E o seară în care e bine să fii în casă. Azi a plouat înghețat și Toronto a fost împachetat într-o pojghiță de gheață subțire și periculoasă. Am început să citesc, așa cum fac în fiecare seară, pentru că am multă „temă de casă” zilele acestea. Ca de obicei, mi-am pus muzică. E seară și m-am băgat în pat devreme. E ora nouă și nouă minute. Azi toată ziua mi s-au dublat cifrele. Brusc am lăsat tableta de unde citeam și mi-am luat laptopul, pentru că mi-am amintit câteva lucruri importante pentru mine, dar fără legătură unul cu altul. Însă uneori ele țipă și se cer afară.

Cât de puternică e mintea omenească. Într-o seară eram agitată pentru că, dintr-un motiv aiurit, nu reușeam nicicum să conectez canalul de youtube pe tv și simțeam că explodez. Trebuia să lucrez și aveam nevoie de fondul meu sonor muzical. Am reușit în sfârșit să-l conectez, mi-am căutat ceva ce îmi place, am răsuflat ușurată și am lucrat strună vreo trei ore. „Medicamentul” meu funcționa perfect. Doar că la un punct am realizat că tv-ul era pe mute din seara precedentă.

În altă seară am vrut să-mi dau cremă pe genunchiul pe care mi l-am zăpăcit în vară. Am avut fracturată glezna și genul acesta de probleme se lasă cu alte alea. M-am reparat de tot acum, însă au fost niște zile de fizioterapie, însoțite de cremuit la genunchiul de la piciorul cu glezna ruptă. De ce genunchiul? Pentru că am avut o gheată cât Casa Poporului și, când îmi zmuceam piciorul hotărâtă și grăbită, că doar nu era să stau după el, mi-a sărit și genunchiul de la loc. În fine, așa-i în tenis.
Ideea e că mi-am luat din baie crema și am pus cuminte pe locul dureros. Am masat ușor și efectul miraculos al cremei și-a făcut efectul în câteva secunde. Am răsuflat ușurată (iar). Nu mă mai durea deloc. Însă crema a început să se comporte ciudat. În loc să intre în piele s-a întărit și pe genunchi și pe degete. În plus, parcă nici mirosul nu era același. Am aprins lumina. Pusesem pastă de dinți. Cumpărasem o pastă nouă în ziua cu pricina și o așezasem pe răftuleț alături de crema pentru picior.
Mintea a funcționat și într-un caz și în celălalt. Ați observat că uneori credem anumite lucruri, tragem concluzii, interpretăm și ne înșelăm? Sigur că nu avem dreptate, însă convingerea noastră e atât de puternică, încât atunci când descoperim cât de cumplit greșiți suntem, suferim pe măsură.

Și mi-am amintit de bunica, de viața ei atât de grea, dar minunată și de miracolul pe care a reușit să-l trăiască. Miracolul de a nu se certa niciodată cu nimeni. Niciodată. Cu nimeni. Într-o viață de om.
Sigur că și ea a avut parte de necazuri și de oameni răi. Mult a îndurat. Dar nu s-a răzbunat, nu și-a căutat dreptatea. A suferit și a crezut în Dumnezeu. A avut o credință extrem de puternică care a ajutat-o în toate.
I-a fost pus pistolul la tâmplă, dar nu s-a temut. Credea. Și viața i-a fost frumoasă și binecuvântată și n-a îngenuncheat-o.
Am avut-o mult în viața mea și tare apropiate am fost noi două. În venele mele curge sângele ei și-n primii ani din viață am respirat aerul Savei, satul bunicilor. Îi aud și acum cuvintele, râsul și, de multe ori în momentele grele, mă gândesc la ea.

Nu îmi place numele meu. Deloc. Mama ar fi ales Laura sau Mirela, ori Ioana. Nume care îmi plac. Dar bunicul patern, personalitate respectată și respectabilă în familie, a auzit el la o mănăstire numele meu și i s-a pus rău pata, că i s-a părut rar și frumos și, habar n-am cum, și-a impus punctul de vedere. Fiind prima lui nepoată m-au numit după dorința ilustrului și respectatului bunic. Măcar dacă le-ar fi venit ideea să îmi pună și un al doilea nume, ca fratelui meu, ca să pot jongla cu ele. Dar nu! Unul și bun. Însă din start numele era prea serios pentru sfertul de om care a aterizat pe planetă la maternitate, așa că m-au diminutivat din prima secundă.
Bunicul patern, când m-a văzut a zis profetic: „Din asta în veci nu iese om!” că eram mică-mică, la limită și ha! m-a prescurtat și el. Clar nu mi se potrivea numele.
Eu, firește, cu încăpățânarea specifică zodiei, ori mie, nu doar că m-am făcut extrem de om, dar am crescut mare și perfect normală din toate unghiurile și măsurătorile. Adică nici mare, nici mică, nici… nici… Și așa am evoluat, paralel cu numele meu, care era așa, un soi de pașaport oficial folosit de cei care nu mă cunoșteau. Era ca și cum aș fi avut două nume de familie. Străin de mine, o chestie oficială.
Singura persoană dintre apropiați care l-a utilizat a fost soacra mea. Dar ea era drăguță și mi-l zicea cu o anumită muzicalitate, că îmi plăcea și mie cum sună. Așa că la ea răspundeam și mi se părea firesc.
Acu să nu vă imaginați că numele meu ar suna selenar ori jupiterian, că până la urmă e un nume banal, pe care multe feminine îl poartă cu plăcere și nu ar înțelege în ruptul capului zmâc-ul meu la adunătura de litere cu care ele nu au nimic de obiectat.
Am un nume ca toate numele, doar că nu-s obișnuită cu el, că de când mă știu mi-a fost rupt în două. Și nu e chimie între noi.
Mai degrabă mă simt Em, deși e cam ciudat și multă lume nu pricepe dacă e nume de femeie sau de bărbat. Dar cumva mi se potrivește mai mult un nume șui, decât un nume feminin, iubit de bunicul meu patern. Să nu mă întrebați și să nu fiți curioși că nu merită. E un nume ca toate numele, la fel de comun ca numărul meu de la pantofi. Voi? Vă identificați cu numele din buletin?

