Se pare că a devenit un obicei în a mă scuza (deci acuza???) că lipsesc din când în când de prin zonă.
De ce simt nevoia să spun? Nu știu. Dar de fiecare dată lipsesc motivat. Pe cuvânt de șoim călător.
Am intrat să vă spun că m-am întors. Că mi-am umplut bateriile.
Unde am fost? Cum? Nu știți?
Păăăăăăi… a fost ziua mea. Și de ziua mea de obicei plec. Ori unde-i soare și apă, să stau cu buricul la soare și neuronu’ la umbra palmierilor. Ori merg și văd și râd și mănânc și ascult și dansez și nu dorm și mă minunez de lumea asta cât poate fi de variată, colorată, amuzantă, sau serioasă…
Vacanțele mele sunt de două feluri, de fapt de trei dacă mă gândesc bine:
1. Statică, care se petrece de obicei într-un ținut exotic cu plajă și apă, unde staaai și staai. Stai la soare, mai înoți și mai un snorkeling, mai un tur de ce-o fi și unde-o fi, seara te îmbraci elegant și spectacole și dans, noaptea… lună plină, stele romantice, care fac cu ochiu’ îmbietor… A doua zi o iei de la capăt și staaaaaai și staaaai și mai intri-n apă…. și tot așa…
2. Activă, unde nu-ți ajung ochii și sufletul (și tălpile picioarelor) să absorbi noutatea, frumusețea, culoarea, informația…. Unde (depinde de caz) pui istorie, artă, natură, geografie… pe pâine și ai itinerarii complicate zilnic…
Probabil că mulți dintre voi ar alege prima variantă de vacanță, dar eu o prefer pe cea de-a doua. Asta se lasă cu oboseală fizică, umbli până se găuresc pingelele. Stele or fi și aici, dar chiar de-ți fac cu ochiu’ tu adormi pe traseul… prima pernă pe dreapta. Serile și nopțile sunt poleite de electricitate, arhitectura e un spectacol în sine. Mai câte-un val care se sparge de mal, poate-ți iei și-o zi de soare, apă, pescăruși, dacă permite locul… dar basically e oboseala aceea plăcută când seara faci bilanțul și ai impresia că dimineața a fost acum trei zile.
3. România. Maraton de neamuri și dragoste manifestată prin sarmale și friptură și piftie și salate și prăjitureală și casa părintească și nopți nedormite – zile lungite ca elasticul să dureze cât mai mult, până iarăși avionul decolează departe, departe, departe…

M-am luat cu vorba dragii mei, de fapt voiam să vă mulțumesc tuturor, celor care ați fost cu gândul și/sau vorba spusă/scrisă la mine zilele acestea, celor care sunteți aici și mai ales celor care citiți aceste rânduri, celor care m-ați făcut să mă întorc cu drag și nerăbdare aici.
Și-am încălecat pe-o șa….

A fost frumos. Un singur lucru a stricat armonia și mi-a supărat neuronu’ din dotare și a picurat sare în sirop: Obama. Da, ați citit bine, chiar el Barack Obama. Păi cum să nu-ți vopsești gardu’ Mr. President? Cum să n-ai tu grijă ca la carte de căsuța albă? Și ca să-l fac de rușine, să pună mâna pe bidinea am fotografiat totul și pus la dosar. 😀