Dacă vreți să citiți, o nouă recenzie a „Promisiunilor” mele. Mulțumesc, Cristina Apostol – Vorbe pentru suflet!
De curând am adunat la colecția mea de cărți și romanul “Promisiuni pe o frunză de arțar” semnat de autoare și mă declar răvășită atât de intensitatea poveștii cât și de mesajul plin de învățăminte. Cartea m-a făcut să fredonez în neștire… “dacă dragoste nu e, nimic nu e, nici soare nu-i, nici viață nu-i, iar eu mă simt al nimănui… Dar unde dragoste nu e, nimic nu e”, cuvinte ca niște zumzete ce și-au luat avânt printre gândurile mele o dată ce parcurgeam drumul acestei scrieri, și nu de puține ori am suspinat cu privirea pierdută în nevoia de a așeza lucrurile așa cum trebuie, pentru ca fiecare personaj în parte să se bucure de acel … și au trăit până la adânci bătrâneți. Însă viața e cu încercările sale, iar atunci când mâna omului face ca lucrurile să nu-și găsească rostul atunci necazurile se țin în lanț ca o scânteie în mijlocul lanului de grâu. “Promisiuni pe o frunză de arțar” a fost o rană deschisă ce a rămas netămăduită de negura vremii și s-a vrut oblojită cu dragoste, înțelegere și cu seninătate.
“Nu toate familiile sunt la fel, Unele sunt mici-mici, cât o casă de pitici, cât o nucă ori cât o alună. De aceea nu e loc pentru tătici.”
Viața pentru tânăra Thea nu e ușoară deloc, fiind o copila sfioasă și educată într-un spirit al corectitudinii aceasta se afundă tot mai mult în miezul tăcerii. Adolescența îi este grea povară atunci când culoarele liceului îi sunt ecou al unor glume pe seama sa, când noțiunea de familie îi e străină și când binele are forme atât de distorsionate. Mângâierea sa este bunica, chip blajin care o susține atât cât poate ea, însă mediul în care mustește Thea nu e deloc unul prietenos iar tristețea nu o părăsește niciodată, ba din contra, desenează pe chipul său tânăr o traiectorie a solitudinii. Sufletul său tânjește după mamă și tată, după acea celulă numită familie. Însă soarta a fost dură cu ea, dar mai cu seamă cu cei doi ce au zămislit-o din iubire dar care au fost rupți dintr-un întreg și aruncați în lumi diferite pentru a li se stinge focul ce i-a unit. Uitarea ce au sperat-o mulți nu a fost umbrită nici de distanță nici de licărul inimii, însă prețul acestei despărțiri a fost mult prea mare… mama Theei a murit iar tatăl a fost o umbră a unui trecut neîmpăcat, un bărbat ce s-a perindat prin lume în nevoia de a acoperi un gol. Acum, într-o conjunctură a sorții piesele se pun cap la cap, viața vrea să deznoade toate sforile pentru ca măcar micuța copilă cu ochi visători să-și poate împlini destinul. Însă timpurile vitrege încă îi urmăresc pe fiecare în parte, resentimentele sunt litere îngroșate în minte și în suflet … iar zilele sunt rostogolite la vale ca niște bolovani aducători de zgomot. Pas cu pas aflăm tulburătoarea poveste a lui Matei și Ingrid, un el și o ea ce și-au imprimat iubirea în adâncul ființei lor pentru eternitate, tinerețea le-a fost un liant nu o naivitate iar sentimentele o portiță către întreg univers, însă unii… și alții deopotrivă i-au vrut departe, le-au vrut așa zisul bine ce i-a dărâmat, și le-au frânt aripile juvenile. Acum ar regreta, fiecare în nevoia sa de plângere, însă prezentul e aici iar Thea are nevoie mai mult ca niciodată de înțelegerea bunicăi, de împăcarea sa cu tatăl rătăcit dar și de acea umplere ce a fost un vid mulți ani la rând. Acceptarea nu e ușoară, încetul cu încetul se adună puzzle-urile unui întreg care se lasă plâns, care se abandonează și se perindă prin fața ochilor fiecărui personaj, duritatea adevărurilor lasă loc de regrete amare. Și nu o dată fiecare în parte și-a strigat dorul dar mai ales promisiunile. Aici în text timpul nu e vindecător, ci mai degrabă o povară ce se vrea lăsată undeva pe drumul existențial ca o haină ponosită. Pentru a regenera inimile eroilor, pentru a reda pofta de viață. Pentru împlinire!
Autoarea Em Sava și de această dată a reușit să mă copleșească cu o poveste bine ticluită, cu un condei înnăscut Em m-a făcut să uit de toate și să parcurg un drum al unei scrieri cu o încărcătură aparte. Eram convinsă încă de la început că tot ce voi găsi printre pagini mă v-a face să mă înclin în fața măiestriei autoarei de a pune pe foaie frânturi de suflet pentru suflete frumoase, și nu m-am înșelat, “Promisiuni pe o frunză de arțar” a fost vibrație vie. A fost un început care nu va fi niciodată un sfârșit. Cartea rămâne pe retină și dantelează imaginea spre o lume în care totul va fi bine, în care iubirea tronează iar privirile se joacă în focul pasiunii. Și totuși nu toate iubirile au un final fericit… cum nici bucuria nu e o constantă. Iar acest roman e dovada vie că nu e cum vrea omul… e cum vrea Domnul!
Cartea “Promisiuni pe o frunză de arțar” este un roman de o frumusețe copleșitoare în ciuda tuturor exploziilor de sentimente, de multe ori dureroase, de multe ori însoțite de nedreptate. Este o poveste care merită să treacă dincolo de timp și să fie purtată ca o frunză pe vântul amintirilor. Cartea asta te face să vezi lumea prin alți ochi, să analizezi timpul trecut și să prețuiești prezentul, chiar dacă și acesta e plin de tristeți și alte greșeli. Nu o dată am urmărit cu ochii înrourați nedreptatea la care au fost supuși Ingrid și Matei doi liceeni ce și-au permis să iubească. Nu de puține ori le-am admirat curajul și fragilitatea relației lor, și am criticat aspru implicarea adulților în croirea unei cărări bătătorite de două inimi ce s-au chemat fără rețineri. Ce povară poate fi viața atunci când ți se fură dreptul de a iubi și de a fi iubit!? Ce pedeapsă să-i dai celui ce îți îngrădește aceste emoții poetice ce au înnobilat întreg universul? Ei bine, pe o notă dureros de minunată cartea aceasta mi-a intrat la suflet fără drept de apel. M-am atașat de fiecare cotitură, de fiecare soartă ce și-a strigat oful și de fiecare erou ce a încercat să fie mai presus de ieri și de mâine… și am vărsat lacrimi amare până la final, pentru că da, aceste destine ce s-au perindat prin carte mi-au arătat că nimic nu e simplu în această viață, nici chiar puritatea simțămintelor. Nici tinerețea… mai cu seamă dorințele într-un timp vitreg! “Promisiuni pe o frunză de arțar” a fost cartea confesiunilor, a depănărilor de amintiri, de trăiri și jumătăți de măsură. O lectură ce a vibrat sub ochii mei și m-a îndemnat să o primesc în viața mea cu toate momentele sale pline de vise, de sens și modularitate.
