Cine sunt eu să-l critic?

Lângă noi s-a petrecut un fenomen simpatic. Brusc un tip a îngenuncheat și a cerut mâna iubitei lui. Cât a durat discursul, lumea s-a adunat, făcut poze. Ea a zis da. Noi am aplaudat. El a făcut o față de-aia de învingător. „A zis da, mah!” Inedită idee. În mall. O fi fost îndrăgostită tipa de shopping. Am mai asistat la un fenomen similar pe avion, venind din Vancouver.

 

49188502_393620218055668_2502006573782532096_n
49669502_317965098928780_5235331745301135360_n

Lângă Eataly, aflat la parter, unde-am mâncat niște clătite uriașe și delicioase, cu măr și scorțișoară, era concert pe lumini. Brazi înalți împodobeau eleganta încăpere. Pe tavan erau un soi de cuburi care-și schimbau culoarea pe muzică și erau concerte din jumătate în jumătate de oră. În plus se vedea prin geamurile până în tavan orașul care-și aprindea luminițele.

 

49530587_340842743175972_2896695518321180672_n
49688579_284185828962419_5675660227802824704_n
49898564_2291370754265814_1312026351884042240_n

Gust de New York în sărbătoare. Și sărbătoare a fost fiecare dintre cele patru zile, al căror punct culminant avea să fie Revelionul petrecut la Niagara canadiană.

49898335_357663645030155_8803604275763609600_n49474975_321795648421425_5075483263091343360_n49315644_271406060200022_1559948640351420416_n49283478_1150258425146072_3358135315565903872_n49241524_783755875300898_492768448342917120_n49205090_213688389574559_2290047180355928064_n49203221_2280171992251566_2213848645139169280_n49179432_827422480937640_7014916375990763520_n49465069_279047352758586_4925101318298664960_n

O mică nebunie

13 Thursday Dec 2018

Posted by sweet & salty in Amalgam, Întâmplate sau nu..., File de jurnal

≈ 26 Comments

0

Iarnă românească, vis al emigrantului ce-și mijește ochii sufletului în dor de „Viflaime, Viflaime!” și al părinților cu palmele ce ard a mângâiere.

Ani în Canada, cu viață în Canada, cu job și resposabilități în Canada și două, trei săptămâni furate la fiecare doi ani, ca să te-mbrățișezi cu ai tăi pe românește. Pune-te masă și ridică-te masă. Că mama ți-ar face pane luna de pe cer dacă ai cere. Iar tu ești în turneu acasă, că așa zice fratele tău. Că te vede printre picături: când la Cluj, când la Sibiu, când în Brașov, ba o fugă scurtă în Italia ori Franța, oprire și pe la București. Dar punctul central acasă și nici nu știi când decolează avionul înapoi spre Toronto.

Și vine altă iarnă cu dor și doruri. Brusc decideți să mergeți la colindat acasă. Sunt zile libere de Crăciun și Anul nou. Mai rotunjiți cu vreo câteva să puneți de două săptămâni și, fără să spuneți nimănui, luați bilete. Piper de scumpe. Las’ că renunțați la cadouri de moș Crăciun pentru voi în următorii j’ de ani (yes, right!!! 🙂 ).

Vorbești la telefon de câteva ori pe zi cu mama. O păcălești că ai nu știu ce, ca să chiulești ziua aia când ești pe avion. Cam greu se lasă păcălită, că te pufnește râsul și te cunoaște și are ea un talent de a-ți vedea vocea… Dar îți muști limba și nu zici nimic. Aterizați în Ajun. Ți-e inima mică, ciorchine de bucurie în gât. Miroase românește zăpada și oamenii sunt atât de frumoși la Cluj.

Opriți în holul mic al casei, colindați cuminți cu toții, căci fratele tău te-a ajutat, ca de obicei, la complot. Mama aprinde lumina să vadă colindătorii și se zăpăcește când vă vede și stinge lumina la loc, să nu spulbere visul. Și „Ce vedere minunată” are cele mai dulci și mai sărate versuri, pentru că lacrimile, nu știu de ce, udă obrajii. Ninge și e cald și bucurie-n lacrimi. Și pomul de Crăciun clipește complice, cu aceleași instalații pe care le știi dintotdeauna, cu globuri de sticlă vechi și noi, de când erați voi mici și până acum. Și Blackie latră în curte. Și-n casă miroase a sarmale și a cozonac și a dragoste.

