A fost odată ca niciodată… așa încep toate poveștile lumii. Și personajele cresc mari și frumoase, iar culorile înfloresc sub formă de aripi.
„Pași” a întâlnit imaginația Simonei Czene, un om căruia i-am admirat ochiul. Nu glumesc, iar Simona nu e ciclop. Ea are doi ochi frumoși, nu doar unul, însă eu am făcut cunoștință cu talentul ei, văzând o poză cu imaginea mărită a irisului ei căprui. Simona e un artist fotograf extrem de talentat, care vede lumea din ea și din afara ei, iar poveștile i se lipesc de aparatul de fotografiat și torc cu fire subțiri, construind lumi.
După ce a citit „Pași” a creat un itinerariu format din fotografii-simbol și a dăruit cărții unul din cele mai frumoase și interesante cadouri. Voila:

– I –

„… am închis calm (aparent) ușa în urma mea, am luat mașina și am plecat. Lașitate sau curaj? În situații similare îmi exprimam frustrarea în plâns. De data asta am decis să nu-mi pese. Să facă ce vrea. Mi-e frică de mânia lui, de amenințările voalate din spatele vorbelor, de privirea aceea dură și pătrunzătoare, plină de ură, cu mesajul că eu nu pricep ce e în mintea lui și de ce nu pricep ce e în mintea lui când datoria mea e să pricep ce e în mintea lui… de tot acest arsenal ușor parșiv de care nici nu cred că este conştient, dar cu care mă manipulează. Cu care m-a manipulat întotdeauna. Obosisem. Și am plecat fără să mă intereseze consecințele, fără să mă uit în urmă și, mai ales, fără să știu dacă voi reveni și ce se va întâmpla la întoarcere. Am intrat cu spinarea cambrată, ca o pisică furişându-se noaptea în casa stăpânului. Nu știam dacă sunt pregătită să îndur alte vorbe, alte acuzații, alte reproșuri cu același final: „îți spun asta pentru că te iubesc… ”

– II –

„Omul ăsta mi-a zdruncinat serios toate teoriile: despre viață, despre cuplu, despre mine. Aș putea spune că cineva mi-a făcut farmece ca să-mi deschid brusc ochii în ochii altui bărbat. Dar nu cred în magie, în deochi ori descânt. Nici în iubiri veșnice, ori suflete pereche. Basme.
Știu însă cu siguranță că, atunci când îți dorești din tot sufletul ceva, Universul conspiră ca lucrurile să se desfășoare conform dorinței tale. Ai grijă ce-ți dorești că s-ar putea să se întâmple! Am simțit asta pe pielea mea de multe ori. Credința și dorința au făcut ca imposibilul să devină posibil, iar soțul meu, inginerul pragmatic, cu capul pe umeri, cu formule care nu dau niciodată greș, și-a scos pălăria în fața intuiției mele. De multe ori.
Mi-ar fi greu să cred întâmplarea cu Alex povestită de altcineva. Dacă vreuna dintre prietenele mele mi-ar spune ceva asemănător aș râde cu clopoței. Aș pune imediat eticheta lălăială siropoasă și aș întreba cu toată ironia de care sunt capabilă: Serioooos??”

– III –

„Miroase a cafea, a seară și a iarbă. Soarele obosit se apleacă spre noapte. Îmi întinde cana de cafea și iarăși degetele ni se ating și ținem amândoi o
vreme ceașca de cafea, conștienți de timida apropiere, pe care o prelungim mult, într-un acord tacit. Beau cafea din același loc. Și cafeaua are gustul buzelor lui și al buzelor mele. Îi privesc ochii și găsesc acolo toată liniștea pe care o ființă agitată ca mine nu o cunoaște. Îi întind cana de cafea, zâmbesc și mă ridic încet.”