Când primești o recenzie superbă de la un cititor profesionist. Mulțumesc, Ana!
„Cred că deja știți că am fost foarte impresionată de Ana, romanul scris de Em Sava, autoarea româncă stabilită acum mulți ani în Canada, o monografie reușită a satului transilvănean din secolul trecut, dar și o poveste plină de emoție, inspirată din viața bunicii autoarei.
Apoi, povestirile din Orizuru și versurile din volumul Fluturi și alte frunze nu au făcut altceva decât să îmi confirme valoarea artistică a operei sale.
Având în vedere cât de mult m-a impresionat Ana, nu mă așteptăm ca noul roman, Promisiuni pe o frunză de arțar, să îmi genereze o serie de emoții atât de intense ca romanul amintit. A fost de impact chiar și prima atingere – coperta, deosebită din punct de vedere estetic, îmbină un fundal magenta-închis extrem de catifelat la atingere cu fontul și frunza argintie, strălucitoare. O plăcere pentru cei care apreciază acest tip de detalii.
Aceasta nu e doar o carte. E un fel de cufăr încărcat cu senzații, cu lumini și umbre, ca și cum, deschizându-l, te trezești în filmul unor vieți străine, însă care, departe de a te lăsa indiferent, cheamă amintiri de peste ani, nu prin nostalgie, atenție! Lumea anilor ’80 românești nu are nimic idilic în portretizarea sa, fiind descrisă cu tot realismul. Tocmai de aceea îți amintești secvențe vechi, parcă din altă viață, furia și neputința unui popor ținut prizonier.
E ca și cum povestea lor, a lui Matei, a lui Ingrid, Anca, Thea, Maria – povestea lor, cumva, chiar dacă n-are nici în clin, nici în mânecă cu a ta, se intersectează pe undeva. Deodată răsună la radio o piesă care îți amintește de tatăl plecat din această lume. I don’t wanna talk about it… cântă Rod Stewart și Amy Belle…
Și chiar dacă nu vrem să vorbim despre una, despre alta, trebuie să ne permitem să facem pace cu lucrurile care au fost…
Revenind la poveste, cum spuneam, nu mă așteptam să regăsesc intensitatea emoțiilor din Ana. De data aceasta, vorbim de o lume pe care o cunoaștem, unii dintre noi și-o mai amintesc, iar cei născuți după 1989 o pot înțelege mult mai bine citind această carte. Nu e o carte despre comunism, e o carte despre oameni. Nu știu cine a inspirat poveștile de viață din Promisiuni…, poate oameni specifici, poate un pic din fiecare dintre românii noștri, trăitori înainte și după căderea comunismului, după care unii au orbirea să suspine. Poate fiecare știe o Ingrid, o femeie rămasă singură să crească un copil sau mai mulți, chiar fără destinul ei tragic. Un Matei indus în eroare, un cuplu shakespearian atât de real. O femeie eroină – Anca, mama lui Ingrid. Câte femei în vârstă nu-și cresc și în zilele noastre nepoții rămăși nu orfani, ci lipsiți de prezența părinților plecați să muncească departe? Thea – adolescenta care face față bullying-ului atât de întâlnit azi din partea odraslelor parveniților, care se cred speciale – și da, mă refer mai ales la fete, cum bine a punctat autoarea în roman. Thea se refugiază în lumea ei, Anca se zbate pe toate planurile pentru a o proteja, iar, deodată, trecutul se desface ca o cochilie, unind cei peste 8000 de kilometri dintre Canada și România, dintre Toronto și Norești (denumirea simbolică sub care autoarea a trecut cel mai important oraș transilvănean), între tată și fiică, despărțiți de soartă, reuniți tot de ea.
Scriitoarea Em Sava este posesoarea unui condei special. Prin modul cum îmbină firele narative, prin însuși modul de punere în scenă a acțiunilor, ideilor și emoțiilor transmise reușește un efect întâlnit numai la marii scriitori. Se spune pe la colțuri, în special de către persoane care au citit cărți românești contemporane mai puține decât degetele unei mâini, că literatura română contemporană nu e valoroasă. Sunt foarte mulți scriitori care infirmă zdrobitor această idee preconcepută, dar pentru că tocmai am terminat de citit acest roman, le recomand tuturor dezamăgiților să ia o porție de talent și măiestrie în ale scrisului marca Em Sava.
Realități surprinse cu acuratețe, dar nu ostentativ – nimic nu îți este prezentat cu intenția de a șoca, întâmplările sunt plauzibile, personajele excelent creionate, psihologia lor redată cu finețe. Aș vrea să văd ecranizate romanele lui Em Sava, dar e nevoie de o cinematografie mult mai rafinată decât cea cu care ne-au obișnuit cineaștii zilelor noastre.
Cartea conține multe detalii care vă pot scormoni amintiri și trăiri nu întotdeauna ușor de gestionat, însă, odată ajunși la finalul cărții, eu cred că o veți pune jos ca și mine, cu un zâmbet pe față”.
Abia ce m-am trezit, nici cafeaua n-am avut timp să o fac, și „Promisiunile” mele m-au trezit ocoșe de pe două postări feisbuciste. În ordine cronologică: Librăria Elstar din Câmpina și De-ale Dianei, pagină alimentată de scriitoare Diana Elena Gole. Diana zice: I-am provocat pe oamenii mișto din grupul de cititori ai blogului la un Reading challenge. Provocarea lunii a fost să citim un autor român contemporan, iar eu am ales să o citesc pe una dintre scriitoarele mele preferate: Em Sava
Promisiuni pe o frunză de arțar e o poveste dulce-amară, care se desfășoară pe două planuri. În prezent o avem pe Thea, o elevă excepțională, crescută de bunica maternă și ținta glumelor colegilor ei. În celălalt plan ne este prezentată povestea de iubire a lui Matei și Ingrid. O iubire imensă redusă la… durere de către regimul comunist și orgoliile părintești. Pe mine m-a cucerit de la primele rânduri, romanul e scris cu o gingășie aparte, molipsitoare. Pe Thea nu ai cum să nu o iubești, iar iubirea cu iz de Romeo și Julieta a părinților ei are acel factor atemporal, care determină cititorul să o înțeleagă și să rezoneze cu ea, indiferent de vremuri.