 

My name is…

23 Friday Nov 2018

Posted by sweet & salty in File de jurnal

≈ 45 Comments

books-coffee-iphone-minimalistic-Favim.com-2848419

Nu îmi place numele meu. Deloc. Mama ar fi ales Laura sau Mirela, ori Ioana. Nume care îmi plac. Dar bunicul patern, personalitate respectată și respectabilă în familie, a auzit el la o mănăstire numele meu și i s-a pus rău pata, că i s-a părut rar și frumos și, habar n-am cum, și-a impus punctul de vedere. Fiind prima lui nepoată m-au numit după dorința ilustrului și respectatului bunic. Măcar dacă le-ar fi venit ideea să îmi pună și un al doilea nume, ca fratelui meu, ca să pot jongla cu ele. Dar nu! Unul și bun. Însă din start numele era prea serios pentru sfertul de om care a aterizat pe planetă la maternitate, așa că m-au diminutivat din prima secundă.
Bunicul patern, când m-a văzut a zis profetic: „Din asta în veci nu iese om!” că eram mică-mică, la limită și ha! m-a prescurtat și el. Clar nu mi se potrivea numele.
Eu, firește, cu încăpățânarea specifică zodiei, ori mie, nu doar că m-am făcut extrem de om, dar am crescut mare și perfect normală din toate unghiurile și măsurătorile. Adică nici mare, nici mică, nici… nici… Și așa am evoluat, paralel cu numele meu, care era așa, un soi de pașaport oficial folosit de cei care nu mă cunoșteau. Era ca și cum aș fi avut două nume de familie. Străin de mine, o chestie oficială.
Singura persoană dintre apropiați care l-a utilizat a fost soacra mea. Dar ea era drăguță și mi-l zicea cu o anumită muzicalitate, că îmi plăcea și mie cum sună. Așa că la ea răspundeam și mi se părea firesc.
Acu să nu vă imaginați că numele meu ar suna selenar ori jupiterian, că până la urmă e un nume banal, pe care multe feminine îl poartă cu plăcere și nu ar înțelege în ruptul capului zmâc-ul meu la adunătura de litere cu care ele nu au nimic de obiectat.
Am un nume ca toate numele, doar că nu-s obișnuită cu el, că de când mă știu mi-a fost rupt în două. Și nu e chimie între noi.
Mai degrabă mă simt Em, deși e cam ciudat și multă lume nu pricepe dacă e nume de femeie sau de bărbat. Dar cumva mi se potrivește mai mult un nume șui, decât un nume feminin, iubit de bunicul meu patern. Să nu mă întrebați și să nu fiți curioși că nu merită. E un nume ca toate numele, la fel de comun ca numărul meu de la pantofi. Voi? Vă identificați cu numele din buletin?

Ce mai zic

21 Wednesday Nov 2018

Posted by sweet & salty in File de jurnal

≈ 20 Comments

46492847_328224387960795_6286234621143154688_n

Colțul meu galben, se pare, cu grăunțe de soare alandala împrăștiate. După ce că mă chinuie talentul, mai și înrămez câteodată ce mâzgălesc. Dar pretextul acestui text e culoarea. Am realizat că am pus florile primite de la ARTA exact în zona cu pricina, ca și cum magnetic galbenul la galben trage. Nu știu cum m-o fi nimerit Paulina, că-mi plac florile galbene și să nu fie tăiate. 🙂

46503274_337060586875349_7427192331138236416_n

Și, pentru că nu v-am povestit de multă vreme ce am mai făcut, o să vă spun că am participat la niște evenimente frumoase, că am cunoscut oameni și revăzut pe alții. Pe unii i-am re-cunoscut pentru că ne știam de pe fb. În ordine cronologică ar fi evenimentul din Toronto, festival de artă românească: muzică, pictură, literatură. Au fost două zile pline și foarte bine organizate. Dar despre asta deja v-am povestit. Sigur că totul a fost numai și numai despre „Pași”.