– IV –

 „Fiecare zi e sora geamănă a celei care tocmai a trecut. La fel se succed și anotimpurile în splendoarea lor tipică și repetitivă. Aceeași frecvență, aceleași culori, iar eu fac poze cu nemiluita și mă încarc de energia lor verde. Mă fardez în fiecare dimineață cu aceleași mișcări și variațiuni mici de nuanță. Mă îmbrac spre cuminte, îmi iau cafeaua în trafic și ziua alunecă nerumegată. Mă întorc acasă la aceeași oră în fiecare zi. Ies în parc de câte ori pot și am decis să mă reapuc de pictură. Am abandonat o jumătate de tablou cu nuanțe de mov. Știu că-l voi termina, doar că nu s-a copt încă în mintea mea ceea ce vreau să fac. Tronează pe șevalet în mijlocul unei camere, unde țin ușa deschisă, pentru că-mi place să-l văd acolo, altar al așteptării, înconjurat de zeci de tuburi de vopsea, aranjate pe nuanțe, de pensule mici și mari, pentru acuarelă, acrilic sau ulei. Tabloul meu e o poveste nespusă încă, timid ancorat în aventura mesajului nerostit… ”

– V –

„Stau la masa cu destinul. Jucăm șah și-mi trage cu ochiul jucăuș. Abia aștept să văd mutarea lui următoare. O să mă surprindă cu siguranță.
Nu mă grăbesc. Lucrurile sunt așezate și cred cu trăinicie în mine și în ziua care urmează. Sunt liniștită pentru că azi e despre mine…
Am înțeles că oricând ai dreptul la fericire. Și e important să ai curajul să te rupi de ce e putred. Să-ți dai șansa!
Viața e prea scurtă să fii iederă pe o casă șubredă…
Telefonul bipăie. Alex…”
și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea noastră împletită. Creativitatea artistului fotograf, împletită cu cea a literelor jucăușe. Simona Czene & Em Sava

„Am ajuns la cartea „Pași” cu pași mici. Întâi am descoperit rubrica Sweet and Salty, semnată Em Sava în acest ziar (Observator de Toronto). Fascinată de lumina degajată de această rubrică cu glas de femeie cu nume scurt, bărbătesc, am urmărit-o constant. Îmi punea un zâmbet ștrengăresc pe buze. Era ca o ștampilă de magie pe lucruri firești.
„Hm,” îmi spun, „o fi femeie, o fi bărbat…”. În ziua de azi n-ai voie să te lași furat de normele ancestrale ale dualității să nu cumva să jignești – ce-o fi, o fi, limba e minunată. Mi-am luat curajul să abordez autorul misterios.
…ca să descopăr un blogger, un talent care a sărit din virtual pe hârtie.

Trebuie să recunosc că fac parte din generația hârtiei, deci sufăr de aroganța „pe vremea mea…”. Am acceptat kindle, am acceptat tastatura, dar n-am acceptat literatura pe blog, pentru că pare jurnal de bord, plus că blogul cere enorm de mult timp să-l ții viu. Am primit o lecție de umilință de la Em Sava. Blogul ei e bogat, elegant, variat, elevat, pulsând de viață.

Apoi, am citit un fragment din cartea ei, „Pași”, fragment apărut, cred, în urmă cu o lună. Am citit și o mică recenzie. Am fost cucerită și intrigată, parcă cineva îmi furase idea, visul. Am comandat cartea și am sorbit-o ca pe Chianti, în două zile. Am alergat pe linia scrisului, vrăjită. M-am molipsit. Un scris aproape sacadat, dar totuși diafan, alert, poetic, o limbă nouă, expresii ca „mi-e senin”, „miroase a albastru„, „ochii lui torc miere”, „casa mi-e drumul”, etc. M-a fascinat formula scrisului în tandem, un scris la patru mâini, Em Sava, Ea și Axel, El. Nu sunt un cititor asiduu în românește, dar limba celor doi e limba de care îmi era dor și-o credeam dispărută: modernă, dezinvoltă, delicată și suavă într-o epocă a înjurăturilor birjărești ridicate la nivel de cultură. Textul celor doi e ca o apă de izvor, limpede, răcoritoare, în care termeni moderni sau anglicismele se îmbină armonios, plasând cititorul fără explicații și descrieri.

