Source: Vorbesc versuri fără cuvinte, fără rimă sau metru

Versuri cu petale de flori de cireș pierdut în toamnă.

și gândurile cădeau bolovănoase.
Oprește-te! Nu poți începe o propoziție cu „și”.
De ce?
Pentru că… gramatică. E conjuncție. Conjuncție coordonatoare. Trebuie să legi un ceva de-un altceva. De preferință o portocală de o portocală, sau un măr de un măr. Niciodată un măr de o portocală.
????
Nu poți începe o propoziție cu literă mică, e o altă regulă.
Zice cine? Și dacă azi mi-am pierdut majuscula? Dacă fix azi nu o găsesc? Ce fac? Rămân nevorbită, doar pentru că la un punct un cineva (nu se știe când și cine) a pus niște reguli într-o carte?

și gândurile cădeau bolovănoase răsturnând litere, puncte, virgule, paranteze, spărgând vreo două linii de dialog, culcând la pământ în același timp sintaxa propoziției și-a frazei…
p.s. și din fiecare gând ciobit ieșea câte-o literă îndrăzneață, călcătoare de prepoziții și conjuncții, purtând toc cui, sonor și ascuțit… știi cum? ca și cum ai trăi lumina pe-ntuneric

Nichita – de la poetica lingvistică, la poetica metalingvistică, de la cuvinte la necuvinte.

„El a întins spre mine o frunză ca o mână cu degete.
Eu am întins spre el o mână ca o frunză cu dinți.”

„Tu nu-nţelegi că cel mai greu e sentimentul?
Tu nu-nţelegi că sentimentul unei pietre
o smulge şi o zboară şi-o atârnă
şi-o pluteşte?

Tu nu-nţelegi că noi cădem lăuntrul nostru?
Că sentimentul de lăuntru
îl ţinem greu, răzbătător prin pietre.”

„Eu am trecut prin el.
El a trecut prin mine.
Eu am rămas un pom singur.
El
un om singur.”

„Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca niște dălți ce despart
fluviul rece în delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.”

„Du-mă, fericire, în sus, și izbește-mi
tâmpla de stele, până când
lumea mea prelungă și în nesfârșire
se face coloană sau altceva
mult mai înalt și mult mai curând.”

„Pe urmă ne vedeam din ce în ce mai des.
Eu stăteam la o margine-a orei,
tu – la cealaltă,
ca două toarte de amforă.
Numai cuvintele zburau între noi…”

„Se desenează pe nisip un cerc
după care se taie în două,
cu acelaşi băţ de alun se taie în două.
După aceea se cade în genunchi,
după aceea se cade în brânci.
După aceea se izbeşte cu fruntea nisipul
şi i se cere iertare.
Atât.”

„Am cunoscut pe cineva care vedea materia, cineva m-a cunoscut pe mine care vedeam cuvintele.”

Afară ninge liniștit,
eu strig primăvara…
(pictură – Dang Can)

Întotdeauna când vin acasă, alunec pe un topogan pufos, fuior de nori…

Drumul spre casă e vată albastră.

Moale și caldă, e noapte și zi…

Soarele-mi răsare lângă ureche…

Mă joc cu el, dar nu prea mult…

e ocupat cu treaba lui de strălucit, de descâlcit… nori jos, nori sus 🙂

și… hop, pe-un puf de nor … acasă 🙂

Toamna canadiana e ciudată (și iarna, dar despre asta vă spun mai încolo). Înainte de orice, copacii o iau razna și îmbracă cele mai ciudate și nepotrivite culori.
Adică cum tu, ditamai arțarul, extrem de verde și de respectabil pe timp de primăvară-vară să iei nuanță de siclam?

Aș spune precum Tudor Gheorghe: “Au înnebunit salcâmii…” (și nu numai). Și îi vezi pe toți, nehotărîți ce să îmbrace: să fie roșii? Sau galbeni? Sau poate vișinii?

Nu își pierd frunzele decât târziu, și răman săptămâni la rând, parcă pregătiți de carnaval, sau de vreo prezentare de modă fistichie, din acelea atât de sofisticate, că nu-nțelege nimeni despre ce-i vorba-n propoziție.

Am făcut poze, dar sunt sărace în comparație cu nebunia de culori la care asist în fiecare toamnă. Așa c-am încercat să le dreg și le-am lipit pe ici, pe colo, versuri de toamna românești. Era și păcat de atâta frumusețe…