La Kitchener au fost emoții mari și oameni frumoși, cunoscuți și necunoscuți. Unii mi-au făcut surpriza să vină din Toronto, sau din London, pentru o îmbrățișare. Au fost experiențe drăguțe, că ne știam doar virtual și cred că genul acesta de întâlnire îți dă cele mai mari bătăi de inimă, pentru că vii deja cu niște așteptări, ai o imagine formată în minte. Eu așa cred, deși știu că mulți nu veți fi de acord cu mine și veți zice că doar litera contează.

46493649_751139875265493_5139914906472022016_n
Și a venit și iarna între timp. Se pare că ne-a călcat mai iute anul ăsta, de aceea are momente nehotărâte ca ieri când juram că e primăvară și eu și un om de zăpadă năcăjit, cu nas de Pinocchio. Un soare turbat și un aer de chef de viață exploda fiecare tentativă timidă de frig… Și omul ăla și umbra lui stăteau așa, degeaba și stânjeniți în iarbă, în fața unei case. Dacă s-ar fi putut mișca, sunt sigură că s-ar fi scărpinat în cap ardelenește și ar fi zis:
„No! Amu-i amu!”

46508883_2261607683914327_5388422375643545600_n
46511313_745801479085771_148828309092827136_n

Dar s-a răzgândit brusc soarele, s-a întors cu spatele și mușcă tot ce prinde cu dinți-i mărunți. Parcul e nebunie criogenizată.

46479784_306385469974718_5837239113681469440_n

Azi erau multe gâște, preocupate de ceva, ca la un soi de referendum.
Doar două aveau nevoie de intimitate și nu am înțeles dacă era o poveste de iubire sau un complot.

46645604_269921420335626_1112422282287906816_n
46485580_760932124239886_2506193153283850240_n

În rest. Un pescăruș era camuflat în culoare, sau non culoare – tot aia e. 😀

46479576_455938488144417_752199634255872000_n
Ce să mai zic? Niște frunze verzi se încăpățânau să rămână verzi în ciuda temperaturii foarte scăzute, așa, ca oamenii ăia care vor ei să fie diferiți, să fie altfel, să iasă din rând. Așa și frunzele astea. Pur și simplu erau verzi. Ca și cum mare brânză ar face ele cu împotrivirea lor. Cu o floare nu se face primăvară, cu atât mai puțin cu un cârd de frunze încăpățânate, și cu atât mai puțin în Canada.

46510946_2289955737899105_8283655122592989184_n

Când iarnă

12 Monday Nov 2018

Posted by sweet & salty in File de jurnal

≈ 15 Comments

0

Am să vă vorbesc despre oameni și câini. Nu sună prea bine introducerea, dar cine sunt eu să cert cuvintele? Mi-e atât de dor să scriu, sunt ca un burete uscat, însetat de apă. Am avut niște zile nebune în care mi-am exilat degetele departe de tastatură, deși există o poveste de dragoste între buricele degetelor mele și tastele mult prea bătătorite ale laptopului meu. Asta e zona mea și lumea mea colorată în care vorbele se plimbă printre frunze de noiembrii, ori fulgi de zăpadă, noiembriți și ei. Le iubesc pe ele, vorbele, înaripatele formate din litere, din sunete închise sau deschise, cadențate ori șoptite, nebune ori cum or fi, cuminți sau șui. Avem o relație fantastică.

Și uite așa am început cu o paranteză. Mie îmi plac oamenii, dar îmi plac și câinii, deși mi-e și o frică nejustificată de ei. Ca să nu îmi fie frică de câini ar trebuie să am câine, dar n-am.