Pe de altă parte, librăria Elstar, deși e în Câmpina și n-ai zice că e big deal din punct de vedere geografic, e o vitrină extrem de valoroasă, bătând ușor alte librării cu nume sonor. Doamna, proprietara librăriei, organizează evenimente literare de excepție și demonstrează că, practic, oriunde poți să faci orice. Elstar nu doar că luminează numele orașului – cine merge la Câmpina fără să viziteze librăria? -, dar ridică ștacheta multora. În consecință, se întâmplă chestii și se vând cărți.
Știu, o să ziceți că sunt prozaică și că ar trebui să stau la locul meu printre norii muzei, însă nota unei cărți e dată de cititori și de cifrele de vânzare. În rest, frig cu dințișor – din casă pare chiar cald, pentru că e un soare din acela nesimțit, care nu-i doar lățit pe toată canapeaua cerului, dar se și împinge prin ferestre. Însă eu sunt fată deșteaptă și am văzut că vânticelul (nu știu de ce-l diminutivez) te face să simți -12.
Da, mai seacă azi. Și iar despre cărți? Păi ce să fac dacă asta respir și inspir? „Ele e veața mea”, cum ar zice poetul. 🙂
„Viața râde de tine prin coincidențe”, spune scriitoarea și prietena mea a cărei admiratoare devotată mă declar.
Citind aceste cuvinte, am zâmbit. Era momentul când începeam a aprofunda cartea ei ,,Promisiuni pe o frunză de arțar”.
După 3 ore, când am terminat-o, le-am recitit și am oftat. Între timp, cuvintele așezate de Em, intr-un mod unic, m-au trimis, fără ca ea să bănuiască, prin coincidențele vieții mele tinere, pe care de multe ori le-am închis cu șapte lacăte.
În timpul lecturii am avut companie, pe rând. La zâmbet Toto, la oftat Roua. Mi-am îmbrățișat cu gândurile bune viața de acum și cartea asta minunată pe care v-o recomand din toată inima. Ce găsiți între coperte?
O poveste amplă scrisă de parc-ai trage un fir dintr-un scul al norilor, atât de ușor îți intră-n suflet, ca mai apoi să se despartă-n alte povești și să se-ntoarcă la matcă. Eu m-am întors, citind, în vremuri care nu mi-au fost confortabile, în care m-am așezat, tot pe rând, ba pe talerul iubirii, ba pe cel al suferinței, ba pe cel al binelui sau al deznădejdei.
Am trăit cartea asta ca și când eram protagonistă, deși, dacă o veți citi, veți vedea că nici vorbă să fi avut un destin atât de frământat ca personajele. Dar sunt multe coincidențe, în ceea ce mă privește. Râsul vieții! Daaa!
Em scrie că nimeni alta. ,,Ana”, cartea ei de căpătâi, cu care ne-a dat șah și mat la așteptări, e o capodoperă pe care iar mi-aș dori s-o aveți. Le găsiți pe site, la editura Siono, dacă veți fi curioși. Dar eu n-am scris aceste cuvinte să-i fac ei reclamă, deși merită. Am scris cât să-i spun c-am citit-o în spiritul cărții – când examenele copiilor ne tulbură pe toți, chiar și pe aceia care n-au nicio legătură cu ele, când ecourile grevei profesorilor încă se aud, când la balul de sfârșit de an încă se duc fete și băieți, precum Ingrid și Matei, și când ochi albaștri îmi zâmbesc din casă:
-E mai frumoasă decât prima carte a lui Em, iubire? Mai frumoasă ca ,,Ana”?
Iar eu îi zâmbesc, uitând oftatul, ca e la fel de frumoasă, ca prinde-n ele omul cu suflete cu tot și, un timp, rămâne fermecat.
,,Nu toate familiile sunt la fel
Unele sunt mici-mici, cât o casă de pitici, cât o nucă ori cât o alună, de aceea nu e loc pentru tătici”, spune Em Sava
În familia cuvintelor tale am intrat cu delicatețe și eu, Em. Și nu plec, căci îmi țin de cald, îmi țin loc de amintiri, îmi aduc trecutul și prezentul în împăcări nesperate, cât să știu că pot dărâma talere, cât să nu mai mă sui pe ele, pe rând. Îți mulțumesc că ne-ai promis o altfel de lectură.
Încăpățânată cum sunt, și obsedată de ,,Ana” ta, tot am găsit congruențe, chiar și în modul de a le redacta, prin faptul că mereu dai putere unor personaje feminine, putere la care eu doar visez.
Iti mulțumesc și te felicit, dintr-o zi a soarelui!
Cu prietenie, te îmbrățișez!
Spune Adriana mea. Și o numesc așa, pentru că are har și dar. O cunoașteți cu toții pe Povestitoare. E frumoasă și are un caier magic de poezii și povești. Da, este vorba despre Adriana Tîrnoveanu, care a citit „Promisiuni pe o frunză de arțar.”
„Nu toate familiile sunt la fel. Unele sunt mici-mici, cât o casă de pitici, cât o nucă ori cât o alună De aceea nu e loc pentru tătici.”
De câteva zile mă gândesc la cartea autoarei Em Sava „Promisiuni pe o frunză de arțar”, un roman concentrat pe stări, o poveste răscolitoare în care fiecare personaj ascunde o dramă interioară ce va încolți încetul cu încetul în sufletul cititorului.
Am ales să iau o pauză de la lectură după romanul Emei și asta pentru că adevărurile din această carte apasă destul de greu, mai ales dacă ești un om plecat din țara ta, așa cum mă găsesc eu. Nu ai cum să nu empatizezi cu personajele, nu ai cum să nu le trăiești emoțiile, suferința, și da, nu ai cum să nu plângi.
Scriitoarea Promisiunilor te întovărășește până la capăt, uneori mângâind, alteori dezmembrând și ultima treaptă de speranță de care te mai poți agăța, redând astfel un context cunoscut, lumi cu două fețe, suișuri și coborâșuri ce fac natural parte din viață.
„Românca își ține bărbatul lipit de ea chiar și atunci când împarte cu el iadul. De dragul copiilor, zice. Însă ei sunt primele victime. Crescuți în răcnetele de luptă ale părinților, ies ciuruiți ca niște strecurători, veșnic soldați ai liniei întâi. O viață nu le ajunge să-și acopere apoi rupturile din copilărie”.
