E-atât de frumoasă toamna noastră canadiană! Ca o femeie cochetă, trecută bine de prima tinerețe, ce-și cumpără straie colorate și se ia la întrecere cu primăvara. Pădurile poartă nuanțe stridente, iar vremea încă ține cu noi. Vara vacanțelor s-a așezat cuminte prin sertarele amintirii, iar noi adunăm recolta în cămară.

Multe românce, purtând în noi ia obiceiurilor românești, punem conserve pentru iarnă. Nu că n-am găsi zacuscă și gemuri aduse din țară prin magazinele europene, dar n-au gustul și aroma de acasă. Iar noi ne-am adus România în bagaje, în suflet și în minte. Așa ne răsfățăm familiile. Așa dăruim copiilor noștri nu doar gusturile copilăriei noastre, dar și niște cutume aproape sfinte, preluate de la mame și de la bunici: cum să alegem roada coaptă și bună, cum să ajustăm gustul murăturilor, cât să îndulcim dulcețile și gemurile, cum să potrivim la foc zacusca.

Și ce aromă dumnezeiască e în bucătăriile noastre, care întâmpină tricolor cornul abundenței legumelor și fructelor! Sunt zile obositoare pentru gospodine, dar parfumul lor pune pe masă icoane dragi, pe care le purtăm în noi.

– Lucrul mult salvează sufletul, spunea bunica.

Avea către nouăzeci de ani și muncea. Croșeta un soi de carouri colorat spiralate, niște acoperitori inutile de scaune și de mese, pe care ni le dăruia, uimită de caleidoscopul de lână. Noi mimam bucuria, iar bunica era fericită de bucuria noastră.

– Ce faci bunică?

– Îmi umplu timpul, spunea, ca și cum timpul ar fi fost o sticlă goală care, dacă n-ar fi fost umplută, s-ar fi spart de la presiunea singurătății. Omul are nevoie să umple un gol și să fie bun.

Iar bunica era bună și blândă. Bunica era fermă. Ea nu ridica tonul niciodată și nu am auzit-o certându-se nici măcar o dată. Și nici nu ne pedepsea. Însă din două vorbe, chiar și acelea spuse cu blândețe, trezea rușinea din noi pentru câte-o nefăcută. O ascultam pe bunica. Nu de frică, ci de rușine.

La Sava prunele creșteau cu miez de zahăr, iar merele erau gargantuești și încovoiau ramurile. Nucile aveau carnea albă, iar gutuile erau felinare parfumate. Sau poate așa mi se păreau mie, trăind în lumea copilăriei mele, ca un minuscul Gulliver în țara uriașilor.

Bunica făcea silvoiz (magiun de prune) și corobețe (felii de măr uscat înșirate pe ață). Camerele, ce vara țineau prizonieră răcoarea, se umpleau de mirosul sfânt de gutuie, galben așezată de bunica pe dulapurile înalte și masive din lemn.

In pod, soldățește aranjate, erau ghirlande de corobețe agățate în cuie, prune uscate, nuci, pere – tari ca piatra toamna, dar care se transformate magic când afară viscolea. Deveneau zemoase și moi, de parcă ar fi avut nevoie de mai mult timp de gândire, iar bunica le știa secretul și aștepta răbdătoare.

Eu știam că-n podul casei e o comoară, dar taina ei mi-era interzisă, că eram mică și scara era periculoasă. Nu aveam voie să merg neînsoțită.

Văd și acum cu ochii minții, în penumbra ocrotitoare, ordinea farmaceutică a bunătăților ce-și așteptau cuminți rândul în podul uscat al bunicii.

Cât de frumoasă ne este toamna! Așa cum e ea. Ca o femeie cochetă, trecută bine de prima tinerețe. Cu straie colorate, de primăvară matură, de vară indiană…

Pădurile poartă culori stridente, iar vremea ține cu noi. Vara vacanțelor s-a așezat cuminte prin sertarele amintirii, iar noi adunăm roade în cămara sufletului.

(Vremea cămării – articol apărut în octombrie/2023 – Observatorul de Toronto)

Obișnuia să îmi spună tata – mai ales după ce ne-am mutat în Canada – că e mare lucru să ai noroc de vecini buni. Că neamurile și familia ți-or fi ele aproape sufletește, însă, când geografia sună clopoțelul de urgență, vecinul e primul care-ți sare în ajutor. La vremea aceea, mărturisesc, mi-au trecut pe lângă urechi aceste vorbe, la fel ca multe altele, la fel de însemnate. Însă ele au rămas înregistrate într-un colț al minții mele, de unde revin periodic, certificând adevăruri general valabile, care se construiesc în jurul meu ca un cuib, odată cu trecerea anilor. 

Omul bun e o binecuvântare, iar când locuiește pe strada ta, gard în gard cu tine, e cadou personal de la divinitate. 

Am avut de-a lungul timpului parte de persoane minunate, care, încet, din vecini s-au transformat în prieteni, iar, după o vreme, i-am putut numi familie. Și la Cluj, și în Kitchener, și mai apoi în Toronto. 

Fernanda locuiește în dreapta casei noastre și are două fete de aproximativ vârsta noastră. E un pic mai mare decât mama, însă are același spirit de cloșcă drăgăstoasă, aceeași înțelepciune și aceeași neoboseală de gospodină în continuă activitate. Pe scurt, e mama noastră portugheză. 

Fetele ei, croite după același model, au o bunătate atât genetică, dar și dobândită din educația dată de niște părinți buni. Zarurile au căzut bine și ne-am împrietenit.
Aida, fata cea mare este cel mai pozitiv și cald om pe care îl cunosc, deși am o listă generoasă. Locuind în același cartier cu noi, vine zilnic la Fernanda, în consecință o văd foarte des. 