Deși chiriașul nostru e simpatic foc, când am auzit că a adoptat un patruped, m-am cam supărat pentru că, atunci când am hotărât să închiriem, una dintre regulile foarte clare a fost aceea că nu câini, nu pisici. Că rod, că zgârie, că fac pipi etc. Dar cumva Darren, cu șarmul lui, a reușit să se strecoare prin regula asta scrisă negru pe alb în contract. În paranteză spus Darren e un zăpăcit. Un soi de artist al tobelor, genul acela cu inimă largă, dar prea largă pentru a face pe plac tuturor și, deși clar casa e pe mâini bune, Darren e un soi de copil mare.
Acu, treaba era groasă că, petrecând două zile in Kitchener, trebuia să trec pe la el pentru semnarea unor documente, iar eu eram nevoită să duc cu mine și spaima pentru blănosul ocupant al casei, care știam că e și mare, deși era pui. Am vorbit la telefon, am ajuns la ușă, iar el m-a invitat cu un zâmbet larg înăuntru. L-am refuzat cu un zâmbet la fel de larg, dar în cele din urmă am intrat, că ningea plouat și hârtiile sunt hârtii, adică… Mă așteptam să sară la mine un soi de jucărie mare și zăpăcită cu colți pe care să și-i încerce în mine. Când colo… liniște. Am intrat cu inima cât un purice, alertă ca o pisică sălbatică.
– Hai să faci cunoștință cu Bella, mi-a zis Darren și a extras dintre două fotolii o jucărie imensă și speriată, cu o față drăgălașă și două mărgele de ochi negri care mă fixau cu un interes fricos.
Mi-a fost greu să plec, pentru că minunea cu lăbuțe moi (vorba vine lăbuțe că erau ditamai labele), se cerea mângâiată și răsfățată. M-a topit, deși afară ningea țepos cu niște idei de iarnă agresivă, dar Bella era nevinovată și adulmeca viața și oamenii și casa și nu știa prea bine ce se întâmplă. Nici cine sunt eu și nici ce cade din cer pe blănița ei pufoasă și albă. Doamne, ce ființă dulce!

Dor mi-a fost de literele mele și de programul meu, dar oricât de reale ar fi ele pentru mine, locuiesc doar în mintea și-n computerul meu, așa că-n ultima perioadă realul cel real și adevărat și-a pus piciorul în prag și-a zis: Gata! E timp de ieșit cu Pașii în lume, e timp de vorbe cu sonor, de îmbrățișări, de priviri și de căldură. Și a fost după ToRo Fest, a doua și a treia ieșire a Pașilor în Arțaria cuvântului românesc și se spune că nu mi s-au văzut emoțiile prea tare.
Am revăzut și cunoscut ori recunoscut oameni ce au trecut într-un fel sau altul prin viața mea, oameni care s-au iscălit în destinul meu. Dar și oameni care mi-au împodobit existența cu dragostea lor pentru cuvintele mele, fără să mă cunoască. Căci ceea ce scriu se întoarce la mine ca un bumerang al întrebărilor și răspunsurilor.

Am făcut foarte mulți kilometri și drumul a devenit binecuvântare, pentru că ore în șir am petrecut în mașină cu Vianu, prilej de povești în care graiul ardelenesc și literatura s-au împletit. Am ajuns apoi în Kitchener, orașul care ne-a îmbrățișat la venirea în Canada și unde am locuit mulți ani. Am realizat că avem o istorie, pentru că așa e când te revezi și amintirile țâșnesc. A trecut seara cu uimirea unor întâlniri de suflet, pentru că nu e de ici-colo să vină persoane de la o sută de kilometri doar să te îmbrățișeze. Să-ți aducă flori, ori cuvinte de înrămat în suflet alături de un pui de bufniță, că-ți plac ție figurile cu ochi treji și fețe haioase, ori de dulceața nucilor verzi cu dor de copilărie. Sau niște șosete cu ciucuri, simpatice, de ținut cald și de zâmbet de amintire.

Am înmulțit kilometri în mașina mea de culoarea ceaiului, derutant i-am înmulțit și iar am ajuns în Kitchener și New Dundee a doua zi, apoi în Waterloo. Și-am dat nas în nas cu iarna, că acolo ne-am intersectat, însă a fost fată de treabă, deși cam zăludă și grăbită, dar a avut răbdare cu mine și mi-a pudrat doar mașina (generos ce-i drept) însă a lăsat șoselele în pace, că nu apucasem să-mi încalț cauciucurile de iarnă.