Se pendulează mult între două țări, între două destine, între două societăți, iar Em Sava reușește să creioneze o poveste de dragoste folosindu-se cu naturalețe de un stil viu, aproape poetic și de o sensibilitate aparte.
„Granița ce-și ținuse cuminte gura închisă până atunci s-a deschis ca proasta, cu mirare. Scurt. Cât să decoleze avionul de la București, împărțind dragostea lor în două jumătăți perfect egale, repartizate fiecare la câte un capăt de lume.”
Promisiuni pe o frunză de arțar rămâne în sufletul cititorului ca o linguriță de dulceață de cireșe amare într-un pahar cu apă rece, o madlenă ce răscolește, o notă pronunțată pe un portativ muzical, un dor după tinerețe, după iubire, după speranță. Un roman ce dezvăluie foaie cu foaie, un voiaj pe sub ape, unde nimic din ceea ce este promis nu înflorește cum te-ai fi așteptat.
Mulțumesc scriitoarei Suzănica Tănase. Scrie românește, trăiește în Canada – am cunoscut-o în 2018 la ToroFest, la lansarea „Pașilor”. Am plâns citind „Grădina Sofiei”.
Vrei să știi cum e să cadă o perdea între tine și viitor? Cum e să nu poți comunica deloc cu cel care ți s-a promis? Vrei să știi cum e să fii o cenușăreasă comunistă, îndrăgostită de fiul consulului român în Canada? Nu. Nu e unparfum de tei cu miere, chiar dacă una dintre protagoniste poartă numele Thea. E viața ce urcă scara ori o coboară, trăind niște vremi și vremuri în care coincidențele poartă mască. Poate fi dragostea o punte româno-canadiană? Poate fi despărțirea dizolvantul prafului de stele? „Promisiunile” mele au culoarea magenta, culoarea zmeurei și a vieții. Și a anului lor de apariție. O carte e rodul multor mâini, chiar dacă izvorăște dintr-o singură inimă. Sasha Segal i-a ales culoarea și mi-a găsit frunza pe care mi-am dorit-o prezentă pe copertă, ca un salut adresat țării mele de adopție Un fragmentpentru tine, dragul sau draga mea. Apărut în revista Chic Elite.
După primăvara splendid arcuită în zbor pe planeta lor trandafirie și romantică, vara avea să fie punctată sexy de banchetul de absolvire.
Toalete și planuri de viitor, fluturași visceral încuibați de emoții adolescentine, inimioare desenate pe ultimele pagini ale caietelor și parfum de tinerețe, zburând pe ferestrele luminoase ale sălii de clasă, împreună cu Gaudeamus igitur/Iuvenes dum sumus, cristalin poleiau coridoarele și fiecare încăpere a școlii.
Anca și Tavi, emoționați că fata lor termină liceul, printre alți părinți, își înghițeau lacrimile de bucurie, aplaudând cele două clase de a douăsprezecea, care încheiau un ciclu de viață și treceau cântând cu garoafe în mâini. Elevii mai mici erau așezați într-o parte și în alta, ca un coridor uman prin care defilau absolvenții.
Aplauze, câte o lacrimă de bucurie, câte-o garoafă roșie, accidental căzută pe asfaltul din curtea școlii, țăcănit stângaci de tocuri. Fetele săriseră din teniși direct în pantofi Guban. Se credeau mai mari, nu numai datorită celor câțiva centimetri care le înălța călcâiul de la sol, dar și grație momentului solemn și familiilor ce țineau ochii pe ele. Câte-o mamă se apropia să șoptească câte ceva odraslei, care, țâfnoasă, se trăgea-ntr-o parte, că doar știe ea mai bine.
Părinții se așezaseră instinctiv pe categorii sociale, cei de la țară mai sfios, într-o parte, ca un cârd de rațe rușinoase, bălăbănindu-și trupurile încălzite de soarele năuc, temători să nu greșească și să nu-și fa-că de râs copiii.
Cei de la oraș, cu nasul în vânt, cu costume de stofă și cravate, zâmbeau superior, pe când con-soartele lor țepene, în taioare pastelate ori mătăsuri diafane, afișau o tristețe nostalgică, de fugit irre-parabile tempus[1].
Adunarea colorată umplea curtea școlii, iar cei de-a douăsprezecea, vedetele zilei, se agitau care-ncotro, complicii intrării în viața de adult, simțindu-se înțelepți și importanți peste noapte.
La finalul ceremoniei, părinții se apropiară de copii, așa că Liviu și Liliana se treziră față în față cu Anca și Tavi. Bărbații dădură mâna instinctiv, zâmbind prietenos. Liliana, după ce se opri o fracțiune de secundă, scanând iute interlocutorii, se prefăcu a nu auzi salutul Ancăi și întoarse grosolan spatele tuturor, țâșnind înspre cineva cunoscut. Liviu, sur-prins de grobianismul gestului, bâlbâi niște scuze și o luă pe urmele ei. Matei se albi la față de furie, Ingrid roși neputincioasă, Anca lăsă ochii în pământ, iar Tavi înghiți în sec, umilit, și spuse plat:
– Pesemne că se grăbesc tare părinții tăi…
Cuvintele, banale la prima vedere, sunară a gol, cărând în cârcă otrava pietrelor aruncate de praștia nefericită a Lilianei într-o zi atât de frumoasă.
– Dragul meu, dar nu-i cunoaștem pe oamenii aceia. Voiai să schimb amabilități cu tot poporul din curtea școlii? Iartă-mă! Nu mi-am dat seama, jucă Liliana cartea ingenuității. Ce voiai să fac?
– Să fii civilizată! strigă Matei și trânti ușa.
Liliana zâmbi. Mesajul către familia lui Ingrid fusese clar ca o katana.
Agitația zilelor următoare se așeză peste nemulțumirile tuturor. Banchetul de final de an era evenimentul major al verii, momentul mult așteptat de toți absolvenții. Fetele erau frumușele, de nerecunoscut, maturizate de fard și gătite, care mai de care, cu lucruri cumpărate pe sub mână sau făcute la croitorese prin oraș ori la Casa de Modă. Era penurie prin magazinele românești, că Ceaușescu nu-ncuraja poporul la desfrâu, însă nu era român să nu se descurce, să nu facă rost de ce-i trebuia.
– Știi ce înseamnă PCR?
– Cum nu? Partidul Comunist Român.
– Neee. E acronimul la Pile Cunoștințe și Relații.