Cel mai percutant stil în proză este cel la persoana I. Cititorul intră direct în capul personajului și vede totul prin ochii lui, naratorul fiind expulzat, inexistent și superfluu, un intermediar de prisos. Sentimentele personajului nemaitrecând prin sita naratorului, nu sunt deformate, nici judecate, și devin cu atît mai ascuțite. Acest stil însă e dificil, pentru că autorul trebuie să fie multicefal sau cameleon.

Dacă însă recurgi la scrisul în tandem, cum e cazul cărții de față, proiectul devine riscant, greoi, inerent ducând la compromisuri. Cartea pare condusă de Ea, dar El e veridic în tot, mai puțin cliché-ul minciunii. Scrisul celor doi în tandem e crucial pentru ca sentimentul celor doi să fie credibil. Este minunat redată curgerea gândurilor celor doi și împletirea lor perfectă în telepatie, o telepatie nespusă, dar reflectând pe retină același obiect, aceeași imagine, aceeași trăire.

Em Sava și Axel sunt ca niște gemeni a căror inimă e comună. Fiecare e imaginea celuilalt într-o oglindă. Starea sufletească e aceeași, privesc lumea și văd la fel. Au parcurs vieți separate, care i-au modelat până la perfecțiune unul pentru celălalt. Și asta îmi aduce aminte de nuvela lui Mircea Cărtărescu, „Gemenii”. Când am terminat „Pași”, aveam gust de L’écume du jour în gură, o boare de La Medeleni pe obraz și magia unui realism gen Garcia Maria Marquez invadase orașul imaginar al lui Nicole și Alex, care poate fi la fel de bine Toronto sau Chicago. Scrisul celor doi seamănă cu bătaia din aripi a unui future, scrisul lui Em, mai poetic, mai feminin, scrisul lui Axel, mai direct, mai bărbătesc.
În gândurile celor doi e puțin loc pentru altceva decât drama unei vieți aproape spulberate și bucuria intensă a unei iubiri proaspete care se adeverește a fi cea mare. Societatea, cu micimea ei, cu roboteala zilei, cu ticurile și ideile preconcepute, cu obsesiile ei deșarte, e undeva, în spate, neclară. Marele conflict are loc în pieptul și conștiința celor doi fericiți de soartă.

E o carte de o autenticitate zdrobitoare pentru toți cei și cele (sau, mai bine zis, pentru toate cele și toți cei), de altfel majoritari, care stagnează într-un cuplu în care anii au decantat diferențele profunde, iar dragostea, ce-a fost ca o mare, s-a evaporat, lăsând un fund găunos. Cartea face doliul căsniciei. Mi-am spus tot timpul „Ce bine că cei doi n-au copii!” Rezolvarea ecuației e simplă fără copii. Societatea poate fi sfidată fără consecințe grave.

Îi admir pe cei doi autori cum au putut împleti stilurile și imaginile într-un tablou veridic, autentic, curgător. Un adevărat maraton al creației! Încerc să găsesc exemple în istoria literaturii, dar n-am găsit, sunt multe colaborări, dar în cărți istorice, unde e nevoie de multă documentare. M-am gândit pentru o clipă la Jean-Paul Sartre și Simone de Beauvoir, dar ei au fost mai degrabă în competiție și chiar dacă au colaborat, era ceva mâlos în relația lor.

Cartea dă speranță în dragostea adevărată între un bărbat și o femeie, și asta într-o lume în schimbare, care încearcă să distrugă limbajul magic al iubirii care nu e decît o tatonare în pași mici. În ziua de azi literatura lui Marquez e eretică. „Pași” îl reinventează pe Marquez pe un fundal de camioane, autostrăzi, celulare și emoticoane. Dragostea e universală, iar nevoia de împlinire în dragoste, de a trăi magia sufletului pereche, e ancestrală.

Vera Oren, scriitor – Montreal
2018-09-01

(Recenzie apărută la Observator de Toronto)