Frumoși sunt oamenii. Iar cuvintele sunt conversii de zâmbete și îmbrățișări în toamne târzii, când iarna vine brusc, nechemată. Și amintirile rămân. Ca urmele pașilor ce au trecut și transformă fiecare clipă prezentă. Dar așa suntem noi, gheme de adunat amintiri.

45682346_1977906662255070_2628908993224900608_n

3

 

Azi mă numesc culoare

29 Monday Oct 2018

Posted by sweet & salty in Întâmplate sau nu..., File de jurnal

≈ 23 Comments

44950893_2092013717779332_698126236517400576_n
Azi a fost o zi amestecată și m-am amestecat și eu în culori și m-am regăsit în
albastru și verde și pale de auriu. Și două persoane dragi mi-au spus că-și doresc pictura asta, m-au rugat să le-o dăruiesc, pentru că iubesc ceea ce gândurile și degetele mele au amestecat acolo. Și m-am mirat, îndrăgostită fiind, la rândul meu, de culorile care s-au îmbinat magic sub ochii mei, parcă fără să mă asculte, la fel de obraznice și neascultătoare ca și cuvintele care-mi ies din vârful degetelor, fără să întrebe dacă eu sunt sau nu de acord să-și scoată nasul cârn la lumină.
Azi a fost o zi amestecată cu gânduri și doruri la fel de colorate, la fel de verzi și albastre și stropite cu auriu și cu ceva rest de nori și de gând întrebat. A fost o zi când știi că viața e finită și pentru cine iubești merită să construiești munți, iar cine nu contează, chiar nu contează.
A fost o zi de duminică cu ploaie în care ai adunat culori pentru că ți-a fost dor de culoare și nu știi de ce ți-ai exilat nuanțele în sertar atâția ani, când tu le iubești și nu e musai să fii genial ca să le respiri. Că ți-e viață și respirație și fiecare pasăre pe limba ei piere.

Uneori ești complexată. Te gândești că ai prea multe pasiuni și prea puțin timp și când să le faci pe toate și când să iubești tot ce e de iubit și de explicat tot ce e de explicat? Și ziua are doar 24 de ore și ai atâtea de făcut.
Dar azi ai acoperit cu folie mesele unde voiai să te dezlănțui. Ai scos vopsele, ți-ai pus muzică și ai lăsat gândurile să se îmbulineze abstract. Apoi ai realizat că e atât de bine, că nu te poți opri chiar dacă anumite culori s-au îngroșat din cauza vremii și ar fi de bun simț să te organizezi să faci lucrurile alea care stau cu geana ridicată pe to do list. Dar ai zis că ți se rupe și ai lipăit în culoare la fel ca în copilărie când o baltă era fericirea supremă.

La sfârșit a trebuit să faci curățenie, pentru că petele de vopsea ajunseseră de la părul și nasul tău, care acum e verde, până pe podeaua unde a trebuit să freci ceva timp pentru ca parchetul să nu rămână cu pete aurii.
Și, deși teoretic albastrul cu verde nu se prea potrivesc, pentru tine e un contrast fluid care-ți spune exact versul acela inspirat în do major ca o declarație de iubire ce-ți aterizează pe suflet în cântec de liniște. E faza aceea cu frumusețea stă în ochiul privitorului și de gustibus non est disputandum. No! Ardelenește și radical zis!

Chiar s-a oprit timpul când au vorbit culorile.

De noi

24 Wednesday Oct 2018

Posted by sweet & salty in File de jurnal

≈ 20 Comments

Ne-am apucat să facem omletă. Recunosc că eu am fost chef-ul, deși eram musafiră, însă D. iubește gustul pe care-l dau mâncării și voiam să o răsfăț. Rar avem ocazia unei totale libertăți. Asta se întâmplă când suntem doar noi două. Din cauza mea, pentru că primesc mai greu „bilet de voie” de la familie, să plec la ea. Și doar la ea suntem singure, că așa-i în tenis.