Fiecare avea o cunoștință bine plasată. Ba un șofer de tir care aducea una-alta de peste graniță, ba o vânzătoare la consignație sau la buticul în oraș – magazinul destinat străinilor, unde se putea cumpăra doar în valută. Ba mai pișcau de pe la export, că întreprinderile de textile și de pantofi aveau secții care lucrau pentru Occident. Și fiecare își avea par-tea, pentru că de unde nu curge pică. Nu era românește să nu șmecherești ceva de la locul de muncă.
Și-apoi o mână spăla pe alta.
Cei de la fabrica de confecții făceau troc cu cei de la carmangerii ori de la întreprinderea de cosmetice.
Tavi, fiind edilul comunei, avea toate porțile deschise. Nu-i seca nici băutura din pivniță și nici rudele de salam de vară ori de Sibiu nu se terminau din cămară. Iar Ingrid era frumoasă ca o vedetă de cinema. O ținea mamă-sa, profesoara, ca pe o păpușă și avea copila lor tot ce visa.
Rodica, fata unei vecine, lucra la fabrica de ex-port din Satu Mare, unde era un adevărat paradis al hainelor de foarte bună calitate. Venea periodic acasă cu lucrușoare de vânzare, scoase pe sub mână din secție, inimaginabil de frumoase, făcute pentru nemți, mincinos cotate drept defecte.
În jurul fabricilor românești era o adevărată mafie, în care era implicat tot personalul, de la director la portar. Soiul acesta de furt, eufemistic numit „a face rost”, nerecunoscut de nimeni oficial, era intrat în firesc după o lege nescrisă, însă împământenită. A te orienta către un serviciu care să-ți aducă beneficii materiale la negru era o dovadă de istețime. Așa că micile găinării alternau cu găuri serioase în avutul obștesc, după poziția ocupată în ierarhia între-prinderii. Dar, cum cel de la care se fura era statul, adică o entitate fără față sau voce, care oricum avea prea mult, nimeni nu se simțea vinovat. Haiducul era, până la urmă, figură națională.
Cel prins – că se mai întâmpla – era ori extrem de ghinionist, ori foarte prost. În niciun caz vinovat. Sistemul funcționa ca uns, toată lumea era mulțumită, iar statul, neavând drept de veto, nu se re-volta împotriva nimănui.
Rodica își aducea netulburată marfa în sat, cu cea mai ingenuă nonșalanță. O arăta mușteriilor în funcție de ierarhie: primăriței, apoi nevestei milițianului și preotesei. Abia apoi la celelalte cliente.
Pentru banchet, cumpărase Anca o rochie verde din saten care venea ca turnată pe trupul subțirel al fetei ei și-i făcea ochii mari și negri să lucească precum stelele. Când o văzu îmbrăcată, nu-și putu opri un suspin.
– Fata mamii, să fii norocoasă pe cât ești de frumoasă! Să nu fii frumoasă degeaba, șopti cu o presimțire cenușie.
Însă Ingrid nu băgă de seamă. Reflexia oglinzii îi spunea povești cu zâne.
Și, dintre toate, ea era cea mai frumoasă.
§
Banchetul. Instantanee fericite, tineri frumoși, amintiri neprețuite – un colaj sinestezic mult așteptat, prea iute evaporat în aburi de alcool și tutun, exagerări de adult începător. Dar nimeni nu s-a năs-scut adult, iar manualul explicativ, derulat începând cu cei șapte ani de acasă, era oricum interpretabil.
Un pic de mahmureală în noaptea fierbinte de vară, asortată cu declarații și mai înfocate. Minți îndrăgostite, încărcate de curriculumul materiei școlare, de hormoni și de vise.
Examenele băteau la ușă, iar timpul îi presa carpe diem[2]. Viitorul era lipit de ușa facultăților, tatuat cu vorbele prea mult uzitate de părinți: „Ai carte, ai parte. Altfel ajungi muncitor la uzină, ca mine. Adio vise!”
Ingrid își atârnă suspinând rochia verde în dulap, mângâindu-i faldurile strălucitoare. Fusese prințesa serii. Cinderellacare, din uniforma bleumarin de liceană, înflorise pentru o noapte în cea mai frumoasă fată de pe pământ.
Casa din Zora, burduhoasă ca un dovleac, sub strălucirea lunii, în nimicurile feminine aruncate peste tot, cu parfumul lor de nou și de roz, se trans-formase în castel, iar ea, în noaptea aceea, nu-și pierduse pantoful, ci virginitatea.
Matei amuțise văzând-o coborând treptele casei părintești. Ingrid era acasă de câteva zile, să învețe la Zora, unde avea mai multă liniște decât la internat.
Matei se prezentase mândru să o ia la petrecere. Avea de o lună carnet de șofer, iar Liviu îi împrumutase Dacia pentru marele eveniment. Aproape zburase cei douăzeci și șapte de kilometri din Norești, euforic, nerăbdător să o întâlnească pe fată, încântat că stăpânește din volan caii putere ai mașinii.
Dar, când ea își făcuse apariția, uitase și de șoferit, și de banchetul care-i aștepta… uitase și cum îl cheamă.
Ingrid a lui se transformase fluid într-o apariție fascinantă, nepământeană. În înger cu chip luminos, dar și demon ispititor de sexy. O combinație ce i se urcă la cap ca un drog puternic și-l ameți; verdele satenului cu ape al rochiei, mulat răvășitor pe trupul subțire, cât să-l frângi ca pe-o tulpină de floare, sânii ce-și rotunjeau contururile din decolteu, magnetic pentru palmele lui flămânde. Emoția lui se transferă fetei, care simți iarăși acea strângere în stomac, de parcă un roi de fluturi ar fi vrut să decoleze. La fel ca atunci când o sărutase prima dată.
Noaptea era fuior de catifea, rotind în jurul lor toate stelele, într-un caleidoscop al iubirii, o incantație a tinereții veșnice și a iubirii fără de sfârșit.
§
Amândoi își imaginaseră prima lor noapte de dragoste. Discutaseră excitați subiectul de multe ori. Făcuseră scenarii. Copilărește, curioși. El doritor, ea speriată.
– Noapte? De ce noapte, întrebase Matei. Eu te vreau ziua. Să te am cu toate simțurile treze.
Ingrid era virgină. Matei nu. Dar era hotărât să aibă răbdare atât cât trebuie. Fata era pudică și cuminte și ar fi vrut să se mărite fecioară.
Matei râdea de mentalitățile ei de bunicuță:
– Hai să ne căsătorim atunci și rezolvăm problema! Cât crezi că rezist?