Colțul meu galben, se pare, cu grăunțe de soare alandala împrăștiate. După ce că mă chinuie talentul, mai și înrămez câteodată ce mâzgălesc. Dar pretextul acestui text e culoarea. Am realizat că am pus florile primite de la ARTA exact în zona cu pricina, ca și cum magnetic galbenul la galben trage. Nu știu cum m-o fi nimerit Paulina, că-mi plac florile galbene și să nu fie tăiate. 🙂

Și, pentru că nu v-am povestit de multă vreme ce am mai făcut, o să vă spun că am participat la niște evenimente frumoase, că am cunoscut oameni și revăzut pe alții. Pe unii i-am re-cunoscut pentru că ne știam de pe fb. În ordine cronologică ar fi evenimentul din Toronto, festival de artă românească: muzică, pictură, literatură. Au fost două zile pline și foarte bine organizate. Dar despre asta deja v-am povestit. Sigur că totul a fost numai și numai despre „Pași”.

La Kitchener au fost emoții mari și oameni frumoși, cunoscuți și necunoscuți. Unii mi-au făcut surpriza să vină din Toronto, sau din London, pentru o îmbrățișare. Au fost experiențe drăguțe, că ne știam doar virtual și cred că genul acesta de întâlnire îți dă cele mai mari bătăi de inimă, pentru că vii deja cu niște așteptări, ai o imagine formată în minte. Eu așa cred, deși știu că mulți nu veți fi de acord cu mine și veți zice că doar litera contează.

Și a venit și iarna între timp. Se pare că ne-a călcat mai iute anul ăsta, de aceea are momente nehotărâte ca ieri când juram că e primăvară și eu și un om de zăpadă năcăjit, cu nas de Pinocchio. Un soare turbat și un aer de chef de viață exploda fiecare tentativă timidă de frig… Și omul ăla și umbra lui stăteau așa, degeaba și stânjeniți în iarbă, în fața unei case. Dacă s-ar fi putut mișca, sunt sigură că s-ar fi scărpinat în cap ardelenește și ar fi zis:
„No! Amu-i amu!”

Dar s-a răzgândit brusc soarele, s-a întors cu spatele și mușcă tot ce prinde cu dinți-i mărunți. Parcul e nebunie criogenizată.

Azi erau multe gâște, preocupate de ceva, ca la un soi de referendum.
Doar două aveau nevoie de intimitate și nu am înțeles dacă era o poveste de iubire sau un complot.

În rest. Un pescăruș era camuflat în culoare, sau non culoare – tot aia e. 😀

Ce să mai zic? Niște frunze verzi se încăpățânau să rămână verzi în ciuda temperaturii foarte scăzute, așa, ca oamenii ăia care vor ei să fie diferiți, să fie altfel, să iasă din rând. Așa și frunzele astea. Pur și simplu erau verzi. Ca și cum mare brânză ar face ele cu împotrivirea lor. Cu o floare nu se face primăvară, cu atât mai puțin cu un cârd de frunze încăpățânate, și cu atât mai puțin în Canada.

Am să vă vorbesc despre oameni și câini. Nu sună prea bine introducerea, dar cine sunt eu să cert cuvintele? Mi-e atât de dor să scriu, sunt ca un burete uscat, însetat de apă. Am avut niște zile nebune în care mi-am exilat degetele departe de tastatură, deși există o poveste de dragoste între buricele degetelor mele și tastele mult prea bătătorite ale laptopului meu. Asta e zona mea și lumea mea colorată în care vorbele se plimbă printre frunze de noiembrii, ori fulgi de zăpadă, noiembriți și ei. Le iubesc pe ele, vorbele, înaripatele formate din litere, din sunete închise sau deschise, cadențate ori șoptite, nebune ori cum or fi, cuminți sau șui. Avem o relație fantastică.