Deci am masacrat ciupercile și pus într-o tigaie, baconul în alta și în a treia am pus ardeiul verde – musai verde – și ceapa, tăiate și ele. I-am zis lui D. să bată ouăle cu sare, iar eu jucam la lingura de lemn și cele trei tigăi.

Și, jup! Lovi culoarea. Și pozăăă! Păi dacă avea tricou galben…  Ce puteam să fac? 59

Și, la cerere, poze demonstrative. Am uitat să zic că am pus și cașcaval, dar no… doar e omletă și mie îmi rimează. Și da, am făcut poze la fiecare etapă. Psychic me 😀 Parcă aș fi știut că am nevoie să le pun aici. 🙂

93
94 (2)
94
95
97
100
101

Personaje

23 Tuesday Oct 2018

Posted by sweet & salty in File de jurnal, Imagini...

≈ 16 Comments

14

Am plecat amândouă la o seră în Breslau, că D. voia un pui de lămâi. Ați observat că fiecare drum și fiecare loc e încărcat cu mici surprize, care pot genera schimbări de situații? De-a lungul zilei am întâlnit personaje haioase, aflate întâmplător pe traseul nostru: cel mai plictisit Golden Retriever pe care l-am văzut vreodată, un papagal delicios, cu care am povestit și, dacă nu mi-ar fi rușine, aș pune un filmuleț să vedeți ce se întâmplă când te îndrăgostești de un papagal. Că papagalu’ ca papagalu’ se dă peste cap pentru a-ți face pe plac.

3

Apoi personaje dovlecești ori plușate dar cu mesaj. Iar am luat poze cu nemiluita din cauză de toamnă și de culoare și de ciudățenii ori hidoșenii.

13
25

Aș fi luat acasă papagalul, așa o dragoste și-a pornit motorașele între noi doi. Am conversat și ne-am imitat reciproc. Frumos rău și expresiv. Și zău că aș mai face încă o dată peste o sută de kilometri ca să-l revăd.  Nici măcar nu am întrebat cum îl cheamă.  Nici nu știu ce căuta în sera aceea fabuloasă. Mai era o colivie cu încă doi, dar mi s-au părut două mini-găini, fără personalitate. Și câinele zăcea plictisit, fără legătură cu locul, la fel cu haiosul cu pene.

2

Și ca să am o încheiere și pentru că mi-a plăcut ce era scris în seră:
Plants and People need each other. 

19

← Older posts
Newer posts →

Categories

  • A fi scriitor (4)
  • Amalgam (126)
  • Întâmplate sau nu… (47)
  • Bucăți de gând (98)
  • Catchy (15)
  • Concurs (17)
  • De prin viață… (22)
  • Din bucătăria mea (18)
  • File de jurnal (148)
  • Fluturi și alte frunze… (101)
  • Geografie subiectivă… (93)
  • Imagini… (43)
  • Lume color (10)
  • pași (30)
  • Sava-rine (30)
  • Travel (37)

Arhive

Recent Posts

  • 1 Decembrie pe românește
  • Pași
  • Toți oamenii pleacă
  • ?
  • foc

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 1,077 other followers

Authors

Em Sava

Em Sava

Categories

  • A fi scriitor
  • Amalgam
  • Întâmplate sau nu…
  • Bucăți de gând
  • Catchy
  • Concurs
  • De prin viață…
  • Din bucătăria mea
  • File de jurnal
  • Fluturi și alte frunze…
  • Geografie subiectivă…
  • Imagini…
  • Lume color
  • pași
  • Sava-rine
  • Travel

Jurnal

  • A fi scriitor
  • Amalgam
  • Întâmplate sau nu…
  • Bucăți de gând
  • Catchy
  • Concurs
  • De prin viață…
  • Din bucătăria mea
  • File de jurnal
  • Fluturi și alte frunze…
  • Geografie subiectivă…
  • Imagini…
  • Lume color
  • pași
  • Sava-rine
  • Travel

Blog at WordPress.com.

Cancel