După banchet ar fi trebuit să o conducă la internat. Dar Ingrid era atât de frumoasă, noaptea purta încă miez de lună, iar el avea atâta nevoie de ea…
Nu era prima dată când dormeau împreună la el, camera lui Matei fiind un fel de studio cu baie și hol, parte din corpul comun al vilei părinților, dar cu intrare separată. Un lucru inteligent conceput de arhitectul casei. Așa, el avea iluzia că locuiește singur, în fapt era la fel de monitorizat.
Liliana nu se băga în viața lui, dar știa tot ce se petrece.
Băuse cu băieții, pe ascuns, tărie: vodcă și whisky, ce putuseră face rost. Toți erau viteji și afumați spre dimineață, ca niște viței sonori fără direcție. Fetele fremătau feminin, ei musteau feromoni, văzând glezne delicate în pantofi cu toc cui, sâni tari, invitând să fie eliberați din sutienele noi și inutile, ochi doritori de joacă și buze rujate.
Iar Ingrid, dintre toate, era cea mai frumoasă.
Îi atinsese adesea sânii în jocurile lor erotice, iar decolteul rochiei ei verzi îl înnebunise toată seara, așa că, spre dimineață, ajunși în sfârșit în camera lui, aproape îi rupsese fermoarul în fervoarea de a-i gusta sfârcurile dulci de caramea.
Ingrid, moleșită de noaptea nedormită, în care plutise pe norii trandafirii ai pasiunii lui și admirației generale, excitată de buzele fierbinți și de penisul întărit, pe care-l simțea dur pe abdomen, se lăsă încrezătoare pradă degetelor lui exploratoare. Știa că se va opri în ultimul moment, ca de fiecare dată, însă Matei, șoptindu-i promisiuni incandescente, o pătrunse și o făcu a lui, în strigătul de durere și de surpriză al fetei. Dar plăcerea învinse durerea și Ingrid, încălzită, se lăsă pradă pasiunii proprii și de-veni femeie, cu o ușoară dezamăgire, pentru că nu se întâmplase cu acordul ei explicit. Însă nu regreta, chiar dacă o speria ce tocmai făcuseră. În ciuda lipsei de experiență, știa că fusese inevitabil. Și că Matei o va iubi și mai mult. Mult mai mult. Nu-i păsa de nimeni și de nimic și nu avea chef să se gândească la ziua de mâine. Adormi goală în brațele lui când zorile crude se ițeau pe la ferestre și somnul era dulce în oraș.
Primul se trezi Matei. Îl durea capul înfiorător și o sete infernală îi usca și gândurile. Mintea-i era abrazivă. Împiedicată-n detalii care se lățeau nelămurit în culori blurate. Nu-și amintea nimic din ce se petrecuse între ei doi, deși îi era clar în minte foșnetul rochiei verzi, privirea ei mai neagră ca noaptea. Se târî până în baie, luă trei antinevralgice și se băgă sub duș. Lăsă apa să curgă mult și rece peste el. Capul îi pulsa ca și cum, distopic, s-ar fi inversat cu inima, o inimă mare și proastă.
Într-un târziu ieși. Ingrid dormea cuminte, cu un sân dezgolit. Chipul de fetiță îi era acoperit pe jumătate de părul întunecat pe care razele soarelui împleteau râuri argintii. Rochia ei din saten și cos-tumul lui de stofă, ținutele lor festive, de banchet, erau aruncate pe jos.
Ei erau alți oameni.
– Te voi ocroti mereu, șopti pentru nimeni, confuz și atent la zgomotele casei. Durerea de cap îl urmări toată ziua ca un ciocan al conștiinței. Băuse toate porcăriile. Își jură să nu mai pună niciodată gura pe alcool.
A venit pe lume ca un copil născut cu greu. Coperta. Tiparul. Timpul. Târgul. Mi-a dat emoții. Acum emoțiile se întorc la mine bumerang. 🙂 Săptămâna viitoare merg cu trei cărți în Belgia. 1. Atelier de creație literară pe baza cărții „Aventurile lui Andrei” – 21 ianuarie 2. Întâlnire cu Em Sava și cărțile ei: „Ana” și „Promisiuni pe o frunză de arțar”- 21 ianuarie 3. Întâlnire cu copiii de la școala europeană – 24 ianuarie
Mi-au plăcut ‘Promisiunile’ lui Em Sava. Em ştie să stârnească emoţii tari. Lumea feminină pe care o creează este complexă. Femeile din cărţile ei trăiesc, iubesc, suferă la cele mai înalte cote. Personajele sunt puternice si au destine tragice. Anca din ‘Promisiuni’ e, după mine, versiunea modernă a Mariei din ‘Ana’. Niciuna din aceste femei nu îngenuchează în faţa vieţii care le loveşte fără milă. Anca, la fel ca şi Maria, luptă din toate puterile să se ţină la suprafaţă. Nici moartea unicului copil, nici moartea soţului nu o pun la pământ. Fiecare cădere aduce maturitate, înţelepciune şi mai multă putere – asta e crezul femeii din cărţile lui Em : viaţa e o luptă, o continuă zbatere. Dincolo de personajele feminine puternice, cele două ţări în care acţiunea romanului e plasată, îi descoperă cititorului două lumi cvasiantagonice. Finalul l-am citit în lacrimi. (Nicoleta Beraru)
“Viața lor n-a fost ușoară, pentru că au trăit in vremuri tulburi și sărace. Dar și-au crescut frumos și copiii, și apoi nepoții și strănepoții. Au avut bucuria sa-i vadă pe toți ridicându-se ca brazii, cu rădăcini puternice, adevărate. Au și lăcrimat, e drept. Însă de cele mai multe ori de mândrie. Și când iarna a poposit de tot in casa lor de la marginea Savei, s-au dus să se odihnească pe rând, […] în micul cimitir din capătul grădinii, sus pe deal, aproape de cer”. Em Sava
Dacă vreți să vă întâlniți cu satul românesc, autentic și tradițional transilvănean, dacă doriți să petreceți un pic de timp în compania a două personaje feminine puternice, pline de vitalitate si prospețime, care au trăit vremuri tulburi, dar grăitoare pentru neamul nostru, vă recomand romanul “Ana”, de Em Sava.
După Ana, am citit o altă carte a aceleiași autoare, “Promisiuni pe o frunză de arțar”, care m-a mișcat profund. Am impresia constantă, in cărțile lui Em Sava, că personajele feminine reprezintă forța ei magică. Maria, străbunica, și Ana, bunica autoarei, au ce să ne transmită, avem ce învăța, trebuie doar să le ascultăm cu atenție. Anca, personajul central din Promisiuni…, rămâne însă cea mai lovită de soartă: să rămâi încă verticală, după moartea unicei fiice, să îți crești nepoata cu toată dragostea pe care o mai aveai de dat, să-ți pierzi bărbatul, să rămâi dreaptă într-o lume strâmbă și, la final, tot singură să-ți porți bătrânețile, nu este simplu. Cărți-elogiu adus femeilor puternice – așa aș numi aceste două romane !