Și uite așa am început cu o paranteză. Mie îmi plac oamenii, dar îmi plac și câinii, deși mi-e și o frică nejustificată de ei. Ca să nu îmi fie frică de câini ar trebuie să am câine, dar n-am.

Deși chiriașul nostru e simpatic foc, când am auzit că a adoptat un patruped, m-am cam supărat pentru că, atunci când am hotărât să închiriem, una dintre regulile foarte clare a fost aceea că nu câini, nu pisici. Că rod, că zgârie, că fac pipi etc. Dar cumva Darren, cu șarmul lui, a reușit să se strecoare prin regula asta scrisă negru pe alb în contract. În paranteză spus Darren e un zăpăcit. Un soi de artist al tobelor, genul acela cu inimă largă, dar prea largă pentru a face pe plac tuturor și, deși clar casa e pe mâini bune, Darren e un soi de copil mare.
Acu, treaba era groasă că, petrecând două zile in Kitchener, trebuia să trec pe la el pentru semnarea unor documente, iar eu eram nevoită să duc cu mine și spaima pentru blănosul ocupant al casei, care știam că e și mare, deși era pui. Am vorbit la telefon, am ajuns la ușă, iar el m-a invitat cu un zâmbet larg înăuntru. L-am refuzat cu un zâmbet la fel de larg, dar în cele din urmă am intrat, că ningea plouat și hârtiile sunt hârtii, adică… Mă așteptam să sară la mine un soi de jucărie mare și zăpăcită cu colți pe care să și-i încerce în mine. Când colo… liniște. Am intrat cu inima cât un purice, alertă ca o pisică sălbatică.
– Hai să faci cunoștință cu Bella, mi-a zis Darren și a extras dintre două fotolii o jucărie imensă și speriată, cu o față drăgălașă și două mărgele de ochi negri care mă fixau cu un interes fricos.
Mi-a fost greu să plec, pentru că minunea cu lăbuțe moi (vorba vine lăbuțe că erau ditamai labele), se cerea mângâiată și răsfățată. M-a topit, deși afară ningea țepos cu niște idei de iarnă agresivă, dar Bella era nevinovată și adulmeca viața și oamenii și casa și nu știa prea bine ce se întâmplă. Nici cine sunt eu și nici ce cade din cer pe blănița ei pufoasă și albă. Doamne, ce ființă dulce!

Dor mi-a fost de literele mele și de programul meu, dar oricât de reale ar fi ele pentru mine, locuiesc doar în mintea și-n computerul meu, așa că-n ultima perioadă realul cel real și adevărat și-a pus piciorul în prag și-a zis: Gata! E timp de ieșit cu Pașii în lume, e timp de vorbe cu sonor, de îmbrățișări, de priviri și de căldură. Și a fost după ToRo Fest, a doua și a treia ieșire a Pașilor în Arțaria cuvântului românesc și se spune că nu mi s-au văzut emoțiile prea tare.
Am revăzut și cunoscut ori recunoscut oameni ce au trecut într-un fel sau altul prin viața mea, oameni care s-au iscălit în destinul meu. Dar și oameni care mi-au împodobit existența cu dragostea lor pentru cuvintele mele, fără să mă cunoască. Căci ceea ce scriu se întoarce la mine ca un bumerang al întrebărilor și răspunsurilor.

Am făcut foarte mulți kilometri și drumul a devenit binecuvântare, pentru că ore în șir am petrecut în mașină cu Vianu, prilej de povești în care graiul ardelenesc și literatura s-au împletit. Am ajuns apoi în Kitchener, orașul care ne-a îmbrățișat la venirea în Canada și unde am locuit mulți ani. Am realizat că avem o istorie, pentru că așa e când te revezi și amintirile țâșnesc. A trecut seara cu uimirea unor întâlniri de suflet, pentru că nu e de ici-colo să vină persoane de la o sută de kilometri doar să te îmbrățișeze. Să-ți aducă flori, ori cuvinte de înrămat în suflet alături de un pui de bufniță, că-ți plac ție figurile cu ochi treji și fețe haioase, ori de dulceața nucilor verzi cu dor de copilărie. Sau niște șosete cu ciucuri, simpatice, de ținut cald și de zâmbet de amintire.

Am înmulțit kilometri în mașina mea de culoarea ceaiului, derutant i-am înmulțit și iar am ajuns în Kitchener și New Dundee a doua zi, apoi în Waterloo. Și-am dat nas în nas cu iarna, că acolo ne-am intersectat, însă a fost fată de treabă, deși cam zăludă și grăbită, dar a avut răbdare cu mine și mi-a pudrat doar mașina (generos ce-i drept) însă a lăsat șoselele în pace, că nu apucasem să-mi încalț cauciucurile de iarnă.

Frumoși sunt oamenii. Iar cuvintele sunt conversii de zâmbete și îmbrățișări în toamne târzii, când iarna vine brusc, nechemată. Și amintirile rămân. Ca urmele pașilor ce au trecut și transformă fiecare clipă prezentă. Dar așa suntem noi, gheme de adunat amintiri.