În afară de vorba bună și privirea directă, fata cea mare a vecinei noastre emană o energie pozitivă și o încredere în ea însăși, o bucurie a înțelegerii vieții și o inteligență vie. Nu ai cum să nu te simți bine în preajma Aidei, pentru că este un om cultivat și informat, cu un simț al umorului ieșit din comun. 

Ieri ne-am întâlnit ca de obicei, la gardul dintre grădini și, discutând despre vremea ciudată care se înverșunează parcă împotriva umanității, a spus ceva care m-a făcut să râd. „Cu siguranță mama natură e la menopauză, așa se explică schimbările din ultima vreme.”

Noi nu suntem grădinari de soi. Așa s-a nimerit. Deși iubim natura și ne îngrijim bucățica de pământ din preajma casei, nu avem pasiunea straturilor sofisticate, încărcate cu zarzavaturi și flori. Dacă în vecini e farmacie de rondouri, soldățește aranjate cu tot felul de roade ale pământului, noi am plantat iarbă, avem flori care cresc an de an și am lăsat doar un colțișor pentru zarzavat. Și asta la sfatul Fernandei, pentru că: „e păcat! E bun pământul. De ce să nu culegeți și voi roșiile voastre?” Așa că am cultivat an de an câte ceva. Anul acesta hotărâsem să lăsăm doar iarbă și flori, mai ales că am fost plecați într-o vacanță și ne-am întors cu ceva vreme peste perioada în care se plantează legumele. 

Însă omul propune și Dumnezeu dispune. La întoarcere ne așteptau cuminți răsadurile pregătite de vecina noastră. Toate argumentele noastre s-au topit în fața gestului ei. Nici nu am îndrăznit să-i spunem intenția noastră inițială. Cum să nu pui roșii cu vecini atât de buni și grijulii? Pentru că nu doar grădina rodește, ci și inimile noastre.

E iarăși primăvară în Toronto. O primăvară efervescentă, splendidă, un corn al abundenței de petale, culoare și delicatețe. În 28 aprilie s-au împlinit douăzeci și doi de ani de când am emigrat, de când am pus pentru prima data piciorul pe pământul acesta miraculos, unde aveam să ne zugrăvim o parte atât de importantă a vieților noastre.
Primele impresii au fost combinate, pentru că veneam dintr-un Cluj cu liliacul în floare, iar aici pădurile și parcurile erau încă în sepia, abia despovărate de anotimpul hibernal.
Am descoperit, îngrozită la ora aceea, că nu există liliac. Cel puțin așa am crezut eu și m-am grăbit să anunț tragedia la telefon, celor de acasă, cu lacrimi în ochi, că „în țara asta nu există nici măcar liliac”. Pentru că mie îmi devenise dintr-odată esențial. Oxigen. Era chintesența dorului meu tricolor. Iar eu, cea de atunci, nu aveam nici cea mai mică intenție să trăiesc într-o țară cu un asemenea defect major.
Câteva săptămâni mai târziu, când am descoperit că înflorește exact de ziua mea, l-am simțit cadou personal.
În paranteză vă spun că disperarea mea uriașă i-a făcut pe ai mei să-mi aducă, strecurate ilegal în valize, două crenguțe de liliac: una din grădina bunicii, cealaltă din grădina casei părintești.
Azi cresc falnic, indiferente la ploi, viscole sau călduri canadiene, două tufe mari și sănătoase, umplând violet și parfumat văzduhul din preajma casei mele. Nu mai e nici tata care le-a plantat, și nici bunicii nu mai sunt. Dar ciorchinele lor de flori trimit văzduhului în fiecare primăvară amintirea lor dragă.
Eu n-am avut niciodată intenția să emigrez. Nu a fost visul meu. De aceea am plecat sceptică la drum, luând totul ca pe o ispită de moment – un fel de aventură care avea să dureze trei ani.
„Și dacă nu-mi place, ne întoarcem, avioanele zboară în ambele direcții”.
De altfel, mă asigurasem că las în spate o marjă de siguranță: am păstrat pentru doi ani și apartamentul din Cluj, și postul meu de profesoară.
Ajunsă însă aici, Canada s-a impregnat în mine ca-ntr-un burete uscat. Pentru că emigrarea e personală, e chimie. Te poți sau nu potrivi unui loc, așa cum te potrivești sau nu unui om. Ceea ce e pentru unii nectar, pentru alții este otravă.
Începuturile noastre au fost magice. Să descoperim vastitatea unei lumi curate, uluitor de verde și de libere a fost fascinant. Impactul a fost major. Lumea ce ni se deschidea în față și ne dăruia în fiecare zi povestea ei, era atât de diferită de ceea ce noi lăsasem acasă…
Și peste toate se așternea bucuria micuțului nostru care, după fiecare experiență nouă, gen MarineLand sau African Lion Safari, ne spunea: „Azi a fost cea mai frumoasă zi din viața mea!”
Desigur că viața nu ne-a oferit doar margarete. Și nici n-am descoperit cartierul câinilor cu covrigi în coadă. Am trecut prin bune și prin mai puțin bune, am muncit și am învățat să ne potrivim aici. Căci, până la urmă, viața, oriunde și-ar desfășura aripile, este un itinerariu plin de provocări și încercări prin care trecem, indiferent de zona geografică.
Concluzia e că peste tot sunt oameni și peste tot e Dumnezeu.
Pădurea, oricât ar fi ea de frumoasă, are și uscături. Iar zilele, deși îmbujorate toate de dimineață, unele sunt cu soare, altele pictate cu ploi reci.

Articol apărut în Observatorul de Toronto – mai, 2023.