(Întâlnirea cu scriitoarea va avea loc sâmbătă 21 ianuarie, la 17:30, în Clos du Parnasse 11 E, 1050 – Bruxelles Vorbitori invitați : Carmen Solomie si Daniela Livia Bîciu) (Mirela Niță Sandu)
Nu mă pricep la recenzii. Nici rezumat n-o să fac. Voi scrie totul despre “Promisiuni pe o frunză de arțar” doar în două cuvinte, urmate de un mare semn de exclamare: Ce poveste! Zguduitoare și sensibilă. Deopotrivă. O carte care nu-ți dă răgaz să-ți spui “mai las și pentru mâine câteva capitole”. Dacă o aveți la rând, printre alte volume, dați-i întâietate. Merită! Pe deplin. Ești minunată Em! Între Ana și Promisiuni am mai citit, dar de cărțile tale, efectiv, nu m-am putut dezlipi. (Nicoleta Ioniță)
“Roman cu accente psihologice și sociale, destin shakespearean, reiterarea mitului Cenușăresei, Romeo și Julieta, tânărul universal care trăiește și iubește la fel, indiferent la vremi și la vremuri…”
Ah, nu! Dați-mi voie, vă rog, să nu scriu despre psihologic și social! Nici despre Cenușăreasa să nu scriu, nici despre universal, nici despre coincidențe, despre Shakespeare (am scris corect?) despre niciun, știu eu, domeniu de cercetare, dați-mi voie să nu scriu. Dați-mi voie să scriu despre suflet! Despre cum să-ți rămână sufletul, așa, plângând după ce citești o carte. Pe cât de fascinantă pe atât de captivantă, pe cât de răscolitoare pe atât de minunată, pe cât de fantastică, emoționantă, incredibilă, pe atât de…Spun prea mult? Nu! Nu, nu mă opriți! Chiar dacă nu-mi găsesc cuvintele, nici chiar dacă găsesc prea multe cuvinte. Am o avalanșă în suflet de gânduri, de cuvinte, de tot. Lacrimile au fost răspunsul emoției. Am citit cartea în lacrimi. Am așteptat-o. Lucrurile s-au legat, întâmplările s-au legat, și am primit-o într-o noapte când pe aeroport îmi așteptam copilul. Mi-a promis că îmi va aduce cartea: “Promisiuni pe o frunză de arțar” de Em Sava.
Scriu târziu în noapte. Și plâng. “Ca o mângâiere, ca o șoaptă”. Plâng iubirea lor cu “nume de vânt“. Plâng pentru Thea. Plâng pentru tot. Opt mii de kilometri despart o iubire: “ capătul de pământ e mult mai departe decât cerul cu stele”. Ingrid și Matei trăiesc o iubire într-un timp în care pâna și iubirea le este dictată de viața politică din comunism. O iubire dictată chiar și de părinți, și de alte legi mizere și întunecoase atunci întâmplate. Da! “Uneori mai târziu e prea târziu. Mult prea târziu”.
“Copiii nu-i crești pentru tine. Îi crești ca să zboare”. Și, Doamne, cât adevăr!
Em, dacă te întâmpli pe aici, vreau să-ti spun că ești fantastică, incredibilă, răscolitoare…(nu mă opri, îmi fug gândurile și cuvintele, dar atât de frumos mi-ai frânt inima și sufletul că vreau mult să te mai citesc, și tot atât de mult știu că nu mă pot lăsa de tine!)
„Promisiuni pe o frunză de arțar” e un bebeluș. Nici o lună de viață. S-a născut cu emoții, că a venit din tipar (6 decembrie) direct la Gaudeamus, târgul de carte din București. Și-a pornit voinicește la drum. România, Belgia, Germania, Italia, Canada.
Sasha Segal„Știi tu ce am făcut eu azi? Am citit cartea dintr-o răsuflare. Jeez! N-am putut să o lasa din mână până nu am terminat-o. Cred că nu poate fi citită în porții mici. E foarte bună. E altfel decât „Ana”, adică cu totul altă atmosferă, vibe, dar e excelent scrisă.
Mirela Nita Sandu Ieri seară am ajuns la hotel și am continuat Promisiunile tale. Eram la pagina 40. Am terminat cartea la ora două dimineața. Am suferit alături de Anca, bătută de soartă; Singurătatea și suferințele acestui personaj m-au impresionat până la lacrimi. Em, draga de tine, nu știu cum faci, dar faci bine – cărțile tale atrag ca un magnet cititorul în spirală până la final. Eu aș putea spune că mi-am petrecut Crăciunul cu Em…
Veronica VerweyAșa cum vă spuneam acum câteva zile, am primit o carte. Cartile in limba romana sunt o bucurie însă o carte scrisa de Em este un dar nepretuit.
Am cunoscut-o pe Em prin textele scrise pe Facebook si-am indragit-o de parca o stiam de o viata. Am asistat la nasterea Pasilor si-am zis “ Wow, Em si-a vazut visul cu ochii! A scris o carte!” Regaseam in ea tonul textelor de pe Facebook. Imi era familiar stilul. Dar Em ne-a lasat pe toti cu gura cascata cand a scos Ana. Si-am zis din nou “E buna! E foarte buna! Em scrie din ce in ce mai bine!”
Am primit cea mai noua carte a lui Em si am inspirat cu nesat mirosul de carte proaspat scoasa de sub tipar, am mangaiat si am admirat cea mai frumoasa coperta vazuta de mine vreodata. Am iubit cartea asta inainte de a citi povestea cuprinsa in paginile ei. A doua zi din an am citit dintr-o rasuflare “Promisiuni pe o frunza de artar” si-acum imi e ciuda pe mine ca m-am grabit sa o termin pentru ca maine voi suferi de dorul personajelor si de lumea lor dar zic din nou “Em, m-ai lasat fara vorbe si asa ceva nu prea mi se intampla mie. Nu sunt critic literar, nu ma pricep la recenzii literare dar povestea asta m-a tinut in suspans de la inceput pana la sfarsit si n-am sa te mint dar mi s-au umezit ochii de vreo doua trei ori iar toate astea datorita talentului tau de a spune o poveste asa ca nimeni alta! Acu ce ma fac? Astept cu nerabdare urmatorea ta carte. Nu ma lasa!”
Jana Voiculescu„Em, am terminat de citit ”Promisiuni”. Am citit-o doar in linistea noptii cand nimeni si nimic nu imi putea tulbura lectura. Am citit cu nesat, pe nerasuflate. Am terminat-o in lacrimi. Multe. Cu cat inaintam in poveste, lacrimile se prelingeau tot mai des pe obraji. Am citit avand cutia cu servetele langa mine. Ce poveste! Ce personaje ai creat, Em!
Crina Pop„Promisiuni pe o frunză de arțar” am devorat-o într-o după-amiază pe care am lungit-o până la două din noapte. (…)Em, mi-am lipit de suflet toate personajele tale, după ce mi le-am trecut prin vene și prin minte. Anca, Ingrid, Thea, Matei, dar și Maria și Ionel încă mișună în povestea pe care nu mi-o pot scoate încă din cap. Nu doar povestea nu mi-o pot scoate din gânduri, dar și stilul tău… ”
Irina MagierkaVacanțele mele au mereu iz de citit. Părinții mei știu deja asta și, mereu, la sosirea în țară mă așteaptă un colet cu cărți. Nedesfăcut. Surpriza e surpriză. Îmi doream să citesc în cele două săptămâni ” Theodoros”. O carte bine vândută la cel mai recent târg de carte din București. Cartea o am. Nu am început să o citesc. Motivul? Îl vedeți mai jos, în fotografie. O carte de suflet, o poveste care curge simplu și firesc, și care doare, și care îți amintește de tot ce, poate, e și al tău.
“Promisiuni pe o frunză de arțar” te ține, te prinde în mreje, te face să o citești ca și cum ai alerga la Maraton, în același ritm, un ritm pe care ți-l impui tu, ca să nu obosești, ca să te simți confortabil, pentru că tu trebuie să ajungi la final…
E frumoasă, și simplă, și românească. Și mi-am amintit de Cella Serghei cu scrisul acela cumva arhaic, cu eleganța scrisului vechi și de bun simț.
Cartea asta nu te revoltă, nu te deranjează, doar te ține legat de ea. E frumoasă, și simplă, și adevărată. Orice poveste își are adevărul ei frumos. Așa cum îl vezi tu. Ca doar tu o citești. Mulțumesc Em Sava. Mi-ai făcut vacanța frumoasă.
Maria Bertoldo Stocheci(…) am trăit duioșia și tristeța, speranța și bucuria. Și am fost mereu alături de Thea, copila bălaie cu codițe strâmbe, văzând lumea prin ochii ei, când albaștri, când cenușii. O lume deloc roz, deloc dreaptă, dar in care lucrurile par să se alinieze “la fel ca salba stelelor din cer”. Frumoasă și interesantă ca o bijuterie filigranata, cartea sclipitoarei Em Sava, “Promisiuni pe o frunză de arțar”.
Cristina PopCitesc Promisiuni și regăsesc o Românie vie, cu realitatea ei. Un roman documentar. Mulțumesc, Cristina! Aștept cu drag părerea finală.
Vă mulțumesc din toată inima din Germania. Carte călătoare și eu călătoare.
Vreau să o duc tot anul așa cum am început 2023 și cum am sfârșit 2022.
Viața trăită mi-am stors-o ca pe o lămâie și mi-am pus-o în cărți. Am râs, am plâns, m-am jucat de-a v-ați ascunselea, m-am înfiorat la lumina lunii și m-am ferit de soare, să nu mă ardă. Toate acțiunile, toate verbele și substantivele, transformate corect gramatical în părți de propoziție le-am așezat între rânduri. Când mi-a fost frig m-am acoperit cu litere, când mi-a fost foame am scris poezie, ca să amețesc și să uit, când mi-a fost sete ori dor, am deschis laptopul și m-am aruncat în emoții pe care le-am înșirat pe ață, așa cum așezau duhanul pe sfoară bunicii mei. Și Dumnezeu mi-a întins mâna și m-a împins binișor de la spate pe cărări necunoscute și neștiute. Și mai ales necalculate de mine. Că niciodată unu cu unu nu mi-a dat doi.
Așa am ajuns și în țara frunzei de arțar, și în țara frunzei de cuvânt.
La Gaudeamus a avut loc lansarea noii mele cărți, „Promisiuni pe o frunză de arțar”. Ce spun primii ei cititori – în ordine cronologică. Prima părere a venit de la Sandra Segal care e pe față, cum se zice. Părerea ei e fermă de fiecare dată. Nu e genul să te aburească și, în niciun caz nu se ferește să-ți spună adevărul, chiar dacă poate fi supărător.
Stii tu ce am facut eu azi? Am citit cartea dintr-o rasuflare/jeez/n-am putut sa o la pana nu am terminat-o/cred ca nu poate fi citita in portii mici/…
Apoi Jana Voiculescu și Crina Pop, două dragi pe care le cunosc datorită literelor mele. Sunt mai lungi părerile lor și le voi da locul cuvenit aici, doar să mă adun un picuț.
„Em, am terminat de citit ”Promisiuni”. Am citit-o doar in linistea noptii cand nimeni si nimic nu imi putea tulbura lectura. Am citit cu nesat, pe nerasuflate. Am terminat-o in lacrimi. Multe. Cu cat inaintam in poveste, lacrimile se prelingeau tot mai des pe obraji. Am citit avand cutia cu servetele langa mine. Ce poveste! Ce personaje ai creat, Em!”
„Promisiuni pe o frunză de arțar” am devorat-o într-o după-amiază pe care am lungit-o până la două din noapte. (…)Em, mi-am lipit de suflet toate personajele tale, după ce mi le-am trecut prin vene și prin minte. Anca, Ingrid, Thea, Matei, dar și Maria și Ionel încă mișună în povestea pe care nu mi-o pot scoate încă din cap. Nu doar povestea nu mi-o pot scoate din gânduri, dar și stilul tău… ”
Și dacă am făcut ghem cei opt mii de kilometri până acasă, pentru a fi prezentă la Gaudeamus, m-am plimbat prin capitală și nu mică mi-a fost bucuria când în fiecare librărie călcată (Humanitas, Cărturești, CLB) m-am întâlnit cu propriile-mi cărți care zâmbeau din rafturi. (Poză de la Cărturești – Carusel)
Sărbători cu bucurie, dragii mei! Să fiți sănătoși și bucuroși.
Am suferit alături de Anca, bătută de soartă; Singurătatea și suferințele acestui personaj m-au impresionat până la lacrimi. Em, draga de tine, nu știu cum faci, dar faci bine – cărțile tale atrag ca un magnet cititorul în spirală până la final. Eu aș putea spune că mi-am petrecut Crăciunul cu Em…
Sweet & Salty 